Ce oare le dă curaj?
ERA în anul 1909. Patru femei făceau o excursie cu automobilul de-a latul Statelor Unite — prima călătorie transcontinentală de acest gen, în care la volan era o femeie. Ele străbăteau Nevada, cînd deodată s-a întîmplat ceva ce, pe drept cuvînt, a îngrozit-o pe şoferiţă. Saizeci şi opt de ani mai tîrziu, ea povestea:
„Deodată, am văzut venind drept spre noi o mulţime de indieni călare . . ., toţi cu arcurile încordate şi cu săgeţi. Toţi scoteau obişnuitele strigăte de război.”
Era oare în primejdie viaţa acestor femei? Se pare că ele aşa gîndeau. Dar a existat o ieşire din această situaţie groaznică. „Deodată,” îşi amintea Alice Huyler Ramsey, „a sărit înaintea noastră pe şosea un iepure mare, care căuta cu disperare să se salveze . . . Indienii nici n-au încetinit, dar nici nu s-au sinchisit de noi. Of, ce zi!”
Aceste femei n-au avut timp nici măcar să se reculeagă. Şi teama lor era nejustificată. Probabil că toţi am avut uneori o nelinişte neîntemeiată. Alteori, totuşi, poate că am fost puşi în situaţii care cereau curaj sincer şi hotărît. Cu siguranţă că creştinii s-au aflat deseori în astfel de împrejurări. De nenumărate ori credinţa lor a fost pusă la încercare, uneori cu atîte brutalitate încît a stîrnit teama sau groaza în majoritatea oamenilor.
Dar cum au putut adevăraţii creştini să facă faţă acestor încercări ale credinţei lor? Ce oare le dă curaj?
A umbla cu Dumnezeu
Izvorul incontestabil al curajului este faptul de „a umbla cu Dumnezeu,” adică a urma calea dreptăţii care este în concordanţă cu adevărul dezvăluit de Iehova Dumnezeu. Aceasta înseamnă a-ţi pune de acord viaţa personală cu voinţa şi scopul lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce fac toţi ceilalţi. În istoria timpurie a omenirii, omul temător de Dumnezeu, Enoh, „umbla cu Dumnezeu.” La fel a făcut şi binecunoscutul Noe. — Gen. 5:24; 6:9.
Majoritatea celor care citesc Biblia îşi amintesc probabil că Noe a fost însărcinat de Dumnezeu să construiască o uriaşă arcă pentru păstrarea în viaţă a oamenilor şi animalelor. De-a lungul mai multor ani acest om devotat şi familia sa au continuat munca de construire, sub privirile oamenilor care îi ridiculizau. Dar credinciosul patriarh şi familia sa au avut curajul necesar pentru a termina această lucrare dată de Dumnezeu. — Gen. 6:13–22.
S-a creat însă şi o altă situaţie care necesita foarte mult curaj. Încă înainte de activităţile implicate de construirea arcei de către Noe, „fiii adevăratului Dumnezeu au început să remarce că fiicele oamenilor erau frumoase la înfăţişare; şi ei s-au dus şi le-au luat de soţii, şi anume pe toate pe care le doreau” (Gen. 6:2). Evident că ,fii lui Dumnezeu’ menţionaţi aici nu erau bărbaţi umani, cu siguranţă oamenii le ,remarcaseră pe fiicele oamenilor’ cu mult timp înainte de aceasta, se căsătoriseră cu ele şi astfel contribuiseră, bineînţeles, la perpetuarea rasei umane. Aceşti „fii ai adevăratului Dumnezeu” erau îngeri neascultători care îşi părăsiseră locul ceresc cuvenit, îşi materializaseră corpuri carnale şi acum trăiau cu femei. De fapt, în Versiunea Septuaginta grecească găsită în Manuscrisul Alexandrin, la Geneza 6:4 vorbeşte despre „îngerii lui Dumnezeu” în loc de „fii lui Dumnezeu.” Această concordă cu cuvintele apostolului Petru referitoare la „îngerii care au păcătuit” şi cu afirmaţia lui Iuda despre „îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor originară, ci şi-au părăsit locuinţa potrivită pentru ei.” — 2 Petr. 2:4; Iuda 6.
Ceea ce a mărit nevoia de curaj a lui Noe a fost faptul că unirea îngerilor neascultători cu femei a dat naştere la o rasă de nefilimi. În limba ebraică se crede că acest termen înseamnă „doborîtori,” sau „cei care îi fac pe alţii să cadă.” Numiţi şi „cei puternici,” aceşti nefilimi erau nişte tirani hibrizi sau agresori cruzi, care adăugau la violenţa care bîntuia în lumea de dinainte de potop. — Gen. 6:4.
