Ultima dintre marile puteri mondiale

Cînd cartea biblică Revelaţia sau Apocalipsul a fost redactată cu aproape 1 900 de ani în urmă, în ea se spunea că cinci „regi“, sau puteri mondiale, încetaseră deja să mai existe. Aceste puteri erau Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo–Persia şi Grecia. Cea de a şasea — Roma — ’era‘ încă, iar cea de a şaptea urma să vină (Apocalips 17:10). Care era a şaptea putere mondială? Cum a venit ea în existenţă? Şi ce va urma după ea? Răspunsurile la aceste întrebări importante constituie tema articolului de faţă.

MARILE evenimente care au marcat istoria lumii pe parcursul ultimilor 2 500 de ani au fost anunţate cu anticipaţie în paginile celei mai răspîndite cărţi pe care a cunoscut–o vreodată omenirea. Totuşi, un număr relativ foarte mic de oameni care posedă un exemplar al acestei cărţi — Biblia — au întrucîtva idee despre informaţiile uluitoare pe care le conţine ea.

De exemplu, cu peste 500 de ani înainte de naşterea lui Isus Cristos, profetul Daniel a consemnat o viziune de inspiraţie divină în care marile puteri mondiale care s–au succedat din timpul său pînă în prezent erau înfăţişate sub chipul unor fiare sălbatice puternice. Fiecare fiară avea caracteristicile puterii mondiale pe care o reprezenta. Puternicul Imperiu Roman era înfăţişat sub forma unei fiare sălbatice uriaşe, „înspăimîntătoare şi teribilă şi extraordinar de puternică.“ Daniel a spus că ea „era deosebită de toate fiarele celelalte care au fost înaintea ei şi avea zece coarne.“ — Daniel 7:2–7.

’Cornul mic‘

Cu timpul Imperiul Roman s–a extins, cuprinzînd o suprafaţă care se întindea de la Insulele Britanice, traversa o mare parte din Europa coborînd spre Marea Mediterană, îngloba toate teritoriile din jurul acestei mări şi ajungea dincolo de Babilon, pînă la Golful Persic. Acest puternic imperiu s–a fărîmiţat în final, în multe naţiuni, adică în cele „zece coarne“ pe care le–a văzut Daniel.a Apoi Daniel a văzut că „un alt corn, unul mic, s–a ridicat între ele, şi trei dintre primele coarne au fost smulse dinaintea lui“ (Daniel 7:8). Ce însemna lucrul acesta?

Iată ce i s–a spus lui Daniel: „Cît despre cele zece coarne, acestea sînt zece regi care se vor ridica din acest regat [Roma]; şi încă unul [’cornul mic‘] se va ridica după ele, şi el va fi deosebit de primii şi va umili trei regi“ (Daniel 7:24). Pe cine reprezenta ’cornul mic‘ şi cine erau cei trei regi pe care i–a umilit el?

O insulă care se afla în colţul nord–vestic al Imperiului Roman rămăsese de multă vreme la periferia evenimentelor mondiale. Iată cum a explicat un istoric lucrul acesta: „În secolul al XVI–lea Anglia era o putere de importanţă secundară. Bogăţia ei era mică în comparaţie cu cea a Ţărilor de Jos. Populaţia ei era mult mai mică decît cea a Franţei. Forţele ei armate [inclusiv forţele navale] erau inferioare Spaniei.“ Totuşi, Anglia şi–a dezvoltat o flotă care se bucura de o oarecare trecere, iar piraţii şi vasele de corsari începură să facă raiduri de pradă asupra coloniilor spaniole şi asupra corăbiilor spaniole încărcate pînă la refuz de comori.

Cele trei coarne

În 1588 Filip al II–lea al Spaniei a trimis flota spaniolă Invincibila Armada împotriva jefuitorilor englezi. Această flotă compusă din 130 de nave care purtau peste 24 000 de luptători a navigat lent de–a lungul Canalului Mînecii, dar a căzut victimă vînturilor neprielnice şi furtunilor violente dinspre Atlantic. În cartea Modern Europe to 1870 (Europa modernă pînă la 1870) istoricul Carlton Hayes arată că acest eveniment „a marcat trecerea decisivă a superiorităţii navale din mîna Spaniei în cea a Angliei.“

În secolul al XVII–lea, olandezii erau posesorii incontestabili ai celei mai mari flote comerciale din lume. Corăbiile lor stăpîneau mările iar ei dădeau guvernelor de pretutindeni împrumuturi din profiturile lor. Dar odată cu creşterea numărului coloniilor ei de peste mări, Anglia a ajuns să predomine şi în această privinţă.

