Cum rezolvaţi voi divergenţele?
O mişcare stângace, şi iată că cel de-al treilea bibelou dintr-un şir de cinci elefanţi de porţelan cade de pe poliţa căminului. Bibeloul va trebui reparat. Altfel, armonia întregului set va fi stricată. Cu toate acestea, procesul de reparare este o operaţie delicată, iar tu nu te simţi capabil să o faci. Va trebui să ceri sfatul cuiva sau chiar să apelezi la un specialist care să execute această lucrare.
ARMONIA dintre fraţii şi surorile spirituale este mult mai preţioasă decât nişte biete bibelouri. De aceea, psalmistul cânta pe bună dreptate: „Iată ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate!“ (Psalmul 133:1). Rezolvarea unei divergenţe cu un colaborator creştin poate fi uneori o problemă delicată. În plus, unii nu o tratează aşa cum se cuvine. De multe ori, „repararea“ este prea dureroasă sau nu este suficient de solidă, lăsând urme vizibile supărătoare.
Unii creştini caută în mod inutil să-i implice pe bătrânii numiţi în chestiuni pe care ar fi putut să le soluţioneze singuri. Acest lucru s-ar putea datora faptului că nu sunt siguri de ceea ce trebuie să facă. „Mulţi dintre fraţii noştri nu ştiu cum anume să aplice sfatul biblic pentru a-şi rezolva divergenţele“, a spus un frate cu experienţă în acordarea de sfaturi biblice. „De foarte multe ori — continuă el — ei nu urmează procedura lui Isus.“ Dar ce a spus de fapt Isus cu privire la modul în care ar putea un creştin să-şi rezolve divergenţele pe care le are cu fratele său? De ce este vital să cunoaştem foarte bine acest sfat şi să învăţăm cum să-l aplicăm?
Divergenţe minore
„Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întîi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul.“ — Matei 5:23, 24.
Pe vremea când Isus rostea aceste cuvinte, evreii aduceau în mod obişnuit jertfe, sau prezentau daruri, la altarul din templul aflat la Ierusalim. Dacă un evreu greşea faţă de un semen israelit, infractorul putea să aducă o ardere de tot sau o jertfă pentru păcat. Exemplul relatat de Isus se referă la un moment de importanţă crucială: când cineva se află la altar şi se pregăteşte să prezinte darul înaintea lui Dumnezeu, dar îşi aminteşte că fratele său are ceva împotriva lui. Da, israelitul trebuia să înţeleagă că împăcarea cu fratele său are prioritate faţă de îndeplinirea unei asemenea îndatoriri religioase.
Deşi aceste jertfe constituiau o cerinţă a Legii mozaice, ele nu erau în sine de cea mai mare importanţă în ochii lui Dumnezeu. Profetul Samuel i-a spus necredinciosului rege Saul: „Îi plac DOMNULUI mai mult arderile-de-tot şi jertfele decît ascultarea de glasul DOMNULUI? Iată, ascultarea face mai mult decît jertfele şi luarea aminte mai mult decît grăsimea berbecilor“. — 1 Samuel 15:22.
În Predica de pe munte, Isus a repetat această ordine a priorităţilor şi le-a arătat discipolilor săi că trebuiau să-şi rezolve divergenţele înainte de a-şi aduce jertfele. Astăzi, jertfele cerute creştinilor sunt de natură spirituală — „o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13:15). Totuşi, principiul rămâne valabil. În mod asemănător, apostolul Ioan arată că ar fi zadarnic din partea cuiva să pretindă că îl iubeşte pe Dumnezeu dacă îşi urăşte fratele. — 1 Ioan 4:20, 21.
