Credinţa are valoare practică!

Mărturie din lagărele de concentrare

CE ÎŢI sugerează cuvintele „lagăre de concentrare”?

Poate îţi aduc aminte de privirile înspăimîntate ale unor oameni ce coborau din autodube pentru a fi duşi la moarte. Sau de prizonierii extenuaţi şi înfometaţi, obligaţi să trăiască pe propriile lor excremente, fiind roşi de boli. Sau poate te face să te gîndeşti la inumanele experienţe medicale sau la cuptoarele care au ars nenumărate corpuri omeneşti.

Toate aceste imagini au făcut efectiv parte din teribila viaţă în lagărele de concentrare.

Dar mai trebuie să luăm ceva în considerare. Oricît de înfiorătoare au fost lagărele naziste, sute de mii de bărbaţi şi femei deportaţi se luptau să trăiască. Ei au luptat zi de zi să se menţină în ciuda bolilor, a bătăilor, a epuizării şi a execuţiilor efectuate la voia întîmplării. Ei erau mereu în căutare de mîncare şi căldură şi făceau totul pentru a nu se îmbolnăvi. Ei trebuia să muncească, să doarmă şi să colaboreze cu ceilalţi prizonieri.

Astfel, în ciuda ororilor lagărelor de concentrare naziste său poate chiar din cauza acelor orori, noi vom căuta să dovedim valoarea practică a credinţei, tocmai în acele împrejurări. Chiar dacă noi nu am cunoscut niciodată astfel de împrejurări, totuşi putem învăţa multe din cele petrecute acolo.

MULŢI ŞI-AU PIERDUT CREDINŢA

Unul din principalele efecte ale vieţii în lagărele de concentrare a fost pierderea credinţei. Scriitorul Philip Yancy relatează: „Unii supravieţuitori şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu. Cei mai înclinaţi să şi-o piardă erau evreii. Crescuţi în credinţa că ei erau poporul ales, au descoperit deodată, aşa cum cu amărăciune s-a exprimat un evreu, că ,Hitler este singurul care şi-a împlinit promisiunile’.

Elie Wiesel descrie efectul produs de spînzurarea unui tînăr. Soldaţii SS i-au adunat pe deţinuţi în faţa spînzurătorii. În timp ce tînărul agoniza, un prizonier a strigat: „Unde este Dumnezeu acum?” Wiesel adaugă: „Şi am auzit un glas dinlăuntrul meu răspunzîndu-i: ,Unde este? Iată-l, atîrnat în spînzurătoare’”.

Mulţi şi-au pierdut credinţa chiar şi dintre cei ce afirmau că sînt creştini. În lucrarea „The Christian Century” (Secolul creştin) Harry J. Cargas a exprimat în felul următor sentimentele multor foşti membri ai bisericilor: „Holocaustul este — după cum judec eu — cea mai mare tragedie pe care au cunoscut-o creştinii de la crucificare. Aceasta a atras după sine moartea lui Isus; holocaustul înseamnă aşa zicînd moartea creştinismului . . . Mai poţi oare fi creştin astăzi, cînd se ştie că lagărele morţii au fost aproape toate concepute, construite şi dirijate de către oameni care se numeau creştini?”.

Totuşi a existat o grupare a cărei credinţă nu a fost distrusă. Martorii lui Iehova au înţeles din Biblie că nu Dumnezeu este răspunzător de cruzimea ce domnea în lagăre şi nici de suferinţele ce de secole au lovit omenirea ca o plagă. Dimpotrivă, aceste lucruri îl mîhnesc şi sînt dovezi că omul nu–şi poate conduce paşii independent de Creator (Ier. 10:23; Ecl. 8:9). El a promis prin Cuvîntul său că la momentul hotărît va face să dispară răul de pe pămînt. El va repara daunele suferite de cei credincioşi, chiar prin faptul că el este în stare să-i ridice din nou la viată. — Apoc. 21:4, vezi şi cap. „Răul — De ce l-a permis Dumnezeu?” din cartea Happiness—How to Find It — publicată de către Watchtower Bible and Tract Society, New York, 1980

CREDINŢA ÎN RÎNDUL FEMEILOR

Să examinăm de exemplu ce efect a avut asupra femeilor viaţa în lagărele de concentrare.

