Călcând pe urmele părinţilor mei

RELATATĂ DE HILDA PADGETT

„Viaţa mea este dedicată slujirii Celui Preaînalt — afirma raportul apărut în presă — , iar eu nu pot să slujesc la doi stăpâni.“ Aceste cuvinte cuprinse în declaraţia mea făcută în 1941 în faţa autorităţilor Ministerului Britanic al Muncii şi ale Serviciului Militar obligatoriu prezentau motivul pentru care refuzam repartiţia în vederea prestării unui serviciu obligatoriu într-un spital în timpul celui de-al doilea război mondial. La scurt timp după aceea, din cauza refuzului meu, am fost declarată vinovată şi condamnată la trei luni de închisoare.

CE ANUME m-a adus în această situaţie neplăcută? Nu, nu a fost vorba despre un capriciu tineresc sau despre un comportament rebel. Dimpotrivă, motivele datează încă din vremea copilăriei mele.

Zelul tatei pentru Regat

M-am născut la 5 iunie 1914 în Horsforth, lângă Leeds, în nordul Angliei. Părinţii mei, Atkinson şi Pattie Padgett, erau profesori la şcoala duminicală şi făceau parte din corul Capelei Metodiştilor Timpurii, unde tata cânta la orgă. Când eram micuţă, aveam un cămin fericit, cu o singură excepţie: tata era îngrijorat de condiţiile existente în lume. El ura războiul şi violenţa şi credea în porunca biblică: „Să nu ucizi“. — Exodul 20:13.

În 1915, statul i-a îndemnat pe toţi tinerii să se alăture armatei ca voluntari, evitând astfel recrutarea. Frământat de unele îndoieli, tata a stat toată ziua în ploaie, aşteptându-şi rândul ca să fie luat în evidenţă ca soldat. Chiar de a doua zi, viaţa lui s-a schimbat complet!

În timp ce lucra ca instalator la o casă mare, el a vorbit cu alţi lucrători despre evenimentele mondiale. Grădinarul i-a înmânat un mic tract intitulat Strângerea comorilor Domnului. Tata l-a adus acasă, l-a citit şi l-a recitit. „Dacă acesta este adevărul, a spus el, atunci toate celelalte lucruri sunt greşite.“ A doua zi a cerut mai multe amănunte şi, timp de trei săptămâni, în fiecare noapte, până la primele ore ale dimineţii, el a studiat Biblia. Şi-a dat seama că găsise adevărul! Duminică, 2 ianuarie 1916, jurnalul său spunea: „Dimineaţă am fost la capelă, seara am fost la I.B.S.A. [Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova în Anglia] — am studiat Evrei 6:9–20 — prima mea vizită la fraţi“.

În curând a apărut şi opoziţia. Rudele şi coreligionarii noştri credeau că tata înnebunise. Însă el se hotărâse. Întrunirile şi studiul erau pentru el lucrurile cele mai importante, iar în martie şi-a simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. După câteva săptămâni în care tata a mers singur la întruniri, mama s-a săturat să se mai opună mersului la întruniri. M-a pus în cărucior şi a parcurs pe jos cei 8 kilometri până la Leeds, sosind exact la sfârşitul întrunirii. Vă puteţi imagina bucuria tatei! Începând de atunci, familia noastră a fost unită în serviciul adus lui Iehova.

Situaţia în care se afla tata era foarte dificilă — la început voluntar în armată, pentru ca apoi, în numai câteva săptămâni, să devină obiector de conştiinţă. Când a fost chemat sub arme, a refuzat să pună mâna pe armă, astfel că, în iulie 1916, s-a prezentat înaintea curţii marţiale la prima din cele cinci înfăţişări, fiind condamnat la 90 de zile de închisoare. După ce a executat prima pedeapsă, tata a beneficiat de o permisie de două săptămâni, urmată de o altă prezentare în faţa curţii marţiale şi de alte 90 de zile de închisoare. După cea de-a doua sa perioadă de detenţie, tata a fost transferat la Corpul Medical al Armatei Regale, iar la 12 februarie 1917 s-a îmbarcat pe o navă de transportat trupe, cu destinaţia Rouen, Franţa. Jurnalul său relatează că acolo, cu fiecare zi ce trecea, era şi mai dezgustat de situaţia sa. Şi-a dat seama că, pur şi simplu, îi pansa la repezeală pe soldaţii răniţi pentru ca aceştia să se întoarcă pe front şi să lupte.

