Tragedie în Rwanda — Cine poartă vina?
„Exact înainte ca ţeasta mecanicului în vârstă de 23 de ani să fie despicată, spunea U.S.News & World Report, unul dintre atacanţi i-a spus lui Hitiyise: «Trebuie să mori pentru că eşti un tutsi».“
CÂT de des s-a repetat această scenă în mica ţară din Africa Centrală, Rwanda, pe parcursul lunilor aprilie şi mai! La data aceea, în Kigali, capitala Rwandei, şi în împrejurimile acesteia existau 15 congregaţii de Martori ai lui Iehova. Supraveghetorul de oraş, Ntabana Eugène, era un tutsi. El, soţia sa, fiul său şi fiica sa de nouă ani, Shami, au fost printre primele persoane ucise când a izbucnit valul de violenţă.
Mii de rwandezi erau ucişi zilnic — săptămână de săptămână. „În ultimele şase săptămâni, raporta pe la mijlocul lunii mai revista sus menţionată, nu mai puţin de 250 000 de oameni şi-au pierdut viaţa într-o campanie de genocid şi de răzbunare care rivalizează cu acţiunea sângeroasă de curăţire a Cambodgiei întreprinsă de kmerii roşii pe la mijlocul anilor ’70.“
Revista Time a spus: „Într-o scenă care ne aminteşte de Germania nazistă, copiii au fost aleşi dintr-un grup de 500 pentru simplul motiv că semănau cu tutsii. . . . Primarului oraşului sudic Butare, care este căsătorit cu o tutsi, i s-a oferit o alegere [extrem de dureroasă] de către ţăranii hutu: îşi putea salva soţia şi copiii în schimbul familiei soţiei sale — ambii părinţi şi sora ei. El a fost de acord ca aceştia să fie ucişi“.
Şase persoane lucrau la Biroul de traducere al Martorilor lui Iehova din Kigali, patru dintre ei fiind hutu, iar doi tutsi. Tutsi erau Ananie Mbanda şi Mukagisagara Denise. Când miliţia împreună cu jefuitorii au intrat în casă, s-au înfuriat văzându-i pe cei din triburile hutu şi tutsi locuind împreună. Au vrut să-i ucidă pe Mbanda şi pe Denise.
„Apoi au început să scoată cuiele grenadelor lor, a spus Emmanuel Ngirente — unul dintre fraţii hutu — , ameninţându-ne cu moartea deoarece aveam printre noi duşmani de-ai lor. . . . Doreau o sumă mare de bani. Le-am dat toţi banii pe care-i aveam la noi, dar nu au fost mulţumiţi. Au decis să ia de la noi drept compensaţie tot ce puteau utiliza, inclusiv un computer portabil folosit la traducere, fotocopierul, radiourile, pantofii etc. Au plecat imediat fără să omoare pe vreunul dintre noi, dar au spus că vor reveni mai târziu.“
În zilele care au urmat, jefuitorii au continuat să revină, şi de fiecare dată martorii hutu pledau pentru viaţa fraţilor lor tutsi. În cele din urmă, când situaţia a devenit prea riscantă pentru Mbanda şi Denise ca să mai rămână, s-au făcut aranjamente ca să plece împreună cu alţi refugiaţi tutsi într-o şcoală învecinată. Când şcoala a fost atacată, Mbanda şi Denise au reuşit să fugă. Au reuşit să treacă prin mai multe puncte de control, dar, în cele din urmă, la unul dintre aceste puncte, toţi tutsii au fost luaţi la o parte, şi Mbanda şi Denise au fost ucişi.
Când s-au reîntors la Biroul de traducere şi au descoperit că Martorii tutsi plecaseră, soldaţii i-au bătut cu cruzime pe fraţii hutu. Atunci, în apropiere a bubuit un mortier, iar fraţii au reuşit să scape cu viaţă.
