Să avem un punct de vedere corect referitor la îndurarea lui Dumnezeu
MEDICUL era amabil şi manifesta un interes deosebit. Potrivit opiniei sale sincere, pacienta sa avea nevoie de urgenţă de o intervenţie chirurgicală pentru a-i fi salvată viaţa. Când aceasta a ezitat şi a pus în discuţie problema transfuziei de sânge, el a rămas surprins. Când ea i-a explicat că din motive religioase nu putea fi de acord cu o intervenţie chirurgicală care implica o transfuzie de sânge, medicul a rămas uluit. El s-a străduit din răsputeri să găsească o modalitate de a o ajuta. În cele din urmă, a crezut că a găsit una. El a spus: „Vă daţi seama că dacă nu acceptaţi transfuzia de sânge, veţi muri. Nu doriţi lucrul acesta, nu-i aşa?“
„Fireşte că nu“, a spus pacienta sa.
„Însă, după cât se pare, dacă aţi accepta o transfuzie, aţi proceda contrar convingerilor dumneavoastră religioase, care, de asemenea, sunt importante pentru dumneavoastră. Ei bine, iată sugestia mea: Acceptaţi o transfuzie de sânge şi astfel vă salvaţi viaţa. Apoi îi mărturisiţi lui Dumnezeu că aţi păcătuit şi vă căiţi. În felul acesta, veţi fi restabilită şi în religia dumneavoastră“.
Acest medic bine intenţionat considera că a găsit soluţia perfectă. El ştia că pacienta sa credea într-un Dumnezeu îndurător. Cu siguranţă, aceasta era o ocazie potrivită de a trage foloase de pe urma îndurării lui Dumnezeu! Dar era oare sugestia sa atât de corectă după cum părea?
Gândim vreodată în acest fel?
Uneori s-ar putea să constatăm că gândim la fel ca acest medic. Probabil ne simţim îngroziţi de izbucnirea neaşteptată a unei opoziţii la şcoală sau la locul de muncă. Sau poate că ne găsim într-o situaţie dificilă, fiind supuşi la presiuni pentru a face ceva care ne violează conştiinţa. Luaţi prin surprindere, am putea fi înclinaţi să alegem calea de ieşire cea mai uşoară şi să facem ceva despre care ştim că este greşit, cu intenţia de a ne cere iertare mai târziu.
Unele persoane pot fi supuse tentaţiei de către propriile lor înclinaţii greşite. De pildă, un tânăr se poate afla într-o situaţie în care este supus unei tenataţii puternice de a comite imoralitate. În loc să lupte împotriva dorinţei greşite, el ar putea să cedeze, cu intenţia de a reglementa lucrurile cu Dumnezeu ceva mai târziu. Unii chiar au mers atât de departe încât au comis un păcat grav în pofida faptului că ştiau că vor fi probabil excluşi din congregaţia creştină. Se pare că ei au gândit astfel: ‘Voi lăsa să treacă puţin timp. Apoi mă voi căi şi voi fi reprimit’.
Toate aceste situaţii au două trăsături comune. În primul rând, acele persoane în loc să lupte pentru a face ceea ce este drept, cedează. În al doilea rând, ei consideră că, după ce au făcut ceva rău, Dumnezeu îi va ierta în mod automat, cu condiţia ca ei să îi ceară acest lucru.
Care este punctul de vedere corect?
Dovedeşte oare aceasta o apreciere potrivită faţă de îndurarea lui Dumnezeu? Ei bine, să reflectăm o clipă la această îndurare. Isus a spus: „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16). Apostolul Ioan a explicat modul în care acţionează această îndurare, când a spus: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel drept“ (1 Ioan 2:1). Aşadar, dacă din cauza imperfecţiunii cădem în păcat, putem veni la Dumnezeu în rugăciune şi îl putem implora să ne ierte pe baza jertfei lui Isus.