Apoi, în secolul al XVIII–lea, englezii şi francezii s–au luptat unii cu alţii atît în America de Nord cît şi în India, rezultatul fiind încheierea Tratatului de la Paris în 1763. Referitor la acest tratat, William B. Willcox, autorul cărţii Star of Empire—A Study of Britain as a World Power (Steaua imperiului — un studiu al Marii Britanii ca putere mondială), spunea că deşi tratatul părea să fie un compromis, „el recunoştea de fapt noua poziţie a Marii Britanii ca putere europeană predominantă în lumea de dincolo de graniţele Europei“.

Şi alţi istorici subscriu la această idee: „Din războaiele purtate cu spaniolii, olandezii şi francezii pe parcursul a două secole, Marea Britanie apărea în 1763 ca cea mai mare putere comercială şi colonială a lumii“ (Modern Europe to 1870). „În 1763 Imperiul Britanic stăpînea lumea ca o Romă reînsufleţită şi mărită.“ „Din războaiele de la mijlocul secolului ea a ieşit drept cel mai mare imperiu şi drept cea mai viguroasă — dar şi cea mai detestată — putere din lume“ (Navy and Empire [Marină şi imperiu] de James L. Stokesbury). Da, acest ’corn mic‘ crescuse şi devenise a şaptea putere mondială din istoria biblică.

Britanicii au înaintat în susul Nilului şi au traversat Fluviul Zambezi. Au intrat în Birmania Superioară, în Borneo de Nord, şi în insulele Pacificului. În plus, ei au colonizat Canada, Australia, Noua Zeelandă şi coasta estică a Americii de Nord. „Imperiul Roman era un imperiu izolat“, spune James Morris în cartea sa Pax Britannica (Pacea britanică). „Imperiul Britanic era întins pe tot pămîntul“, adaugă el. Acest imperiu a devenit cel mai întins imperiu din istoria omenirii, cuprinzînd aproape un sfert din suprafaţa pămîntului şi mai mult de un sfert din populaţia lui. Se spunea că soarele nu apunea niciodată pe întinderea acestui imperiu.

O putere dublă

În cartea Revelaţia (Apocalips) această a şaptea putere mondială a fost descrisă ca avînd „două coarne ca de miel“ (Apocalips 13:11). Dar de ce două coarne? Deoarece Imperiul Britanic şi noua naţiune americană, unite printr–o limbă, o politică şi principii comune, aveau să colaboreze în scurt timp. Ele au devenit, în multe privinţe, o dublă putere mondială anglofonă.

William B. Willcox scoate în evidenţă în cartea sa Star of Empire că, în secolul al XIX–lea, Statele Unite au fost „izolate de Europa de către flota britanică“. El adaugă: „Timp de un secol Statele Unite au putut să devină o mare putere, fără să posede armată sau marină — decît în timpul războiului de secesiune —, lucruri prin care a fost cunoscută orice altă mare putere.“ America „a putut să–şi permită izolarea deoarece Royal Navy [marina Marii Britanii] i–a servit de tampon împotriva puterilor europene“. Mai tîrziu Statele Unite au devenit şi o mare putere militară.

Un exemplu remarcabil al colaborării anglo–americane ne este furnizat de ceea ce s–a petrecut la 6 iunie 1944 cînd cursul celui de al II–lea război mondial s–a schimbat în nordul Europei. În ziua aceea 156 000 de soldaţi aparţinînd trupelor aliate (britanici, americani şi alţii) au pătruns în Europa. Operaţiunile forţelor aliate au fost conduse de Montgomery, un mareşal englez, sub comandantul suprem Eisenhower, un general american. În plus, bombele atomice care au pus capăt războiului cu Japonia au fost rodul eforturilor comune depuse de oamenii de ştiinţă britanici şi americani.