În autobiografia sa intitulată „Kommandant in Auschwitz,” Rudolf Höß scrie: „Lagărul de femei, ticsit pînă la refuz de la bun început, ducea la distrugerea moralului majorităţii femeilor deţinute, iar mai curînd sau mai tîrziu ducea la prăbuşirea lor fizică. Din orice punct de vedere şi în orice moment, în lagărul de femei predominau cele mai rele condiţii”.

Desigur, condiţiile erau întrucîtva diferite de la lagăr la lagăr, sau de la un moment la altul pe parcursul războiului. Totuşi Höß subliniază: „Cînd femeile ajungeau la un anumit grad de disperare, ele se lăsau în voia soartei. Semănînd cu nişte fantome despuiate de orice voinţă, se împleticeau printre barăci, ca într-o bună zi să sfîrşească murind”. Atitudinea unor deţinute cărora li se dădea o anumită autoritate contribuia la această stare de lucruri. Potrivit relatării lui Höß, „ele îi depăşeau cu mult în brutalitate, murdărie, spirit de răzbunare şi perversitate pe deţinuţii cu funcţii similare din lagărele pentru bărbaţi.

Dar Höß adaugă: „Un contrast plăcut îl constituiau martorele lui Iehova care erau poreclite ,albinele Bibliei’ sau ,viermii Bibliei’. Din nefericire ele erau prea puţine”.

Cum au rezistat aceste martore ale lui Iehova în mijlocul ororilor lagărelor de concentrare naziste? Cum a fost afectată credinţa lor? O informare directă a fost publicată de Margarete Buber în 1949 în cartea Als Gefangene bei Stalin und Hitler (Deţinută sub Stalin şi sub Hitler).

Margarete Buber şi soţul ei erau membri de frunte ai Partidului Comunist German încă prin anii 1930. După ce au fost trimişi la Moscova, ei au fost arestaţi pentru „deviaţionism”. Deşi era ataşată doctrinei comuniste, Margarete Buber a fost trimisă într-un lagăr din Siberia. Mai tîrziu ea a fost predată naziştilor şi timp de cinci ani a trăit în groaznicul lagăr pentru femei de la Ravensbrück.

Acolo o perioadă de timp ea a fost şefă de bloc (aşa erau numiţi deţinuţii ce răspundeau de cei dintr-un bloc sau din mai multe barăci). Multe dintre deţinutele din blocul ei erau martore ale lui Iehova (studente ale Bibliei). Cartea Margaretei Buber conţine deci informaţii ale unui martor ocular care era deţinut politic şi nu martor al lui Iehova. Relatarea ei este confirmată de Gertrude Pötzinger, una dintre martorele lui Iehova care a fost deţinută la Ravensbrück timp de peste patru ani şi care astăzi serveşte împreună cu soţul ei la sediul mondial al martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York. Următoarele pagini reprezintă o sinteză a unor părţi din cartea citată, folosind, cu consimţămîntul Margaretei Buber, propriile sale cuvinte în traducere.

DEŢINUTĂ SUB STALIN ŞI SUB HITLER

ORICARE nou venită într-un lagăr de concentrare trecea printr-o îngrozitoare perioadă pe parcursul căreia era zdruncinată pînă în adîncul fiinţei, indiferent cît de tare îi era corpul sau cît de tari îi erau nervii. La Ravensbrück suferinţele noilor prizoniere deveneau an de an din ce în ce mai mari, lucru ce explică numărul mare de decese. În funcţie de caracterul fiecăreia, era nevoie de săptămîni, luni sau chiar ani de zile pînă cînd cineva se resemna şi se adapta la viaţa din lagăr. În această perioadă se schimba între timp şi caracterul unui individ. Treptat, interesul pentru lumea din afară şi pentru ceilalţi deţinuţi slăbea.

Cred că nimic nu este mai demoralizator decît suferinţa, suferinţa insuportabilă asociată cu umilirea, aşa cum s-a întîmplat cu bărbăţii şi femeile din lagărele de concentrare. Cînd un SS-ist lovea, tu nu îndrăzneai să ripostezi. Cînd te brutaliza sau te insulta un SS-ist, tu trebuia să taci, să nu răspunzi niciodată. Nu mai aveai nici unul din drepturile umane, absolut nici unul. Nu erai decît o fiinţă vie ce purta un număr pentru a putea fi deosebit dintre ceilalţi tovarăşi de nenorocire.