În aceste condiţii Noe s-a remarcat nu numai ca un constructor de arcă, ci şi ca un „predicator al dreptăţii” (2 Petr. 2:5). Da, el a avut curaj să vorbească răspicat şi să spună contemporanilor săi că Dumnezeu a plănuit să distrugă pe cel răi printr-un potop mondial. Bineînţeles, predicarea dreptăţii pe care o făcea Noe includea şi o chemare la căinţă şi un avertisment al distrugerii care se apropia, căci Isus a menţionat acele zile şi a spus că oamenii „n-au dat atenţie pînă cînd a venit potopul şi i-a măturat pe toţi.” — Mat. 24:37–39.
Dar gîndeşte-te puţin la împrejurările în care se afla Noe şi familia sa în perioada premergătoare potopului. Fără îndoială, ei constituiau ţinta batjocurilor care veneau de la bărbaţi, femei şi copii. Adăugaţi la acestea ocările probabile ale nefilimilor, după toate probabilităţile uriaşi renumiţi prin violenţa lor. Dar în privinţa îngerilor neascultători? Nu era, oare, nevoie de curaj pentru a-i putea înfrunta?
Izvorul curajului
Fără îndoială că faptul de ,a umbla cu Dumnezeu’ constituia însuşi fundamentul curajului lui Noe. De fapt, singura modalitate prin care Noe şi familia sa puteau să continue curajoşi în mijlocul acestor condiţii era de a–şi pune toată încrederea în adevăratul Dumnezeu. Ei trebuia să aibă convingerea că Iehova va pune capăt, aşa cum a profeţit, acelei lumi nedrepte (Gen. 6:3). De asemenea, acest partriarh şi familia sa puteau să aibă o încredere sporită că arca nu se construia fără rost. În cele din urmă, trebuia să fie folosită. De altfel, curajul lor era întărit datorită faptului că aveau o relaţie personală, intimă, cu Iehova, în special prin intermediul rugăciunii. Şi, bineînţeles, Noe şi Familia sa puteau să aibă convingerea că nimic nu putea să li se întîmple care să nu fi fost sub controlul providenţei divine.
La timpul potrivit stabilit de Dumnezeu, potopul a avut loc, iar toţi cei care ridiculizau şi se împotriveau au fost îndepărtaţi. Oamenii păcătoşi au pierit în apele potopului, la fel ca şi nefilimii. Îngerii neascultători au fost obligaţi să se dematerializeze pentru a–şi salva vieţile. Dar, de atunci încolo, ei au fost puşi în detenţie, ocupînd o poziţie umilă de dizgraţie devină pînă la executarea sentinţei lui Dumnezeu împotriva lor (2 Petr. 2:4). Pe pămînt au fost păstraţi numai Noe şi familia sa, deoarece ei au fost cei care au primit favoarea lui Dumnezeu în timpul acela.
Curaj datorat lui Dumnezeu în prezent
Asemenea lui Noe, martorii lui Iehova sînt azi ,predicatori ai dreptăţii.’ Ei anunţă atît un mesaj de avertizare, cît şi o chemare la căinţă şi împăcare cu Iehova Dumnezeu. În timp ce Noe şi familia sa au fost puşi faţă-n faţă cu îngerii neascultători, cei care manifestă astăzi respect faţă de Dumnezeu au în faţa lor duşmani nevăzuţi. Dar aceşti creştini adevăraţi au ca protecţie armura spirituală a lui Dumnezeu şi astfel pot continua cu curaj lucrarea de predicare pe care le-a dat-o Dumnezeu. — Ef. 6:10–18; Mat. 24:14
Mulţi oameni ridiculizează şi se împotrivesc celor care îi servesc astăzi lui Dumnezeu, iar uneori recurg chiar la persecuţii brutale în efortul lor, de a amuţi limba celor care îl laudă pe Iehova. Dar martorii lui Iehova sînt neînfricaţi. Asemenea lui Noe, ei ,umblă cu Dumnezeu’ şi au convingerea că foarte curînd Iehova va face ceea ce a promis — va pune capăt acestei lumi păcătoase, dar îi va păstra pe cei care iubesc dreptatea (2 Petr. 3:5–13). De asemenea, curajul creştinilor adevăraţi e întărit datorită relaţiei lor personale şi intime cu Iehova, prin intermediul rugăciunii. Pe lîngă aceasta, ei îşi dau seama că lor nu li se întîmplă nimic ce nu permite Dumnezeu. — Compară Romani 8:28.
Este o adevărată mîngîiere să şti că „Iehova nu–şi va abandona poporul” (Ps. 94:14). Minusculele creaturi umane nu pot zădărnici scopurile lui Dumnezeu şi nu-i pot îndepărta pe cei ce-l iubesc. Încrederea în promisiunile lui Iehova, speranţa totală în el şi întreţinerea unei relaţii personale şi intime cu Cel Preaînalt, — constituie factorii de bază care dau curaj celor drepţi. De asemenea, acest curaj îi susţine în timpuri de greutăţi aspre şi de persecuţii, aşa cum reiese clar din relatarea ce urmează.