În timp ce uciderea continua în toată ţara, numărul morţilor s-a ridicat, probabil, la o jumătate de milion. În cele din urmă, între două şi trei milioane, dacă nu mai mult, din cei opt milioane de locuitori ai Rwandei şi-au părăsit casele. Mulţi dintre ei au căutat refugiu în ţările învecinate, Zair şi Tanzania. Câteva sute de Martori ai lui Iehova au fost ucişi, iar mulţi alţii se aflau printre cei care au fugit în lagăre în străinătate.
Ce anume a declanşat un astfel de măcel şi un astfel de exod fără precedent? Ar fi putut fi prevenit? Care era situaţia înainte de izbucnirea violenţei?
Hutu şi tutsi
Atât Rwanda, cât şi ţara învecinată Burundi sunt locuite de hutu, aparţinând populaţiei bantu, oameni în general scunzi şi îndesaţi şi de tutsi, oameni de obicei mai înalţi, cu pielea de culoare mai deschisă, cunoscuţi şi sub numele de watusi. În ambele ţări, hutu constituie circa 85% din populaţie, iar tutsi 14%. Încă de prin secolul al XV-lea, între aceste grupări etnice se semnalau conflicte. Însă, în cea mai mare parte a timpului, ei au locuit împreună în pace.
„Obişnuiam să locuim împreună în pace“, a spus o femeie de 29 de ani despre cei 3 000 de hutu şi tutsi care locuiau în satul Ruganda, situat la câţiva kilometri est de Zair. Însă în aprilie, raiduri organizate de bande de hutu au şters din existenţă aproape toată populaţia tutsi din sat. The New York Times explica:
„Istoria acestui sat este istoria Rwandei: hutu şi tutsi locuind împreună, căsătorindu-se între ei, neinteresându-i sau nici măcar ştiind care era hutu şi care tutsi.
Apoi, brusc, s-a întâmplat ceva. În aprilie, gloate de hutu au declanşat atacuri, ucigându-i pe tutsi oriunde îi găseau. Când au început uciderile, tutsii au alergat spre biserici pentru protecţie. Gloatele i-au urmat, transformând sanctuarele în cimitire stropite cu sânge“.
Ce a declanşat masacrul? Decesul preşedinţilor Rwandei şi Burundi, ambii hutu, într-un avion care s-a prăbuşit în Kigali la 6 aprilie. Acest eveniment a dezlănţuit într-un fel masacrul nu numai al membrilor tutsi, ci şi al oricăror hutu suspectaţi de a simpatiza cu ei.
Totodată, lupta s-a intensificat între forţele rebele — tutsii dominând F.P.R. (Frontul Patriotic Rwandez) — şi hutu dominând forţele guvernamentale. Până în iulie, F.P.R. învinsese forţele guvernamentale şi obţinuse controlul asupra lui Kigali şi a unei mari părţi din restul Rwandei. Temându-se de represalii, pe la începutul lui iulie sute de mii de hutu au fugit din ţară.
Cine poartă vina?
Când i s-a cerut să explice motivul pentru care violenţa a izbucnit brusc în aprilie, un fermier tutsi a spus: „Din cauza conducătorilor răi“.
Într-adevăr, de-a lungul secolelor, conducătorii politici au răspândit minciuni despre duşmanii lor. Sub îndrumarea ‘stăpânitorului lumii acesteia’, Satan Diavolul, politicienii lumeşti i-au convins pe oamenii lor să lupte împotriva oamenilor de altă rasă, trib sau naţiune şi să-i ucidă (Ioan 12:31; 2 Corinteni 4:4; 1 Ioan 5:19). Situaţia nu este diferită în Rwanda. The New York Times afirma: „Politicienii au încercat de repetate ori să încurajeze loialitatea şi temerile etnice — în cazul celor ce erau hutu, să continue să deţină controlul asupra guvernului; în cazul celor ce erau tutsi, să se unească pentru a susţine frontul rebel“.