Este interesant faptul că persoana care îşi aminteşte că fratele său are ceva împotriva lui este cea care trebuie să facă primul pas. Umilinţa pe care o manifestă ea în acest caz va produce, probabil, rezultate bune. Poate că persoana care a fost jignită nu va refuza să colaboreze cu cineva care vine la ea recunoscând că a greşit. Legea mozaică specifica faptul că tot ce era luat în mod nedrept trebuia dat înapoi în întregime, plus o cincime din lucrul respectiv (Leviticul 6:5). În mod asemănător, restabilirea unor relaţii armonioase şi paşnice se va face mai uşor dacă infractorul se va arăta dispus să facă mai mult decât i se cere, în sensul strict al cuvântului, pentru a repara paguba pe care a pricinuit-o.
Cu toate acestea, încercările de a restabili relaţiile paşnice nu sunt întotdeauna încununate de succes. Cartea Proverbele ne aminteşte că este dificil să rezolvi divergenţele avute cu cineva care nu este dispus să coopereze. Proverbele 18:19 spun: „Un frate împotriva căruia s-a greşit este mai mult decât un oraş puternic; şi există dispute care sunt ca drugul unui turn de locuit“ (NW). Iar traducerea Cornilescu revizuită redă acest text astfel: „Un frate jignit este mai greu de cîştigat decît o cetate întărită şi certurile sînt ca zăvoarele unui palat“. În cele din urmă însă, eforturile umile şi sincere se pare că dau rezultate în cazul colaboratorilor în credinţă care doresc să-i placă lui Dumnezeu. Dar când este vorba de un păcat grav, trebuie aplicat sfatul lui Isus consemnat în Matei, capitolul 18.
Rezolvarea unor divergenţe serioase
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvînt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş.“ — Matei 18:15–17.
Dar dacă un evreu (sau, mai târziu, un creştin) întâmpina dificultăţi serioase din partea unui semen care se închina şi el la Iehova? Cel care considera că se păcătuise împotriva sa trebuia să facă primul pas. El trebuia să discute în particular situaţia cu infractorul. Dacă nu căuta să aducă justificări în favoarea sa, cu siguranţă, că avea mai multe şanse să-şi câştige fratele, mai ales atunci când era vorba doar de o neînţelegere care putea fi repede clarificată. Orice lucru era mult mai uşor de aplanat dacă cei direct implicaţi erau singurii care cunoşteau problema.
Cu toate acestea, s-ar putea ca acest prim pas să nu fie suficient. Pentru rezolvarea unei astfel de situaţii, Isus a spus: „Mai ia cu tine unul sau doi fraţi“. Aceştia ar putea fi foarte bine nişte martori oculari. Poate că ei au auzit-o pe una dintre aceste persoane calomniind-o pe cealaltă sau poate cei la care s-a apelat au fost martori la o înţelegere scrisă cu privire la care cele două părţi sunt acum în dezacord. Pe de altă parte, cei solicitaţi ar putea să devină martori atunci când se invocă anumiţi factori, de exemplu mărturiile verbale sau scrise, pentru stabilirea cauzei problemei. Şi în acest caz, problema trebuie cunoscută de cât mai puţine persoane — „unul sau doi fraţi“. Această procedură va împiedica agravarea lucrurilor, în cazul în care nu este vorba decât de o neînţelegere.
Ce intenţii ar trebui să aibă persoana ofensată? Ar trebui ea oare să încerce să-şi umilească colaboratorul creştin şi să aibă pretenţia ca acesta să se ploconească înaintea ei? În virtutea sfatului dat de Isus, creştinii nu ar trebui să se grăbească să-şi condamne fraţii. În cazul în care transgresorul îşi recunoaşte vina, îşi cere scuze şi încearcă să îndrepte lucrurile, cel împotriva căruia s-a păcătuit ‘îşi va fi cîştigat fratele’. — Matei 18:15.