Nu mă refer aici la deţinutele care ocupau vreun post oarecare şi cărora li se permitea să le maltrateze pe cele aflate în subordinea lor. Mă refer la deţinutele obişnuite. Dacă se părea că una a primit cu puţin mai multă mîncare, sau o felie de pîine puţin mai groasă, sau o porţie de margarină ori de cîrnat cu ceva mai mare, imediat aveau loc scene pline de ură, de mînie şi de indignare.

Din momentul în care săream din paturi pînă în momentul cînd trebuia să ne aliniem afară, pentru apel, aveam trei sferturi de oră în care trebuia să ne spălăm, să ne îmbrăcăm, să facem ordine în dulăpioare şi să înfulecăm” micul nostru dejun”. Aşa ceva n-ar fi prea uşor nici în cele mai bune condiţii, dar gîndiţi-vă ce înseamnă aceasta într-o baracă în care 100 de femei aleargă în toate direcţiile, intenţionînd să facă toate acelaşi lucru! Se auzeau numai vorbe murdare şi înjurături.

(Aceste cîteva rînduri descriu doar în parte momentele trăite de Margarete Buber în lagărul de la Ravensbrück. Apoi ea a fost numită şefă de bloc la blocul nr. 3 care le adăpostea pe atunci pe studentele Bibliei).

Mi-am preluat atribuţiile în acea seară la blocul 3. Aici era o atmosferă cu totul diferită. Era un loc liniştit şi mirosea a praf de curăţat, a dezinfectant şi a supă de varză. Două sute şaptezeci de femei erau aşezate la mese. De îndată ce am intrat în încăpere, o femeie înaltă, blondă, s-a ridicat, mi-a oferit un loc şi mi-a servit un castron cu supă de varză. Nu mai ştiam ce să fac.

Ori încotro priveam de-a lungul meselor, vedeam aceleaşi feţe zîmbind modest. Fiecare avea părul legat la spate într-un fel de coc şi erau aşezate într-o ordine perfectă, sorbindu–şi mîncarea de parcă ar fi fost tos sincronizate. Multe dintre ele păreau femei de la ţară şi feţele lor slabe erau înnegrite şi zbîrcite de soare şi de vînt. Unele dintre ele erau în închisoare şi în lagăr de ani zile.

Erau aici 275 de deţinute, toate studente ale Bibliei. Aceste deţinute model, cunoşteau fiecare în parte normele şi regulile interioare şi le respectau întocmai. Un dulap avea exact aceeaşi înfăţişare ca celălalt şi toate erau modele de curăţenie şi îngrijire. Toate prosoapele erau atîrnate pe uşile dulăpioarelor în mod reglementar; fiecare castron, farfurie, pahar şi aşa mai departe, erau curate şi bine lustruite. Scaunele erau spălate foarte curat, iar cînd nu erau folosite, erau totdeauna ordonat aliniate. Praful era şters de peste tot, chiar şi de pe grinzi (nu exista tavan ci doar acoperişul). Mi s-a raportat că supraveghetorii SS- vin uneori cu mănuşi albe şi–şi plimbă degetul peste stinghi, pe deasupra dulapurilor şi se suie chiar şi pe mese pentru a vedea dacă este praf pe grinzi.

Toaletele şi spălătoarele erau la fel de curate. Dar punctul culminant al acestei curăţenii şi îngrijiri erau dormitoarele, fiecare numărînd cîte 140 de paturi. Aranjarea paturilor te uimea. Saltelele de paie şi pernele semănau cu nişte cutii. Păturile erau împăturite cu grijă, exact în acelaşi mod, exact la aceleaşi dimensiuni şi aşezate pe paturi exact după acelaşi model. La fiecare pat suprapus se afla un cartonaş purtînd numele şi numărul deţinutelor care dormeau în el, iar pe uşă se afla un plan al dormitorului, desenat cu îngrijire, care indica fiecare pat suprapus şi exact cine dormea în el, aşa încît oricine făcea o inspecţie ar fie putut spune imediat unde se afla fiecare.

Cînd eram şefă de baracă printre asocialea, toată ziua îmi era ocupată cu diverse îndatoriri, fiind mereu muncită de noi griji. Cu studentele Bibliei însă viaţa mi s-a scurs foarte liniştit. Totul mergea ca mecanismul unui ceasornic. Dimineaţa, cînd toată lumea se pregătea pentru apel, nimeni nu ridica vocea. În alte barăci şefa trebuia să răguşească pînă cînd celelalte deţinute se aliniau pentru apel. Dar aici toate acestea decurgeau în linişte, fără să fie nevoie nici cel puţin să-mi deschid gura; de altfel lucrurile decurgeau la fel în oricare alt domeniu al vieţii din lagăr, ca: distribuirea mîncării, culcarea, şi toate celelalte activităţi.