Deoarece oamenii din Rwanda sunt asemănători în multe privinţe, nimeni nu s-ar fi aşteptat vreodată ca ei să se urască şi să se ucidă unii pe alţii. „Hutu şi tutsii vorbesc aceeaşi limbă şi, în general, respectă aceleaşi tradiţii“, a scris reporterul Raymond Bonner. „După multe generaţii de legături de căsătorie între ei, diferenţele fizice — tutsii, înalţi şi uscăţivi, hutu, mai scunzi şi mai îndesaţi — s-au atenuat atât de mult, încât adesea rwandezii nu sunt siguri dacă cineva este un hutu sau un tutsi.“
Însă valul recent de propagandă a avut un efect incredibil. Pentru a ilustra lucrul acesta, Alex de Waal, director al grupului pentru Drepturile Africanilor, a spus: „Se spune că ţăranii din zonele invadate de F.P.R. au fost miraţi că soldaţii tutsi nu aveau coarne, cozi şi ochi ce lucesc în întuneric — aceasta fiind imaginea creată de emisiunile radio pe care le ascultă ei“.
Nu numai conducătorii politici modelează gândirea oamenilor, ci şi religia. Care sunt principalele religii din Rwanda? Sunt şi ele răspunzătoare de această tragedie?
Rolul religiei
The World Book Encyclopedia (1994) spune despre Rwanda: „Majoritatea oamenilor sunt romano-catolici. . . . Biserica Romano-Catolică şi alte biserici creştine patronează majoritatea şcolilor elementare şi liceale“. De fapt, National Catholic Reporter numea Rwanda o „naţiune 70% catolică“.
The Observer, din Marea Britanie, ne oferă o înţelegere a situaţiei religioase din Rwanda, explicând: „Pe parcursul anilor ’30, când bisericile se luptau pentru controlul asupra învăţământului, catolicii au simpatizat cu aristocraţia tutsi, în timp ce protestanţii s-au alăturat populaţiei majoritare oprimate, hutu. În 1959, hutu au pus mâna pe putere şi rapid au ajuns să se bucure de sprijinul catolicilor şi al protestanţilor. Sprijinul acordat de protestanţi populaţiei majoritare hutu este încă foarte puternic“.
Au condamnat, de exemplu, conducătorii Bisericii Protestante masacrele? The Observer răspunde: „Doi preoţi [anglicani] au fost întrebaţi dacă i-au condamnat pe ucigaşii care umpluseră navele laterale ale bisericilor rwandeze cu cadavre de copii decapitaţi.
Ei au refuzat să răspundă. Au evitat întrebările, au devenit neliniştiţi, vocile le-au devenit mai piţigăiate şi rădăcinile adânci ale crizei rwandeze au fost scoase la iveală — cei mai de seamă membri ai Bisericii Anglicane joacă rolul de curieri ai conducătorilor politici care au propagat crima şi au umplut râurile cu sânge“.
Într-adevăr, bisericile creştinătăţii din Rwanda nu sunt diferite de bisericile din alte locuri. De exemplu, generalul britanic de brigadă Frank P. Crozier a spus despre sprijinul pe care l-au acordat acestea conducătorilor politici în timpul primului război mondial: „Bisericile creştine sunt cei mai pricepuţi stârnitori ai setei de sânge pe care îi avem, şi ne-am folosit de ele cum am vrut“.
Da, conducătorii religioşi sunt în mare parte vinovaţi de ceea ce s-a întâmplat! National Catholic Reporter din 3 iunie 1994 raporta: „Luptele din această naţiune africană sunt «un adevărat genocid de care sunt răspunzători, din nefericire, chiar şi catolicii», a spus papa“.
Evident, bisericile nu au predat adevăratele principii creştine, care se bazează pe texte scripturale ca Isaia 2:4 şi Matei 26:52. Potrivit ziarului francez Le Monde, un preot se lamenta: „Ei se măcelăresc unii pe alţii, uitând că sunt fraţi“. Un alt preot rwandez a mărturisit: „Creştinii sunt ucişi de alţi creştini, după un secol de predici despre iubire şi iertare. Este un eşec“. Le Monde a întrebat: „Cum poate cineva evita să se gândească că tutsii şi hutu care sunt în război în Burundi şi Rwanda au fost instruiţi de aceiaşi misionari creştini şi au frecventat aceleaşi biserici?“
Adevăraţii creştini sunt deosebiţi
Adevăraţii continuatori ai lui Isus Cristos rămân fideli poruncii sale de a se ‘iubi unii pe alţii’ (Ioan 13:34). Vi-l puteţi imagina pe Isus sau pe vreunul dintre apostolii săi luând o macetă şi lovind mortal pe cineva? Astfel de crime nelegiuite îi identifică pe autorii lor drept „copiii Diavolului“. — 1 Ioan 3:10–12.