După cum s–a subliniat în cotidianul Los Angeles Times din 5 mai 1986, chiar şi în timp de pace Marea Britanie şi America au colaborat „în domenii atît de delicate cum sînt informaţiile şi tehnologia nucleară.“ Împreună cu Canada, Australia şi Noua Zeelandă, care li s–au ataşat mai tîrziu, ele „au împărţit globul în zone de responsabilitate în care fiecare este însărcinat să primească informaţii şi să consimte să comunice celorlalţi chiar şi cele mai secrete informaţii“. Ziarul mai menţiona că, deşi relaţiile dintre ele „nu au fost întotdeauna dintre cele mai bune“, ele „s–au remarcat mai mult prin aspectele lor pozitive decît prin cele negative.“

Cele mai multe dintre coloniile britanice şi–au obţinut independenţa şi fac astăzi parte din Commonwealth. Deşi imperiul poate nu mai există, puterea mondială anglo–americană rămîne. Totuşi, ea nu mai are decît „puţin timp“, comparativ cu multele secole în care puterea precedentă, Roma, şi–a exercitat stăpînirea. — Apocalips 17:10.

O nouă stăpînire mondială

Profeţia lui Daniel cu privire la marile puteri mondiale şi–a dovedit veridicitatea de–a lungul acestor 2 500 de ani de istorie, de la sfîrşitul secolului al VI–lea î.e.n. pînă în epoca noastră, dominată de a şaptea putere mondială. Deci putem avea încredere în ceea ce a mai rămas să se împlinească din această profeţie. Cel mai surprinzător este faptul că ea nu mai menţionează nici o altă putere mondială omenească. Apocalipsul indică, de asemenea, că nu vor fi decît şapte asemenea puteri.b Dar ce urmează să se întîmple?

Capitolul 7 din cartea Daniel, care vorbeşte despre aceste puteri mondiale, relatează în continuare despre un eveniment şi mai uluitor: o schimbare radicală în modul de guvernare a pămîntului. Guvernele umane care au eşuat trebuie să dispară, pentru a ceda locul unui guvern ceresc drept.

Viziunea pe care a primit–o Daniel i–a permis acestuia să vadă magnificul tron ceresc al ’Celui vechi în zile‘, Iehova Dumnezeu, înaintea căruia a fost adus „cineva ca un fiu al omului“, — Isus Cristos cel înviat.c Iată ce relatează Daniel: „I s–a dat stăpînire şi demnitate şi un regat, ca să îi slujească toate popoarele, grupurile naţionale şi limbile. Stăpînirea sa este o stăpînire de o durată indefinită, care nu va trece, iar regatul său un regat care nu va fi distrus.“ — Daniel 7:9, 10, 13, 14.

Cu ani înainte, Daniel avusese deja o viziune profetică referitoare la aceleaşi puteri mondiale. În ea citim următoarele: „În zilele acelor regi, Dumnezeul cerului va instaura un regat care nu va fi distrus niciodată (...) El va zdrobi toate aceste regate [omeneşti] şi le va pune capăt şi el însuşi va dăinui pentru timpuri indefinite. (...) Iar visul este sigur şi interpretarea lui este demnă de încredere.“ — Daniel 2:44, 45.

Acest Regat, care este un guvern de origine divină, este acelaşi Regat pentru care ne–a învăţat Isus să ne rugăm cînd a spus: „Voi deci trebuie să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru care eşti în ceruri, să fie sfinţit numele tău. Să vină Regatul tău. Să se înfăptuiască voinţa ta pe pămînt ca şi în cer.»“ — Matei 6:9, 10.

Cît de fericiţi vor fi locuitorii pămîntului sub acest guvern! Exploatarea şi modul imperfect de acţiune al oamenilor vor fi înlocuite de dreptate şi de principiile înalte ale lui Dumnezeu. În ultimul articol din această serie vom examina modul în care va guverna acest Regat.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Invazia aliaţilor în Europa la 6 iunie 1944 a fost un remarcabil exemplu de cooperare anglo–americană

[Provenienţa fotografiei]

Foto: U.S. Coast Guard