Din nou, el a refuzat să coopereze. Curtea marţială l-a condamnat de această dată la cinci ani de detenţie într-o închisoare militară britanică din Rouen. Când tata a continuat să ceară ca, în calitate de obiector de conştiinţă, să fie transferat la o închisoare civilă, a fost pedepsit cu trei luni de regim cu pâine şi apă, urmat de regimul alimentar obişnuit al închisorii până când a luat în greutate; apoi întreaga procedură s-a repetat. A fost legat cu cătuşe cu mâinile la spate în timpul zilei şi cu mâinile în faţă în timpul nopţii şi al meselor. Toată viaţa a avut răni la încheieturile mâinilor, acolo unde cătuşele, care erau prea mici, l-au tăiat, provocându-i răni purulente. De asemenea, avea picioarele legate cu lanţuri prinse în talie.

Autorităţile militare au făcut tot ce le-a stat în putere ca să îi înfrângă hotărârea lui fermă, însă zadarnic. Biblia şi cărţile i-au fost confiscate. Nu primea nici o scrisoare de acasă şi nu putea să trimită nici măcar una. După doi ani s-a hotărât să-şi demonstreze sinceritatea, intrând în greva foamei. Şi-a menţinut hotărârea timp de şapte zile, fără să mănânce şi fără să bea, ceea ce a dus la transferarea sa, în stare gravă, la spitalul închisorii. El a dovedit că era sincer, deşi în urma acestei acţiuni a fost cât pe ce să-şi piardă viaţa. Ani mai târziu, el a recunoscut că făcuse o greşeală punându-şi viaţa în pericol în acest fel şi a spus că nu ar mai face niciodată aşa ceva.

Războiul a luat sfârşit în noiembrie 1918, tata aflându-se tot în închisoare la Rouen, însă la începutul anului următor a fost mutat într-o închisoare civilă din Anglia. Imaginaţi-vă bucuria lui când a primit toate scrisorile şi pachetele pe care le trimisese mama şi care se adunaseră, împreună cu Biblia şi cărţile sale preţioase! A fost dus la închisoarea Winchester, unde a întâlnit un frate tânăr a cărui experienţă din timpul războiului se asemăna cu cea pe care o trăise el. Numele acestuia era Frank Platt, care a slujit mai târziu, timp de mulţi ani, la Betelul din Londra. Ei au stabilit să se întâlnească a doua zi, însă, între timp, Frank a fost transferat în altă parte.

La 12 aprilie 1919, mama a primit o telegramă: „Halleluiah! Sosesc acasă — sun la Betelul din Londra!“ Ce timp de bucurie după trei ani de probe, încercări şi separare! Primul gând al tatei a fost să le telefoneze fraţilor de la Betelul din Londra şi să se întâlnească cu ei. Pe strada Craven Terrace nr. 34, el a avut parte de o primire plină de iubire. După ce a făcut o baie şi s-a ras, îmbrăcat într-un costum şi cu o pălărie de împrumut, tata s-a întors acasă. Vă puteţi imagina întâlnirea noastră? Eu aveam pe atunci aproape cinci ani, şi nu îl mai ţineam minte.

Prima întrunire la care a asistat tata după ce şi-a dobândit libertatea a fost Comemorarea. În timp ce urca treptele spre sală, primul frate pe care l-a întâlnit nu a fost nimeni altul decât Frank Platt, care fusese mutat la un spital militar din Leeds. Cât de mult s-au bucurat să-şi împărtăşească experienţele! Începând de atunci şi până la externarea lui, casa noastră a devenit şi casa lui Frank.

Serviciul fidel al mamei

Tot timpul cât a lipsit tata, mama a luat haine la spălat pentru a-şi suplimenta venitul insuficient primit de la stat. Fraţii au fost foarte binevoitori faţă de noi. La fiecare câteva săptămâni, unul dintre bătrânii congregaţiei îi înmâna mamei un pliculeţ cu donaţii anonime. Mama a spus întotdeauna că iubirea fraţilor a apropiat-o de Iehova şi a ajutat-o să suporte acea perioadă dificilă. Ea a asistat cu fidelitate la întrunirile congregaţiei tot timpul cât a lipsit tata. Cea mai grea încercare pentru ea a fost aceea că, timp de peste un an, nu a ştiut dacă tata trăia sau era mort. Şi, ca şi cum poverile acestea nu erau de ajuns, în 1918, atât mama cât şi eu ne-am îmbolnăvit de gripă spaniolă. Oamenii mureau peste tot în jurul nostru. Vecinii care au mers să-şi ajute vecinii au contractat boala şi au murit. Nu există nici o îndoială că lipsurile de alimente de atunci au contribuit la scăderea rezistenţei oamenilor la infecţie.