Dar înseamnă oare aceasta că nu contează dacă păcătuim sau nu, atâta timp cât după aceea ne cerem iertare? Nicidecum. Să ne amintim primele cuvinte ale acestui citat: „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi“. Cuvintele consemnate în continuare de Ioan în cadrul acestui verset demonstrează aranjamentul iubitor prevăzut de Iehova pentru a trata imperfecţiunea noastră. Cu toate acestea, trebuie să ne străduim din răsputeri pentru a evita să păcătuim. În caz contrar, dovedim o lipsă lamentabilă de respect faţă de iubirea lui Dumnezeu, semănând mai degrabă cu cei despre care Iuda spune că s-au folosit de bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu ca de o scuză pentru o conduită libertină. — Iuda 4.
A considera îndurarea lui Dumnezeu ca pe un fel de plasă de siguranţă, care, indiferent ce am face, ne va prinde întotdeauna, banalizează îndurarea lui Dumnezeu şi creează impresia că păcatul nu este un lucru chiar atât de rău. Adevărul nu este nicidecum acesta. Apostolul Pavel i-a spus lui Tit: „Bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, care aduce salvare oamenilor de orice fel, a fost manifestată, instruindu-ne să repudiem lipsa de pietate şi dorinţele acestei lumi şi să trăim manifestând judecată sănătoasă şi dreptate şi devoţiune sfântă în prezentul sistem de lucruri“. — Tit 2:11, 12, NW.
Pavel şi-a arătat recunoştinţa pentru îndurarea lui Dumnezeu prin modul în care a luptat împotriva propriei sale imperfecţiuni. El a spus: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat“ (1 Corinteni 9:27). Pavel nu considera cu nepăsare drept ceva normal faptul că era, din când în când, sclav al păcatului. Noi ar trebui oare s-o facem?
Punctul de vedere al lui Isus
Cu o anumită ocazie, Isus a arătat cum considera el ideea de a face compromis de la ceea ce este corect şi de a alege o cale mai uşoară pentru a evita suferinţa. Când a început să le vorbească discipolilor săi despre apropiata sa moarte de jertfă, Petru a încercat să-l determine să evite acest lucru, spunând: „Fii bun cu tine însuţi, Doamne; nu vei avea deloc soarta aceasta“. Care a fost reacţia lui Isus? „Treci îndărătul meu, Satan! Tu eşti pentru mine o piatră de poticnire, fiindcă ce gândeşti tu nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor“. — Matei 16:22, 23, NW.
Aspra mustrare adresată de Isus lui Petru a demonstrat într-un mod impresionant faptul că Isus a refuzat să aleagă o cale uşoară care presupunea o acţiune contrară voinţei lui Dumnezeu. Consemnarea arată că el a urmat fără ezitare calea corectă, suportând o hărţuire permanentă din partea lui Satan. În final a fost batjocorit, bătut cu cruzime şi a suferit o moarte chinuitoare. Totuşi, el nu a făcut compromis şi, ca urmare a acestui fapt, a putut să-şi ofere viaţa ca răscumpărare pentru noi. Cu siguranţă el nu a suportat toate acestea pentru ca noi să putem fi ‘buni cu noi înşine’ atunci când se ivesc dificultăţi sau tentaţii!
Despre Isus s-a spus: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urît nelegiuirea“ (Evrei 1:9). A alege o cale de ieşire uşoară implică, de obicei, nelegiuire. Aşadar, dacă vom urî cu adevărat nelegiuirea — la fel ca Isus — vom refuza să facem compromis. În cartea Proverbelor, Iehova spune: „Fiul meu, fii înţelept şi înveseleşte-mi inima, ca să am cu ce să răspund celui ce mă batjocoreşte“ (Proverbele 27:11). Dreptatea echilibrată, dar fără compromis a lui Isus a bucurat mult inima lui Iehova. Şi noi putem să-i procurăm lui Iehova o plăcere asemănătoare dacă urmăm calea integrităţii pe care a urmat-o Isus. — 1 Petru 2:23.
Perseverenţa instruieşte
Apostolul Petru a scris: „În care voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sînteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decît aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos“ (1 Petru 1:6, 7). Deoarece suntem imperfecţi şi trăim în mijlocul lumii lui Satan, ne vom confrunta în permanenţă cu încercări şi tentaţii. Aşa cum arată Petru, acestea pot servi unui scop bun. Ele ne testează credinţa, arătând dacă este slabă sau puternică.