Martorii lui Iehova nu participă la războaie, revoluţii sau conflicte promovate de politicienii lumii, care se află sub controlul lui Satan Diavolul (Ioan 17:14, 16; 18:36; Apocalipsa 12:9). Dimpotrivă, Martorii lui Iehova dau dovadă de o iubire sinceră unii faţă de alţii. Astfel, pe parcursul masacrelor, martorii hutu şi-au riscat de bunăvoie viaţa în efortul de a-i proteja pe fraţii lor tutsi.
Astfel de tragedii nu ar trebui însă să ne surprindă. În profeţia sa referitoare la ‘sfârşitul veacului’, Isus a zis: „Atunci . . . vă vor omorî“ (Matei 24:3, 9). Din fericire, Isus promite că îşi va aminti de cei fideli la învierea morţilor. — Ioan 5:28, 29.
Până atunci, Martorii lui Iehova din Rwanda şi de pretutindeni sunt hotărâţi să continue să se dovedească discipoli ai lui Cristos, iubindu-se unii pe alţii (Ioan 13:35). Iubirea lor oferă o mărturie chiar în mijlocul actualelor greutăţi, după cum reiese din raportul alăturat „Martori în lagăre de refugiaţi“. Cu toţii avem nevoie să ne amintim ce a spus Isus în profeţia sa: „Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit“. — Matei 24:13.
[Chenarul de la pagina 29]
MARTORI ÎN LAGĂRE DE REFUGIAŢI
În luna iunie a acestui an, peste 4 700 de Martori şi simpatizanţi de-ai lor s-au aflat în lagăre de refugiaţi. În Zair, se aflau 2 376 în Goma, 454 în Bukawu şi 1 592 în Uvira. În plus, în Tanzania erau circa 230 în Benaco.
Nici faptul de a ajunge la lagărele pentru refugiaţi nu era uşor. O congregaţie formată din 60 de Martori a încercat să traverseze podul Rusumo, o rută principală de refugiere spre lagărele de refugiaţi din Tanzania. Întrucât li s-a refuzat trecerea, ei au rătăcit de-a lungul malurilor râului timp de o săptămână. Atunci au decis să încerce să-l traverseze cu canoe. Au reuşit, şi după câteva zile au ajuns cu bine în lagărul din Tanzania.
Martorii lui Iehova din alte ţări au depus mari eforturi pentru a trimite ajutoare. Martorii din Franţa au strâns peste o sută de tone de haine şi nouă tone de pantofi, şi acestea, împreună cu alimente şi medicamente, au fost transportate în zonele aflate în nevoie. Deseori însă, primul lucru de care se interesau fraţii din lagărele de refugiaţi era o Biblie sau o revistă Turnul de veghere ori Treziţi-vă!
Mulţi observatori au fost impresionaţi de iubirea de care au dat dovadă Martorii din Zair şi Tanzania, care i-au vizitat şi i-au ajutat pe fraţii lor refugiaţi. „Voi aţi fost vizitaţi de oameni din religia voastră, spuneau refugiaţii, dar noi nu am fost vizitaţi de nici unul dintre preoţii noştri.“
Martorii au devenit bine cunoscuţi în lagăre, în principal datorită unităţii lor, a ordinii şi a conduitei lor pline de iubire (Ioan 13:35). Este interesant de notat că în Benaco, Tanzania, Martorii au avut nevoie doar de 15 minute pentru a-i localiza pe colaboratorii lor Martori refugiaţi dintre cei circa 250 000 de oameni din lagăr.