Aici, cu studentele Bibliei, lucrul meu cel mai important consta în nimic altceva decît în a încerca să le fac viaţa cît mai tolerabilă şi să le feresc de tracasările din partea şefului de bloc SS. La blocul 3 nu s-a furat niciodată nimic. Aici nu existau minciuni şi flecăreli. Fiecare femeie era foarte conştiincioasă nu numai faţă de sine ci se considera răspunzătoare pentru bunăstarea întregului grup. Nu a trebuit să treacă multă vreme pînă cînd ele să-şi dea seama că le sînt prietenă.

Odată ce prietenia dintre noi s-a consolidat şi eu am ajuns pe deplin convinsă că nici una dintre ele nu mă va trăda, am putut face multe lucruri pentru ele; de exemplu le-am scutit pe deţinutele mai bătrîne şi slăbite fizic să stea ceasuri întregi în picioare la apel, folosind pentru aceasta tot felul de scuze şi şiretlicuri.

Aşa ceva n-am putut face cu asocialele, căci acelea care erau mai capabile să suporte efortul m-ar fi trădat SS-iştilor de necaz, la gîndul că vreuna din ele era favorizată.

Studentele Bibliei formau singurul bloc omogen printre deţinutele de la Ravensbrück. Cînd am venit prima dată la blocul 3 aveam doar o foarte vagă idee despre convingerile lor religioase şi despre motivul pentru care îi produceau atîta displăcere lui Hitler. Displăcerea este puţin spus pentru a descrie atitudinea lui faţă de Martori; Hitler îi acuza ca fiind duşmani ai statului şi îi persecuta cu sălbăticie.

Nu a trebuit să treacă mult timp pînă cînd ele şi-au dat seama că era foarte puţin probabil să mă convertesc, dar ele au continuat să-mi arate simpatie şi nu au încetat niciodată să spere că într-o zi voi sfîrşi prin „a vedea lumina”. În măsura în care mi-am putut da seama, ele credeau că întreaga omenire, cu excepţia martorilor lui Iehova, ar urma să fie azvîrlită într-un întuneric veşnic, atunci cînd va avea loc sfîrşitul lumii. Binele avea să triumfe în cele din urmă asupra răului. Naţiunile nu vor mai ridica sabia una contra alteia, leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi nu va mai fi nici o daună sau distrugere pe tot muntele său cel sfînt. Aici nu va mai fi nici moarte, iar fiecare — dintre supravieţuitori — va trăi apoi fericit pentru totdeauna şi fericirea lor nu va avea sfîrşit.

Această credinţă simplă, ce le satisfăcea pe aceste studente ale Bibliei, le-a dat tărie şi le-a făcut capabile să suporte ani îndelungaţi viaţa din lagărul de concentrare precum şi toate umilinţele şi înjosirile posibile, fără să-şi piardă demnitatea umană. Lor li se-a dat ocazia să dovedească şi au dovedit că nu se tem de moarte. Ele nu ezitau să moară pentru credinţa lor.

Respectînd porunca a şasea, martorii lui Iehova condamnau cu fermitate orice război şi orice serviciu militar. Atitudinea lor constantă în această privinţă i-a costat viaţa pe mulţi dintre Martorii bărbăţi. Femeile refuzau şi ele să execute orice lucru care, după opinia lor, ar favoriza eforturile de război.

Simţul datoriei şi sentimentul de responsabilitate care le caracteriza era de nezdruncinat; ele erau harnice, cinstite şi supuse. Martorele erau, cum s-ar zice „deţinute voluntare”, căci tot ce aveau de făcut că să-şi asigure eliberarea imediaţă era să semneze un formular special pentru studenţii Bibliei, care prevedea: „Declar prin prezenta că începînd din această zi eu nu mă mai consider un Student al Bibliei şi că nu voi mai face nimic pentru a promova interesele Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor Bibliei”.

Înainte ca eu să devin şefă de bloc, ele suferiseră foarte mult din partea fostei şefe de bloc, Käthe Knoll, care făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a le împiedica să discute despre religie. Interdicţia de a vorbi despre acest subiect şi de a face schimb de idei — pe scurt interdicţia de a „studia Biblia” — era un fel de tortură chinezească, iar Käthe Knoll o utiliza cu o răutăcioasă plăcere.

