O dilemă teologică

„IDEEA nemuririi sufletului şi credinţa în învierea morţilor . . . sunt două concepţii situate pe două planuri total diferite şi între care trebuie să alegi.“ Aceste cuvinte ale lui Philippe Menoud rezumă dilema privitoare la starea morţilor, dilemă cu care se confruntă teologii catolici şi protestanţi. Biblia vorbeşte despre speranţa învierii „în ziua de la urmă“ (Ioan 6:39, 40, 44, 54). Dar speranţa multor credincioşi, spune teologul Gisbert Greshake, „se bazează pe nemurirea sufletului, care, la moarte, se separă de corp şi se întoarce la Dumnezeu; în schimb, speranţa în înviere a dispărut, dacă nu complet, totuşi în mare măsură“.

În cazul acesta apare o problemă spinoasă, spune Bernard Sesboüé: „Care este starea morţilor în «intervalul» dintre moartea corpului şi învierea finală?“ Această întrebare pare să fi fost punctul central al controversei teologice din ultimii ani. Cum s-a ajuns aici? Dar şi mai important este să ştim ce speranţă reală există pentru morţi.

Originea şi evoluţia dilemei

Creştinii din secolul I e.n aveau o înţelegere clară asupra acestei probleme. Ei ştiau din Scripturi că morţii nu sunt conştienţi de nimic, deoarece în Scripturile ebraice se spune: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu [nu sunt conştienţi de, NW] nimic . . . În Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“ (Eclesiastul 9:5, 10). Acei creştini sperau într-o înviere care urma să aibă loc în timpul viitoarei ‘prezenţe a Domnului’ (1 Tesaloniceni 4:​13–17, NW). Ei nu sperau că vor fi conştienţi în altă parte în timp ce vor aştepta momentul respectiv. Joseph Ratzinger, actualul prefect al Congregaţiei Vaticanului pentru Doctrina Credinţei, spune: „În vechea Biserică nu exista nici o afirmaţie doctrinară despre nemurirea sufletului“.

Totuşi, Nuovo dizionario di teologia arată că, atunci când citim scrierile părinţilor Bisericii, de exemplu ale lui Augustin sau ale lui Ambrozie, „observăm un lucru nou cu privire la tradiţia biblică: apariţia unei escatologii greceşti care se deosebeşte fundamental de cea iudeo-creştină“. Această învăţătură nouă se baza pe „nemurirea sufletului, pe judecarea fiecărei persoane, care, imediat după moarte, este fie răsplătită, fie pedepsită“. Astfel s-a născut întrebarea despre „starea intermediară“: Dacă sufletul supravieţuieşte morţii corpului, ce se întâmplă cu el în timp ce aşteaptă învierea din „ziua din urmă“? Aceasta este dilema pe care teologii se luptă să o rezolve.

În secolul al VI-lea, papa Grigore I susţinea că, la moarte, sufletele merg imediat la locul destinului lor. Papa Ioan al XXII-lea, care a trăit în secolul al XIV-lea, era convins că morţii îşi vor primi răsplata finală în Ziua Judecăţii. Însă papa Benedict al XII-lea l-a combătut pe predecesorul său. În bula papală Benedictus Deus, dată în 1336, el a decretat că „sufletele celor decedaţi intră într-o stare de beatitudine [cer], de purificare [purgatoriu] sau de condamnare [iad] imediat după ce mor, ca să fie reunite, la sfârşitul lumii, cu corpurile lor înviate“.

În pofida controversei şi a discuţiilor, aceasta a fost poziţia bisericilor creştinătăţii de-a lungul secolelor, deşi, în general, bisericile ortodoxă şi protestantă nu cred în purgatoriu. Însă, începând de la sfârşitul secolului trecut, un număr mereu crescând de savanţi au atras atenţia asupra originii nebiblice a doctrinei nemuririi sufletului, iar, drept urmare, „teologia modernă încearcă deseori acum să considere omul drept o entitate care, la moarte, este distrusă integral“ (The Encyclopedia of Religion). Bibliştii deci sunt în dificultate când trebuie să justifice existenţa unei „stări intermediare“. Vorbeşte Biblia despre această stare sau oferă, mai curând, o speranţă diferită?

A crezut Pavel într-o „stare intermediară“?

În Catehismul Bisericii Catolice se spune următoarele: „Ca să înviem cu Cristos, trebuie să murim cu Cristos: trebuie «să fim departe de corp şi acasă cu Domnul» [2 Corinteni 5:8]. La această «plecare», care înseamnă moarte, sufletul se separă de corp [Filipeni 1:23]. El va fi reunit cu corpul în ziua învierii morţilor“. Dar spune apostolul Pavel în textele citate mai sus că sufletul supravieţuieşte morţii corpului şi aşteaptă după aceea „Judecata de Apoi“ pentru a fi reunit cu corpul?

În 2 Corinteni 5:1, Pavel se referă la moartea sa, menţionând o ‘casă pământească’ ce este „distrusă“ (nota de subsol). Se gândea el la corpul care este părăsit de sufletul său nemuritor? Nu. Pavel avea convingerea că omul este suflet, nu că are suflet (Geneza 2:7; 1 Corinteni 15:45). Pavel era un creştin uns de spirit a cărui speranţă, la fel ca aceea a fraţilor săi din secolul I e.n., era „păstrată în ceruri“ (Coloseni 1:5; Romani 8:14–18). ‘Dorinţa fierbinte’ a lui Pavel era, aşadar, de a fi înviat în cer sub formă de creatură spirituală nemuritoare la timpul fixat de Dumnezeu (2 Corinteni 5:2–4, NW). Vorbind despre speranţa sa, el a scris astfel: „Toţi vom fi schimbaţi, . . . la cea din urmă trâmbiţă. Căci trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi“. — 1 Corinteni 15:51, 52.