În cazul familiei noastre, cuvintele apostolului Petru s-au dovedit a fi foarte adevărate: „După ce veţi suferi puţin timp, . . . El [Dumnezeu] . . .vă va da putere şi vă va face neclintiţi“ (1 Petru 5:10)! Suferinţa prin care au trecut părinţii mei a consolidat în ei o credinţă de nezdruncinat în Iehova, o încredere deplină în faptul că el se interesează de noi şi că nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui Dumnezeu. Am fost deosebit de binecuvântată, prin faptul că am fost crescută în credinţă. — Romani 8:38, 39; 1 Petru 5:7.

Un serviciu efectuat din tinereţe

După eliberarea tatei, serviciul pentru Regat a devenit punctul central al vieţii noastre. Nu-mi amintesc să fi lipsit vreodată de la întruniri din vreun alt motiv decât din cauza bolii. La scurt timp după ce s-a întors acasă, tata şi-a vândut aparatul de fotografiat cu plăci şi brăţara de aur a mamei, pentru a face rost de bani ca să asistăm la congres. Deşi nu ne puteam permite să mergem în vacanţe, nu am lipsit niciodată de la aceste congrese, inclusiv de la cele ţinute la Londra.

Primii doi sau trei ani de după război au constituit o perioadă de înviorare. Tata şi mama au profitat din plin de toate ocaziile de a lega prietenii şi de a se asocia. Îmi amintesc cum obişnuiam să vizităm fraţi şi surori şi cum eu, fiind micuţă, stăteam jos şi pictam sau desenam, în timp ce adulţii discutau ore în şir despre noile explicaţii ale unor idei din adevăr. Faptul de a sta de vorbă împreună, de a cânta acompaniaţi de orgă, de a se bucura de o companie plăcută i-a făcut nespus de fericiţi şi i-a înviorat foarte mult.

Părinţii mei erau foarte stricţi în ce priveşte pregătirea mea. La şcoală, chiar de la vârsta de cinci ani, atrăgeam atenţia asupra mea, întrucât eram diferită de ceilalţi prin faptul că îmi luam „Noul Testament“ ca să citesc în timp ce colegii învăţau catehismul. Mai târziu am fost purtată prin întreaga şcoală în calitate de „obiector de conştiinţă“, pentru că nu am luat parte la celebrările Zilei Eroilor.a Nu regret creşterea pe care am primit-o. În realitate, aceasta a însemnat ocrotire şi m-a ajutat să rămân pe ‘calea îngustă’. Oriunde mergeau părinţii mei, la întruniri sau în serviciu, eu îi însoţeam. — Matei 7:13, 14.

Îmi amintesc mai ales acea dimineaţă de duminică în care am predicat singură pentru prima dată. Aveam numai 12 ani. Îmi amintesc că, adolescentă fiind, am anunţat într-o duminică dimineaţă că aveam să rămân acasă. Nimeni nu m-a criticat şi nici nu m-a obligat să ies la predicare, aşa că am stat în grădină studiind din Biblie şi simţindu-mă tare nefericită. După o săptămână sau două în care am procedat astfel, i-am spus tatei: „Cred că în dimineaţa aceasta am să merg cu voi!“ Începând de atunci am continuat să progresez pe plan spiritual.

Cât de minunat a fost anul 1931! Nu doar că noi am primit un nume nou, acela de Martori ai lui Iehova, dar şi eu am fost botezată la un congres naţional ţinut la Alexandra Palace, în Londra. Nu voi uita niciodată acea zi. Purtam robe lungi, negre, iar roba mea s-a întâmplat să fie udă, întrucât fusese deja folosită de o altă candidată!

Ambiţia mea din copilărie a fost întotdeauna aceea de a deveni colportor, aşa cum erau cunoscuţi pe atunci predicatorii cu timp integral. Pe măsură ce creşteam, simţeam că ar trebui să fac mai mult în serviciul lui Iehova. Prin urmare, în martie 1933, la vârsta de 18 ani, am intrat în rândurile slujitorilor cu timp integral.

O bucurie deosebită erau pentru noi „Săptămânile Pionierilor“ care aveau loc în unele oraşe mari, când ne adunam până la doisprezece slujitori cu timp integral, locuiam la fraţii locali şi lucram ca echipă. Le-am distribuit broşuri conducătorilor religioşi şi altor bărbaţi proeminenţi. Am avut nevoie de curaj ca să îi abordăm. De cele mai multe ori eram primiţi cu dispreţ, şi multora dintre noi li s-a trântit uşa în nas. Acest lucru nu ne-a îngrijorat, întrucât entuziasmul nostru era atât de mare, încât ne bucuram că eram insultaţi pentru numele lui Cristos. — Matei 5:11, 12.

