O zi la Cernobâl

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN UCRAINA

Accidentul de la centrala nucleară din Cernobâl a avut loc cu 20 de ani în urmă. În 26 aprilie 1986, unul dintre cele patru reactoare s-a topit, provocând o catastrofă fără precedent. După majoritatea dezastrelor, indiferent că sunt cauzate de om ori că sunt naturale, este posibil totuşi să se cureţe locul afectat şi să se reconstruiască ceea ce s-a distrus. Însă după acest accident, nivelul de contaminare rămas a afectat mult timp zona.

ÎN ULTIMII ani, în ziua de 9 mai, foştii locuitori ai oraşelor din apropierea locului accidentului vin în pelerinaj la casele lor pe care le-au abandonat, fiind uneori însoţiţi de prieteni sau rude. Alteori, ei vin pentru funeralii. Locul este vizitat şi de oameni de ştiinţă, care studiază efectele radiaţiilor. În plus, în ultimul timp, agenţiile de turism ucrainene organizează în zonă tururi de o zi cu ghid.

În iunie 2005, ziarul The New York Times a publicat pe prima pagină un articol despre aceste scurte „tururi cu ghid“ la Pripet, tururi care „nu prezintă nici un pericol pentru sănătate“.a Oraşul Pripet se afla la circa 3 km de reactoare. El a fost construit în anii ’70 şi a avut aproximativ 45 000 de locuitori. Însă după catastrofa nucleară a fost abandonat, la fel cum s-a întâmplat cu multe alte localităţi. Toate acestea au intrat atunci într-o zonă cu accesul interzis din cauza radioactivităţii. Când s-a întâmplat catastrofa, Anna şi Victor Rudnik locuiau în Pripet de aproape un an.b

Cernobâlul, un oraş mult mai mic, se află la circa 15 km de reactoare (centrala nucleară poartă numele acestui oraş). De câţiva ani, foştilor săi locuitori li s-a permis să vină în vizită o dată pe an. Întrucât Cernobâlul este oraşul natal al familiei Rudnik, ei au vizitat oraşul de câteva ori. Eu şi soţia mea i-am însoţit într-una din vizite şi aş dori să vă povestesc cum a fost.

O vizită tristă

Am plecat din Kiev, capitala Ucrainei, îndreptându-ne spre nord, pe o şosea cu două benzi. Am trecut prin mai multe localităţi mici cu casele aliniate la şosea. Curţile din faţa caselor erau pline de lalele, iar oamenii lucrau în grădinile de legume. Între localităţi am admirat terenuri cultivate cu porumb, grâu şi floarea soarelui, ale căror margini se pierdeau în zare.

La un moment dat însă am trecut parcă o graniţă invizibilă. Nici un indicator de pe şosea nu marca graniţa respectivă, totuşi diferenţa a fost uşor de sesizat. O tăcere ce ne înfiora domnea peste localităţile prin care treceam. Casele în paragină aveau ferestrele sparte, iar la uşi erau lacăte. Curţile din faţă erau năpădite de buruieni, iar grădinile nelucrate.

Pătrunseserăm în zona în care accesul fusese interzis, zonă ce se întinde pe o rază de aproximativ 30 km în jurul reactoarelor. „În localităţile din această zonă este un nivel înalt de radiaţii“, ne-a spus Anna. „Peste 150 000 de locuitori din multe orăşele şi sate de aici s-au mutat în case noi, în diferite părţi ale fostei Uniuni Sovietice.“

Continuându-ne călătoria am ajuns în scurt timp la o altă zonă, delimitată de restul lumii printr-un gard de sârmă ghimpată foarte înalt. În apropiere se află nişte gherete de lemn asemănătoare punctelor de control vamal, de unde gardienii monitorizează tot traficul. Unul dintre ei ne-a controlat paşapoartele, a înregistrat numărul autovehiculului nostru, după care a deschis poarta.

Am intrat în zona cu accesul interzis. Copacii, plini de frunze, formau o boltă verde deasupra şoselei. Văzând lăstărişul des din pădure, mi-am dat seama că nu era deloc aşa cum îmi imaginasem: crezusem că o să văd numai copaci arşi şi arbuşti uscaţi. În faţă, am zărit emblema oraşului, realizată din cărămidă albă, pe care era scris cu litere albastre numele localităţii în care intram: Cernobâl.

La marginea oraşului am văzut o farmacie. Aici a lucrat cândva mama lui Victor. La geamul murdar şi plin de praf atârna încă plăcuţa cu orarul, care însă abia se mai desluşea. În apropiere de parcul central din oraş se găsea Casa de Cultură. Anna şi-a adus aminte cum ea şi alţi localnici obişnuiau să vină aici după serviciu ca să se relaxeze. Se organizau spectacole cu diverşi artişti. În apropiere se afla cinematograful Ucraina, unde copiii veneau să vadă cele mai recente filme. Ei se bucurau de confortul şi răcoarea sălii, scăpând astfel de arşiţa de afară. De mult nu se mai aud râsete în sala cufundată în întuneric. Anna şi Victor ne-au dus la casa lor. Era aproape de centrul oraşului, aşa că am luat-o pe jos. Intrarea din faţă era blocată de copacii care crescuseră în voie. Ne-am croit drum, în şir indian, printre buruienile mari până la uşa din spate, care acum era doar o spărtură.