În cazul în care conflictul nu putea fi rezolvat, trebuia adus la cunoştinţa congregaţiei. La început, aceasta însemna să fie adus la cunoştinţa bătrânilor evrei, iar, mai târziu, la cunoştinţa bătrânilor din congregaţia creştină. Poate că răufăcătorul nepenitent trebuia exclus din congregaţie. Aceasta este semnificaţia expresiei „să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş“ — persoane pe care evreii trebuiau să le evite. Această măsură drastică nu ar putea fi luată de vreun creştin în mod individual. Bătrânii numiţi, care reprezintă congregaţia, sunt singurii autorizaţi să ia astfel de măsuri. — Compară cu 1 Corinteni 5:13.
Posibilitatea ca un răufăcător nepenitent să fie exclus arată că Matei 18:15–17 nu se aplică la divergenţele minore. Isus se referea la ofense grave, însă de genul celor care pot fi rezolvate chiar de cele două persoane implicate. De exemplu, ofensa ar putea fi o calomnie care să prejudicieze serios reputaţia victimei. Sau se poate referi la probleme financiare, deoarece versetele care urmează conţin ilustrarea lui Isus referitoare la sclavul nemilos căruia i se iertase o mare datorie (Matei 18:23–35). Un împrumut nerestituit la timpul stabilit poate fi doar un neajuns trecător care ar putea fi uşor rezolvat între cele două persoane. Dar el ar putea deveni un păcat grav, adică un furt, în cazul în care cel care ia cu împrumut ar refuza cu încăpăţânare să înapoieze datoria.
Există şi păcate care nu pot fi rezolvate doar între doi creştini. Sub Legea mozaică, păcatele grave trebuiau raportate (Leviticul 5:1; Proverbele 29:24). În mod asemănător, păcatele foarte grave care afectează puritatea congregaţiei trebuie raportate bătrânilor creştini.
Cu toate acestea, majoritatea fricţiunilor dintre creştini nu intră sub incidenţa acestei proceduri.
Aţi putea ierta?
Imediat după ce a explicat cum pot fi rezolvate divergenţele grave, Isus a predat încă o lecţie importantă. Iată ce citim: „Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: «Doamne, de cîte ori să iert pe fratele meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?» Isus i-a zis: «Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte»“ (Matei 18:21, 22). Cu o altă ocazie, Isus le-a spus discipolilor săi să ierte „de şapte ori pe zi“ (Luca 17:3, 4). Este clar deci că urmaşii lui Cristos sunt invitaţi să-şi rezolve divergenţele iertându-se de bunăvoie unii pe alţii.
Acesta este un domeniu care pretinde eforturi serioase. „Unii fraţi pur şi simplu nu ştiu cum să ierte“, spune persoana citată la începutul articolului. Ea a adăugat: „Ei par surprinşi când cineva le spune că pot alege să ierte cu scopul — cel mai important — de a păstra pacea în congregaţia creştină“.
Apostolul Pavel a scris: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plîngă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi“ (Coloseni 3:13). Aşadar, înainte de a ne duce la un frate care poate că ne-a jignit, ar fi bine să ne punem următoarele întrebări: Merită oare să-i amintesc despre acea ofensă? Îmi este, într-adevăr, imposibil să dau uitării cele întâmplate, în virtutea spiritului autentic al creştinismului? Dacă aş fi în locul lui, nu aş vrea eu oare să fiu iertat? Şi dacă prefer să nu iert, mă pot aştepta ca Dumnezeu să răspundă la rugăciunile mele şi să mă ierte (Matei 6:12, 14, 15)? S-ar putea ca aceste întrebări să ne ajute să fim iertători.
În calitate de creştini, una dintre responsabilităţile importante pe care le avem este aceea de a păstra pacea în cadrul congregaţiei poporului lui Iehova. Să punem, aşadar, în practică sfatul dat de Isus. Acest lucru ne va ajuta să iertăm de bunăvoie. Un asemenea spirit de iertare va contribui la menţinerea iubirii frăţeşti, care este semnul distinctiv al discipolilor lui Isus. — Ioan 13:34, 35.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Creştinii pot să-şi rezolve divergenţele urmând sfatul lui Isus.