În Leeds, pentru a transporta fonografe cu difuzoare mari, am transformat un cărucior, un triciclu şi motocicleta cu ataş a tatei şi, mai târziu, maşina lui. Doi fraţi obişnuiau să intre cu maşina pe o stradă, puneau o placă cu muzică pentru a-şi face simţită prezenţa şi pentru a-i face pe oameni să iasă la uşi, apoi puneau un discurs de cinci minute înregistrat de Fratele Rutherford. După aceea se mutau pe următoarea stradă, în timp ce noi, vestitorii, îi urmam şi ofeream literatură biblică.

Timp de ani de zile, în fiecare duminică seara, după întrunire, obişnuiam să mergem în Piaţa Primăriei, unde era un „Colţ al Vorbitorului“, şi ne ofeream sprijinul ascultând cuvântările de o oră înregistrate de Fratele Rutherford, împărţind foi volante şi luând legătura cu orice persoană care manifesta interes. Am devenit bine cunoscuţi aici. Chiar şi poliţiştii ne respectau. Într-o seară ne-am strâns ca de obicei, când, din depărtare, am auzit sunet de tobe şi o fanfară. Curând după aceea, pe stradă a intrat o procesiune de aproximativ o sută de fascişti. Ei ne-au înconjurat venind în pas de marş prin spatele nostru şi s-au oprit ţinându-şi steagurile ridicate. Fanfara s-a oprit şi domnea liniştea exact în momentul în care vocea Fratelui Rutherford a tunat: „Lăsaţi-i să-şi salute drapelele şi să-i aclame pe oameni, dacă ei doresc acest lucru. Noi ne vom închina şi-l vom aclama numai pe Iehova Dumnezeul nostru!“ Ne întrebam doar ce se va întâmpla după aceea! Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că ei au primit o mărturie temeinică, iar poliţia i-a determinat să păstreze liniştea, astfel încât noi să putem audia restul cuvântării publice.

În această perioadă, fonograful începuse să fie folosit pentru a ne ajuta să depunem o mărturie mai amplă. Când ne aflam în pragul uşilor, ne aţinteam cu grijă privirile spre placă pentru a-i încuraja pe oameni să asculte timp de cinci minute întregi predica biblică înregistrată. Locatarii ne invitau adeseori înăuntru şi erau bucuroşi să revenim şi să le punem să asculte mai multe înregistrări.

Anul 1939 a fost foarte încărcat şi greu, fiind marcat de izbucniri de opoziţie şi violenţă. Înaintea unuia dintre congresele noastre, fraţii s-au confruntat destul de des pe străzi cu gloatele. Prin urmare, ei au planificat ca, pe timpul adunării, o echipă specială de fraţi să meargă cu maşinile ca să predice în zonele unde aveau loc tulburări, în timp ce surorile şi ceilalţi fraţi mergeau în zone mai puţin periculoase. În timp ce lucram pe o stradă împreună cu un grup, am trecut printr-un gang pentru a vizita casele situate în spatele străzii. Pe când mă aflam în faţa unei uşi, am auzit că s-a iscat o zarvă — în stradă se striga şi se ţipa. Pur şi simplu am continuat să-i vorbesc persoanei de la uşă, prelungind conversaţia până ce am putut auzi că lucrurile se liniştiseră. După aceea, ieşind din gang şi intrând în stradă, am aflat că ceilalţi fraţi şi surori intraseră în panică pentru că nu m-au găsit! Spre sfârşitul zilei însă, nişte scandalagii au încercat să ne întrerupă întrunirea, dar au fost conduşi afară de fraţi.

Izbucneşte cel de-al doilea război mondial

Acum mobilizarea era în desfăşurare, şi mulţi fraţi tineri au fost închişi între 3 şi 12 luni. Tata a primit atunci un privilegiu suplimentar, şi anume acela de a-i vizita pe fraţii aflaţi în închisoare. În fiecare duminică, el conducea Studiul Turnului de veghere în închisoarea locală. Miercuri seara, el îi vizita pe fraţi în celulele lor. Întrucât avusese el însuşi o lungă şi grea experienţă de acest fel în timpul primului război mondial, tata era deosebit de bucuros să le slujească celor care treceau prin încercări similare. Şi a făcut acest lucru timp de 20 de ani, până la moartea sa survenită în 1959.