Am intrat în casă. Era complet devastată. Pe cadrul ruginit al patului stătea să cadă o saltea mucegăită. Tapetul de pe pereţi fusese rupt, iar fâşiile de tapet atârnau ca nişte ţurţuri murdari. Anna s-a aplecat să ia o veche fotografie din gunoiul împrăştiat prin toată camera. „Întotdeauna mi-am dorit să mă întorc şi să găsesc totul aşa cum era“, a spus ea cu tristeţe în glas. „Simt o mare durere când văd cum casa noastră s-a transformat într-un gunoi, iar bunurile ne-au fost furate de-a lungul anilor!“

Am lăsat în urma noastră casa familiei Rudnik şi am pornit-o pe jos pe stradă. La un colţ, un grup de persoane purtau o conversaţie animată. Am mers aşa vreo jumătate de kilometru până când strada dădea într-un parc. Aici ne-am oprit pe marginea malului abrupt de unde se vedeau apele unui râu ce curgea liniştit. Florile albe ale castanilor se mişcau uşor în bătaia vântului. Nişte scări coborau şerpuind până jos la debarcader. Aici au aşteptat în 1986 sute de oameni să fie evacuaţi cu bărcile.

Anul trecut, familia Rudnik a mers pentru prima oară la casa lor din Pripet. Au părăsit oraşul cu 19 ani în urmă, după dezastrul de la centrala nucleară.

Un moment de reflecţie

În aprilie 2006 se comemorează 20 de ani de la dezastrul nuclear. Pentru mulţi, ceremoniile organizate nu sunt altceva decât o tristă amintire a incapacităţii omului — în pofida unor eforturi sincere — de a administra bine treburile pământului, fără supraveghere divină. — Ieremia 10:23.

În luna septembrie a anului trecut s-au dat publicităţii rezultatele unui raport ştiinţific efectuat ca urmare a reevaluării tragediei. Raportul, cerut de Organizaţia Naţiunilor Unite, preciza că accidentul a provocat iniţial moartea a 56 de oameni şi preconiza că numai 4 000 de decese vor fi, în final, atribuite în mod direct iradierii. Primele preconizări privind numărul deceselor se refereau, în general, la cifre cuprinse între 15 000 şi 30 000 de morţi. Într-un editorial apărut în ziarul New York Times din 8 septembrie 2005 se spunea că raportul ONU „a fost aspru criticat de mai multe grupuri de ecologişti, fiind considerat o încercare, plină de prejudecăţi, de a ascunde posibilele pericole legate de energia nucleară“.

După catastrofă, Victor a aflat cine este Creatorul nostru, Iehova Dumnezeu. El spune: „Noi nu mai suntem deprimaţi, întrucât ştim că atunci când Regatul lui Dumnezeu va veni nu vor mai fi asemenea accidente îngrozitoare. Aşteptăm cu nerăbdare timpul când zona rurală din jurul oraşului nostru natal drag, Cernobâl, va fi restabilită şi va deveni o parte a unui frumos paradis“.

După catastrofa de la Cernobâl, milioane de oameni au ajuns să creadă cu tărie în promisiunea biblică referitoare la faptul că Paradisul iniţial va fi restabilit şi extins pe tot pământul (Geneza 2:8, 9; Revelaţia 21:3, 4). În ultimii 20 de ani, numai în Ucraina peste 100 000 de persoane au ajuns să aibă această speranţă! Dorim ca şi voi să aflaţi ce viitor luminos le este promis celor care vor să cunoască scopurile lui Dumnezeu.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 16]

Monumentul Lichidatorilor

Acest monument de 4 m a fost ridicat în onoarea muncitorilor care au format echipele de curăţare după catastrofa de la Cernobâl, cunoscuţi şi ca lichidatori. Ei au stins incendiul, au izolat reactorul nuclear afectat şi au înlăturat sursa contaminării. La aceste operaţiuni au participat sute de mii de persoane. Potrivit previziunilor, aproximativ 4 000 de decese vor fi atribuite în mod direct accidentului, cele mai multe înregistrându-se în rândul acestor muncitori.

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Emblema oraşului Cernobâl şi cinematograful

[Legenda fotografiilor de la pagina 15]

Familia Rudnik şi casa lor din Cernobâl

[Legenda fotografiilor de la pagina 16]

Centrala nucleară unde a avut loc accidentul, aflată la aproximativ 3 km de locuinţa din Pripet (dreapta) a familiei Rudnik