Eram deja de cîtva timp şefa lor de bloc cînd am descoperit că „Viermii Bibliei”, cum erau ele cunoscute în lagăr, posedau Biblii şi literatură a Studenţilor Bibliei. Ele au început s-o aducă înăuntru, ascunsă în găleţi şi în şorţuri, atunci cînd se întorceau de la muncă. Cînd eu am descoperit acest lucru le-am sugerat că ar fi mai puţin periculos dacă ar ascunde-o undeva în înteriorul blocului. Această sugestie a fost adoptată cu entuziasm. De atunci ele studiau Biblia aproape pe faţă în baracă, la sfîrşitul zilei şi duminica. Seara, în paturile lor, înainte ca femeile SS, însoţite de cîini, să-şi facă rondul, ele cîntau cîntările lor în surdină. Sarcina mea era să le avertizez suficient de repede în caz de pericol, pentru ca ele să aibă timp să-şi ascundă literatura interzisă.

Riscul ce mi l-am asumat nu era din cele mai mici. Ca şefă de bloc, răspundeam de tot ce se petrecea acolo. Aceasta a fost „Epoca de aur” — care urmează după Harmaghedon — a vieţii mele în lagărul de concentrare, dar încă şi acum mă întreb cum de am reuşit, în ciuda repetatelor inspecţii ale brutei de Kögel, să nu fiu expediată în buncăr sau la blocul disciplinar.

Dar eu am jucat un joc încă şi mai periculos. Cînd o deţinută se simţea rău, trebuia s-o raportez la postul medical. Soarta ei depindea de termometru. Conform cu ceea ce indica el, bolnava era trimisă fie la infirmerie, fie că primea aprobarea de a lucra „în interior”, sau era trimisă fără discuţii la munca obişnuită. Dar printre „martore”, exista un număr destul de mare de femei mai bătrîne care, deşi nu aveau febră erau atît de slăbite încît munca era realmente peste puterile lor. Singura cale de a le cruţa şi de a le da ocazia să se repauzeze din cînd în cînd, era să dau rapoarte false despre numărul celor din echipă, lucru pe care l-am şi făcut. Am preferat ca nici să nu mă gîndesc la ceea ce s-ar fi putut întîmpla dacă s-ar fi descoperit aceste manevre. Lucrul acesta era cu atît mai dificil cu cît blocul nostru era blocul de inspecţie [barăci la care erau conduse autorităţile naziste cînd veneau în inspecţie. Autoarea descrie astfel o asemenea vizită inopinată:]

Cu un ton de subalternă ce dădea raportul, eu spuneam:

„Sînt şefa de bloc Margarete Buber cu numărul matricol 4 208. Cu supunere raportez că blocul nr. 3 este ocupat de 275 de studente ale Bibliei şi trei politice dintre care 260 sînt la muncă, 8 la munca în barăci şi 7 au aprobare pentru muncă în interior”.

Kögel mă fixa cu ochii lui de un albastru spălăcit şi mormăind cîteva cuvinte, faţa proaspăt rasă i se crispa. Pe urmă o luam înaintea vizitatorilor, deschizînd una după alta uşile, inclusiv pe cele ale primelor trei dulapuri pentru inspecţia obişnuită. Cînd ne apropiam de deţinutele prezente acolo în mod legal, la strigătul meu de „Achtung” ele săreau în picioare ca împinse de un arc. Toţi vizitatorii, bărbaţi sau femei din S.A.b sau S.S.c precum şi alţii, erau la fel de impresionaţi de strălucirea veselor de cositor şi aluminiu. De obicei Koegel era singurul care punea întrebări detinutelor: „Pentru ce eşti arestată?” şi în mod invariabil răspunsul era: „Pentru că sînt o martoră a lui Iehova.” Kögel se rezuma la atît, deoarece ştia din experienţă că aceste incorigibile studente ale Bibliei nu pierdeau niciodată ocazia de a face o demonstraţie [a calităţii lor de martore]; după aceea erau vizitate dormitoarele a căror ordine impecabilă provoca întotdeauna exclamaţii din partea vizitatorilor.