În 2 Corinteni 5:8, Pavel spune: „Avem curaj şi ne place mai degrabă să fim absenţi din corp şi să ne facem locuinţa la Domnul“ (NW). Unii cred că aceste cuvinte se referă la o stare intermediară de aşteptare. Ei menţionează şi promisiunea făcută de Isus discipolilor săi fideli, promisiune potrivit căreia el va merge să le pregătească un loc pentru a-i ‘primi acasă la el’. Dar când urmau să se împlinească aceste speranţe? Cristos a spus că ele se vor împlini cu ocazia ‘revenirii’ sale la viitoarea sa prezenţă (Ioan 14:1–3, NW). În mod asemănător, Pavel a spus în 2 Corinteni 5:1–10 că speranţa comună a creştinilor unşi este moştenirea unei locuinţe cereşti. Aceasta nu se realizează printr-o presupusă nemurire a sufletului, ci printr-o înviere în timpul prezenţei lui Cristos (1 Corinteni 15:23, 42–44). Exegetul Charles Masson a tras concluzia că 2 Corinteni 5:1–10 „se înţelege bine şi fără a fi nevoie să se recurgă la ipoteza «stării intermediare»“.

În Filipeni 1:21, 23, Pavel a spus: „În cazul meu a trăi este Cristos şi a muri, câştig. Sunt presat de aceste două lucruri; dar ceea ce doresc cu adevărat este eliberarea şi faptul de a fi cu Cristos, fiindcă lucrul acesta, desigur, este mult mai bun“ (NW). Se referă Pavel aici la o „stare intermediară“? Aşa spun unii. Totuşi, Pavel declară că era presat de două posibilităţi: viaţa sau moartea. „Dar ceea ce doresc eu“, a adăugat el menţionând o a treia posibilitate, „este eliberarea şi faptul de a fi cu Cristos“. O ‘eliberare’ pentru a fi cu Cristos imediat după moarte? După cum am văzut deja, creştinii unşi fideli urmau să fie înviaţi, potrivit credinţei lui Pavel, în timpul prezenţei lui Cristos. Prin urmare, el a vorbit, desigur, despre evenimentele din perioada aceea.

Lucrul acesta se poate vedea din cuvintele sale consemnate în Filipeni 3:20, 21 şi 1 Tesaloniceni 4:16. O asemenea ‘eliberare’ în timpul prezenţei lui Cristos Isus urma să-i dea posibilitatea lui Pavel să primească răsplata pe care i-o pregătise Dumnezeu. Din cuvintele adresate tânărului Timotei reiese clar că aceasta era speranţa sa: „De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui“. — 2 Timotei 4:8.

Învierea: un minunat adevăr biblic

Primii creştini considerau învierea un eveniment care urma să înceapă în timpul prezenţei lui Cristos, iar ei au găsit tărie şi mângâiere în acest minunat adevăr biblic (Matei 24:3; Ioan 5:28, 29; 11:24, 25; 1 Corinteni 15:19, 20; 1 Tesaloniceni 4:13). Ei au aşteptat cu fidelitate această bucurie viitoare, respingând învăţăturile apostate despre nemurirea sufletului. — Faptele 20:28–30; 2 Timotei 4:3, 4; 2 Petru 2:1–3.

Desigur, învierea nu se rezumă la creştinii cu speranţă cerească (1 Petru 1:3–5). Patriarhii şi alţi slujitori din vechime ai lui Dumnezeu au exercitat credinţă în capacitatea lui Iehova de a-i aduce pe cei morţi înapoi la viaţă pe pământ (Iov 14:14, 15; Daniel 12:2; Luca 20:37, 38; Evrei 11:19, 35). Chiar şi miliardele de oameni care au trăit de-a lungul secolelor fără să-l fi cunoscut deloc pe Dumnezeu vor avea prilejul să revină la viaţă pe un pământ paradiziac, deoarece „va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Faptele 24:15; Luca 23:42, 43). Nu este aceasta o perspectivă senzaţională?

În loc să ne lase să credem că suferinţa şi moartea vor dura veşnic, Iehova ne arată timpul în care ‘moartea, ultimul duşman’, va fi înlăturată pentru totdeauna, iar oamenii fideli vor trăi veşnic pe un pământ transformat în Paradis (1 Corinteni 15:26, NW; Ioan 3:16; 2 Petru 3:13). Ce minunat va fi să-i vedem pe cei dragi ai noştri revenind la viaţă! Această speranţă sigură este categoric mai bună decât ipotetica nemurire a sufletului — o doctrină care nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe filozofia greacă. Dacă vă bazaţi speranţa pe promisiunea sigură a lui Dumnezeu, puteţi şi dumneavoastră să fiţi sigur că, în curând, „moartea nu va mai exista“. — Apocalipsa 21:3–5.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 31]

Învierea este un minunat adevăr biblic.