Tradiţiile religioase — înseamnă închinare la Dumnezeu în adevăr?

„SALGA, salga, salga“ („Ieşi, ieşi, ieşi“). Acest strigăt jalnic vine dintr–un cimitir întunecos din insula Janitzio situată pe lacul Pátzcuaro, Mexic. Aici, un indian tarascan citeşte o rugăciune implorînd–o pe una dintre rudele sale decedate cu aceste cuvinte: „Fie ca Sfîntul Rozar să înlăture lanţurile care te leagă!“

Este Ziua Morţilor. Încă din primele ore ale dimineţii, femei şi copii au împodobit cavoul familiei lor cu petale de flori şi cu bucăţi de lemn decorate. Ei au depus în faţa mormintelor şi ofrande de fructe şi prăjituri. Înfruntînd acum răcoarea nopţii, ei intonează cîntece religioase sau stau de veghe în linişte la lumina palidă a mii de luminări care ard în onoarea morţilor.

Aceste obiceiuri, care ar putea să i se pară ciudate sau chiar bizare unui străin, corespund unei tradiţii religioase care s–a transmis cu grijă din generaţie în generaţie: sărbătoarea catolică a Tuturor Sfinţilor. În multe ţări din America Latină tradiţia pretinde ca mii de credincioşi să se adune în masă în cimitire pentru a citi acolo rugăciuni şi pentru a oferi daruri morţilor.

America Latină se caracterizează, de asemenea, prin numeroase tradiţii legate de icoanele religioase. Icoane reprezentînd pe Cristos şi pe Maria sînt expuse în majoritatea caselor şi prăvăliilor; ele sînt prezente peste tot. Urcîndu–te într–un autobuz vei vedea, cu siguranţă, mici imagini ale Mariei atîrnate deasupra scaunului şoferului. La extremitatea intervalului din mijloc se fixează chiar statuete ale Mariei iluminate de nişte lumini intermitente colorate, care servesc drept candele.

În Columbia, imense reprezentări ale lui Cristos şi ale Mariei se privesc ţintă în jos, deasupra multor oraşe, de pe marile înălţimi ale munţilor. Pe celebrul pisc din Montserrat se află o biserică ale cărei icoane fac obiectul unei veneraţii deosebite. Cu ocazia săptămînilor sfinte, mii de locuitori din Bogota escaladează această stîncă ascuţită, unii tîrîndu–se pe genunchii lor învineţiţi şi însîngeraţi.

Venerarea icoanelor, a crucifixelor şi celebrarea sărbătorilor religioase sînt tot atîtea obiceiuri care, în lumea întreagă, fac parte din viaţa oamenilor. Aceste tradiţii se transmit de la o generaţie la alta, şi oamenii au tendinţa să le considere sacre.

Este aceasta închinare în adevăr?

Cu toate că poate cei mai mulţi oameni se mulţumesc să respecte orbeşte tradiţiile, aceste practici îi pun în dilemă pe mulţi dintre aşa–zişii creştini. De altfel, Isus însuşi a declarat: „Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:23). Multe dintre tradiţiile religioase însă provin complet din riturile religioase necreştine sau cel puţin sînt surprinzător de asemănătoare cu acestea. De exemplu, Ziua Tuturor Sfinţilor se aseamănă mult cu sărbătoarea budistă „Ullambana“, zi rezervată ’manifestării pietăţii filiale faţă de strămoşii decedaţi şi eliberării spiritelor din legăturile acestei lumi‘ (The New Encyclopœdia Britannica, ediţia 1976, Micropoedia, volumul 1, pagina 260). Cei care respectă astfel de tradiţii i se închină oare lui Dumnezeu în adevăr?

Unii pretind că aceste tradiţii sînt justificate prin integrarea lor în sînul bisericii, aşa cum arată această declaraţie făcută în 1965 cu ocazia conciliului Vatican II: „Nu numai din Sfînta Scriptură îşi extrage Biserica certitudinea în legătură cu tot ce a fost revelat. De aceea atît sacra tradiţie cît şi sacra Scriptură trebuie să fie acceptate şi venerate cu acelaşi sentiment de devoţiune şi veneraţie.“

Dar ce se poate spune atunci cînd tradiţia umană şi cuvîntul inspirat al lui Dumnezeu se contrazic în mod fundamental? Să examinăm în detalii cîteva tradiţii în lumina Bibliei.