Deşi şefa supraveghetoare SS, Frau Langenfeld, le favoriza şi le proteja pe „martore”, una dintre supraveghetoarele din conducere, o femeie numită Zimmer, le considera însă un fel de „sperietori”. Frau Zimmer nu era mulţumită de nimic; nici chiar cele mai exemplare paturi nu găseau aprobare în ochii ei şi nu pierdea niciodată ocazia să le jignească şi să le terorizeze pe martore.

[Pentru a tulbura pacea şi unitatea creştină a martorelor, autorităţile au plasat în blocul acesta circa 100 de asociale.]

A fost ca şi cum nişte lupoaice s-ar fi năpustit într-un ţarc de oi. Denunţurile, furturile şi certurile au devenit o parte integrantă a vieţii noastre zilnice. Asocialele au început imediat să le denunţe pe martore pentru studiile lor biblice şi conversaţiile lor religioase; ele furau tot ce se găsea şi simţindu-se reprezentante ale autorităţilor, se purtau în general foarte agresiv şi provocator. Eu eram extrem de necăjită; însă trebuie să spun, spre cinstea martorelor mele, că ele au fost alături de mine în greutăţile mele şi m-au sprijinit în toate felurile posibile. Mulţumită lor am reuşit să răzbim prin aceste şase luni — cît a durat calamitatea — fără pierderi prea mari.

Am făcut tot ce-am putut să le izolez pe provocatoarele de dezordine. Le-am ţinut pe „martore” la mese separate, aşa încît să-şi poată discuta problemele lor în timpul meselor, fără pericol de denunţare, iar noaptea am aşezat asocialele în paturile de sus şi pe martore dedesubt. Însă imediat ce autorităţile — în frunte cu Frau Zimmer — au aflat, ne-au trimis pe toate enureticeled cunoscute din lagăr. Urina curgea toată noaptea peste nenorocitele ocupante ale paturilor de jos.

Într-o zi, vechea noastră potrivnică, Frau Zimmer, a venit să-şi contemple opera mîinilor sale. Dîndu–şi seama îndată despre separarea pe care o făcusem între oi şi capre, s-a întors indignată spre mine:

„N-ar trebui să crezi că sînt oarbă!” mi-a zis ea. „Ştiu perfect de bine că le aperi şi le protejezi pe aceste scotocitoare ale Bibliei. Să nu cumva să îndrăzneşti să mai separi viermii Bibliei de asociale, auzi?”

Iată că nu-mi rămînea altceva de făcut decît să le pun împreună şi să sper că totul va fi bine. În această situaţie, a intervenit Iehova. Studentele Bibliei le-au acceptat pe asociale ca pe nişte surori de mult pierdute. Dacă acestea din urmă erau flămînde, era ceva natural! Dacă doreau o bucată de pîine în plus, trebuia să se găsească una! Am văzut iubirea creştină în acţiune. Sentimentele mele erau cu totul deosebite, însă rezultatele n-au întîrziat să se arate. Asocialele au fost îmbunate prin amabilitate şi prietenie, iar apoi a început o campanie pentru a le face să vadă lumina. Într-un timp destul de scurt cîteva asociale, o ţigancă, o poloneză, o evreică şi o politică, s-au prezentat la biroul SS declarînd că de acum înainte ele doreau să fie considerate drept martore ale lui Iehova, cerînd să li se aplice pe mînecă triunghiul violet. Cînd au văzut că situatie este serioasă, SS-iştii au tunat şi-au fulgerat împotriva celor convertite şi le-au dat a ară. În cele din urmă, cînd SS-iştii au fost sătui de toate acestea, le-au mutat pe asociale de la blocul nostru şi pacea a revenit. Atunci eu am scos un oftat de uşurare, iar „martorele” au făcut o rugăciune pentru a-i aduce mulţumiri lui Iehova.

CREDINŢA POATE AVEA ŞI PENTRU TINE VALOARE PRACTICĂ

SĂ TREBUIASCĂ să fii confruntat, fără nici un motiv, cu ororile lagărelor de concentrare naziste este un lucru tragic. Totuşi, lucrul acesta s-a întîmplat. Ce putem noi învăţa din aceasta?

Relatarea cărţii „Als Gefangene bei Stalin und Hitler” (Deţinută sub Stalin şi sub Hitler) este o dovadă despre credinţa pe care au avut-o acele femei creştine. Cu certitudine că această credinţă nu a fost dictată de interese. Şi totuşi nu putem lăsa să ne scape din vedere avantajele pe care le-au avut aceste femei în urmă puternicei lor credinţe în Dumnezeu, în aşteptarea zilei în care el va înlătura tot răul de pe pămînt.