Prin 1941 am început să ne obişnuim cu resentimentele şi cu ostilitatea pe care şi-o exprimau mulţi în legătură cu neutralitatea noastră. Nu era uşor să stai cu revistele pe străzi şi să te confrunţi cu aceasta. În acelaşi timp, ne-am bucurat să le oferim ajutor refugiaţilor cazaţi în zona noastră. Letoni, polonezi, estonieni, germani — ce bucurie era să le vezi ochii strălucind de bucurie la vederea revistelor Turnul de veghere sau Mângâiere (în prezent Treziţi-vă!) în propria lor limbă!

Apoi a venit încercarea mea, ca urmare a atitudinii neutre pe care am adoptat-o în timpul celui de-al doilea război mondial. Stând încuiată în celula mea timp de 19 ore din 24, am descoperit că viaţa în închisoare era grea. Primele trei zile au fost cele mai grele, pentru că eram singură. În cea de-a patra zi am fost chemată în biroul directorului, unde am găsit două fete stând în picioare. Una dintre fete mi-a şoptit: „Pentru ce te afli în închisoare?“ I-am spus: „Ai fi surprinsă dacă ai afla“. „Eşti cumva Martoră a lui Iehova?“, m-a întrebat ea cu încordare. Cealaltă fată a auzit-o şi ne-a întrebat pe amândouă: „Sunteţi Martore ale lui Iehova?“, şi ne-am îmbrăţişat toate trei. Nu mai eram singure!

Minunatul serviciu cu timp integral

Odată eliberată din închisoare, mi-am continuat serviciul cu timp integral, iar o tânără de 16 ani, care abia terminase şcoala, mi s-a alăturat. Ne-am mutat la Ilkley, un oraş frumos de la marginea regiunii Yorkshire Dales. Timp de şase luni întregi ne-am străduit din răsputeri să găsim un loc corespunzător în care să ne ţinem întrunirile. În cele din urmă am închiriat un mic garaj pe care l-am transformat în Sală a Regatului. Tata ne-a venit în ajutor, îngrijindu-se de iluminat şi de încălzire. De asemenea, el ne-a decorat clădirea. Timp de ani de zile am fost ajutaţi de congregaţia vecină, care ne repartiza săptămânal fraţi care să ţină cuvântări publice. Datorită binecuvântării revărsate de Iehova am prosperat şi am crescut la număr, iar, în cele din urmă, s-a înfiinţat o congregaţie.

În ianuarie 1959, tata s-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Am fost chemată acasă, iar în aprilie el a decedat. Anii care au urmat au fost grei. Sănătatea mamei s-a şubrezit, la fel şi memoria ei, această situaţie transformându-mi viaţa într-o luptă. Spiritul lui Iehova însă m-a ajutat să o scot la capăt şi am reuşit să-i port de grijă până la moartea ei survenită în 1963.

M-am bucurat de-a lungul anilor de atât de multe binecuvântări de la Iehova! Sunt prea multe ca să le mai enumăr. Am văzut cum congregaţia din care am făcut parte a crescut şi s-a divizat de patru ori şi cum a trimis vestitori şi pionieri, pe unii dintre ei ca misionari în ţări îndepărtate, ca Bolivia, Laos şi Uganda. Împrejurările au fost de asemenea natură, încât nu m-am căsătorit şi nici nu mi-am întemeiat o familie. Aceasta nu mi-a produs întristare; am fost prea ocupată. Deşi nu am rude carnale, am primit mulţi copii şi nepoţi în Domnul, chiar însutit. — Marcu 10:29, 30.

Obişnuiesc să invit la mine acasă pionieri tineri, precum şi alţi tineri, pentru a ne bucura de o companie creştină. Ne pregătim împreună pentru Studiul Turnului de veghere. De asemenea, relatăm experienţe şi cântăm cântările Regatului, exact aşa cum obişnuiau să facă părinţii mei. Fiind înconjurată de un grup fericit de persoane tinere, păstrez un punct de vedere tineresc şi optimist. Pentru mine nu există o viaţă mai demnă de dorit decât cea petrecută în serviciul de pionier. Îi sunt recunoscătoare lui Iehova că am avut privilegiul de a călca pe urmele părinţilor mei. Mă rog lui Iehova ca să-i pot sluji în continuare de-a lungul eternităţii.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Hilda Padgett împreună cu părinţii ei, Atkinson şi Pattie

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Tractul care i-a stârnit tatei interesul faţă de adevăr.