Ele servesc totodată la instruirea noastră. Isus „a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit“ (Evrei 5:8). Şi noi putem învăţa ascultarea, precum şi faptul de a ne bizui pe Iehova, dacă perseverăm când suntem în încercări. Iar acest proces de învăţare va continua până când se va termina, aşa cum a spus Petru: „Dumnezeu . . . va sfârşi formarea voastră, vă va face fermi, vă va face tari“. — 1 Petru 5:10, NW.
Dacă însă facem compromis când ne aflăm în încercare, dovedim că suntem laşi sau slabi, lipsiţi de o iubire puternică faţă de Iehova şi faţă de dreptate sau lipsiţi de stăpânire de sine. Oricare dintre aceste slăbiciuni constituie un pericol grav pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Într-adevăr, avertismentul lui Pavel se poate aplica şi în cazul nostru: „Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate“ (Evrei 10:26). Este mult mai bine să nu păcătuim de la început, decât să cedăm în faţa unei slăbiciuni şi să ne expunem riscului de a pierde orice perspectivă de viaţă.
Integritate necondiţionată
În zilele profetului Daniel, trei evrei au fost ameninţaţi cu moartea prin ardere în foc dacă nu se închinau unui idol. Care a fost răspunsul lor? „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mîna ta, împărate. Şi, chiar dacă nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina statuii de aur pe care ai înălţat-o.“ — Daniel 3:17, 18.
Ei au adoptat această poziţie deoarece doreau să facă ceea ce era drept. Dacă acest lucru i-ar fi dus la moarte, erau gata să moară. Ei aveau încredere în înviere. Dacă însă Dumnezeu i-ar fi eliberat, ar fi fost cu atât mai bine. Poziţia lor fermă era însă necondiţionată. Aceasta ar trebui să fie întotdeauna atitudinea slujitorilor lui Dumnezeu.
În timpurile noastre, unele persoane care au refuzat să facă compromis au fost întemniţate, torturate şi chiar ucise. Alţii au făcut sacrificii de ordin material, preferând să rămână săraci decât să se îmbogăţească cu preţul sacrificării unor principii drepte. Ce s-a întâmplat în cazul acelei creştine menţionate la începutul acestui articol? Ea a apreciat intenţia amabilă, deşi greşită, a medicului, însă nu a făcut compromis în privinţa credinţei ei. Dimpotrivă, respectul ei faţă de legea lui Iehova a determinat-o să refuze această intervenţie chirurgicală. Din fericire, ea s-a restabilit cu toate acestea şi a continuat să-i slujească în mod activ lui Iehova. Totuşi, atunci când a adoptat acea poziţie, ea nu ştia care avea să fie deznodământul, dar era pregătită să lase întreaga problemă în mâinile lui Iehova.
Ce anume a ajutat-o să rămână atât de fermă când a fost supusă la presiuni? Ea nu a încercat să se bizuie pe propriile ei forţe, şi nici un slujitor al lui Dumnezeu n-ar trebui s-o facă. Să nu uităm că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi“ (Psalmul 46:1). Este mult mai bine să ne îndreptăm spre Dumnezeu pentru a primi ajutor atunci când ne aflăm în încercări, decât să păcătuim şi apoi să trebuiască să ne îndreptăm spre el pentru a primi îndurare.
Da, să nu tratăm niciodată cu uşurinţă marea îndurare a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, să dezvoltăm o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, chiar şi atunci când ne confruntăm cu dificultăţi. Acest lucru ne va adânci relaţia cu Iehova, ne va furniza instruirea de care avem nevoie în vederea vieţii veşnice, şi vom demonstra un respect potrivit faţă de îndurarea lui Dumnezeu. O astfel de conduită înţeleaptă va bucura inima Tatălui nostru ceresc.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]
Încrederea absolută în înviere i-a ajutat pe cei trei evrei să-şi păstreze integritatea