Credinţa le-a dat principii. Ea le-a ajutat să-şi menţină echilibrul mintal şi moral. Sănătatea nu le-a fost subminată prin nelinişte, nici puterea nu le-a fost slăbită de disperare. Astfel credinţa lor le-a ajutat să supravieţuiască.

Psihologul Bruno Bettelheim, care el însuşi fiind deţinut a studiat îndeaproape comportamentul martorilor lui Iehova în lagăre, a scris: „Nu numai că au dat dovadă de o excepţională demnitate umană şi conduită morală, ci păreau protejaţi contra influenţei mediului de lagăr care a distrus repede unele persoane considerate de prietenii mei psihoanalişti şi de mine însumi ca fiind foarte „bine integraţi”. The Informed Hean (scriere cursivă ne aparţine).

O altă publicaţie, The Dungeon Democracy, adaugă: „Ei au fost obiect de batjocură din partea unora dar nu au luat în seamă acest lucru şi şi-au menţinut demnitatea umană în timp ce alţii au renunţat la a lor în schimbul obţinerii unui avantaj în lupta feroce pentru supravieţuire.”

Chiar dacă tu nu ai trecut nici pe departe prin suferinţe atît de mari, nu găseşti, totuşi, că o asemenea credinţă te poate ajuta? Ca toţi cei ce trăiesc în prezent, şi tu te confrunţi cu probleme şi presiuni zilnice. Dar credinţa în Dumnezeu te va ajuta să trăieşti o viaţă mai sigură.

Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvîntul său se va dovedi, de asemenea, practică în relaţiile tale cu ceilalţi oameni. De exemplu, cînd trăieşti potrivit unei credinţe profunde, ceilalţi te vor trata probabil cu mai multă cinste şi respect. Ţi se pare imposibil acest lucru în această lume dominată de interese egoiste şi lipsită de conştiinţă? În cazul acesta ia în considerare comentariul lui Bettelheim despre martorii din lagăr: „Cu toate că ei erau singurul grup de deţinuţi care nu jigneau şi nu se purtau urît cu ceilalţi deţinuţi, (ba dimpotrivă, ei erau de obicei foarte politicoşi cu ceilalţi), ofiţerii SS îi preferau pe ei ca ordonanţe, datoriţă hărniciei, priceperii şi modestiei lor”.

Astăzi este la fel. Datorită credinţei lor şi spiritului lui Dumnezeu, martorii lui Iehova se străduiesc mereu să fie prietenoşi, blînzi, cinstiţi şi şirguincioşi (Gal. 5:23; Rom. 12:16–18, 21; Iac. 3:13; Efes. 4:28). De aceea ei sînt deseori apreciaţi ca salariaţi. În frecvente cazuri ei şi-au găsit relativ uşor o slujbă şi au fost menţinuţi atunci cînd alţii au fost concediaţi; şi uneori ei au fost repede avansaţi în posturi de încredere.

Credinţa se mei poate dovedi a fi practică în multe alte feluri. Ea îi poate ajuta pe tineri să fie mai fericiţi şi să dea un sens vieţii lor. Ea este practică în ce priveşte viaţa de familie şi problemele sexuale pe care le implică aceasta. Ea îţi poate aduce o mai bună stare a sănătăţii şi o viaţă mai lungă.

Dar cît de mult se poate vedea, în ultimă instanţă, că într-adevăr credinţa este ceva practic, iese în evidenţă din cuvintele din Evrei 11:6. Apostolul Pavel a scris aici: „Fără credinţă este imposibil să-i fim plăcuţi (lui Dumnezeu) căci cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el este şi că el devine răsplătitorul celor care îl caută cu toată seriozitatea.”

Milioane de martori a lui Iehova, efectiv, privesc înainte spre răsplata promisă de Dumnezeu a unei vieţi în pace, dreptate şi fericire pe pămînt (II Petr. 3:13). Te îndemnăm să afli de la ei mai multe lucruri despre această răsplătire şi despre modul cum poate fi credinţa acum şi întotdeauna ceva practic în viaţa ta.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 8]

Gertrude Pötzinger în 1944. Ea a fost printre cele 275 de martore ale lui Iehova închise la Ravensbrück

[Legenda ilustraţiei de la pagina 9]

Gertrude Pötzinger azi. Ea serveşte la sediul mondial al martorilor lui Iehova