Păziţi-vă de tendinţa de a vă autoconsidera drepţi!

ÎN SECOLUL întâi, fariseii aveau buna reputaţie de închinători drepţi ai lui Dumnezeu. Ei erau cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi se rugau frecvent. Unii îi considerau amabili şi rezonabili. Istoricul evreu Josephus a scris: „Fariseii sunt cordiali unii cu alţii şi întreţin relaţii armonioase cu membrii comunităţii“. Nu este de mirare că ei erau, probabil, cei mai respectaţi şi mai stimaţi membri din societatea evreiască la data aceea!

Însă astăzi cuvântul „fariseic“ şi termenii asociaţi lui au un sens depreciativ, fiind sinonimi cu ipocrit, persoană care se autoconsideră dreaptă, bigot, exagerat de pios şi persoană care face promisiuni goale. De ce şi-au pierdut fariseii bunul renume?

Deoarece, spre deosebire de majoritatea evreilor, Isus Cristos nu a fost înşelat de aparenţe. El i-a comparat pe farisei cu „mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie“. — Matei 23:27.

Într-adevăr, ei făceau rugăciuni lungi stând în picioare în locuri publice, dar aceasta doar pentru a fi văzuţi de alţii, după cum a spus Isus. Închinarea lor era doar o prefăcătorie absurdă. Ei preferau locurile proeminente la ospeţe şi scaunele dintâi în sinagogi. Deşi toţi evreii erau obligaţi să poarte franjuri la veşminte, fariseii încercau să-i impresioneze pe oameni purtând franjuri excesiv de lungi. Ei îşi etalau cu mândrie cutiuţele lor mărite cu texte biblice, pe care le purtau ca amulete (Matei 6:5; 23:5–8, nota de subsol). Ipocrizia, lăcomia şi aroganţa lor le-a adus în cele din urmă dezonoarea.

Isus a arătat că fariseii erau respinşi de Dumnezeu: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci ale oamenilor»“ (Matei 15:7–9). Dreptatea lor era în realitate o dreptate pe care şi-o atribuiau ei înşişi. Iată de ce Isus şi-a avertizat discipolii: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor“ (Luca 12:1). Astăzi şi noi trebuie să ‘ne păzim’ de tendinţa de a ne autoconsidera drepţi şi să ne ferim să devenim ipocriţi religioşi.

Pentru aceasta trebuie să recunoaştem că o persoană nu ajunge să se autoconsidere dreaptă peste noapte. Mai degrabă, această tendinţă se formează treptat, într-o perioadă de timp. O persoană poate dobândi, chiar fără să-şi dea seama, trăsăturile nedorite ale fariseilor.

Un aer de superioritate

Care sunt unele dintre trăsăturile de care trebuie ‘să ne păzim’? De obicei, persoanele care se autoconsideră drepte „vorbesc, stau şi privesc ca şi cum ele niciodată nu ar fi făcut ceva greşit“, explică Encyclopædia of Religion and Ethics. Ele sunt, de asemenea, lăudăroase şi se autopromovează, fapt ce constituia o problemă majoră în cazul fariseilor.

Isus a descris această atitudine fariseică printr-o ilustrare: „Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: apucători, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştig»“. În contrast cu el, vameşul şi-a recunoscut în mod umil greşelile şi s-a dovedit a fi mai drept decât lăudărosul fariseu. Isus le-a adresat această ilustrare celor „care se încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi“. — Luca 18:9–14.

Imperfecţi fiind, s-ar putea să avem din când în când impresia că suntem mai buni decât alţii, datorită incapacităţii sau aptitudinilor noastre înnăscute. Dar creştinii trebuie să se debaraseze urgent de astfel de idei. Poate că ai mulţi ani de experienţă în viaţa de creştin. Poate că eşti un învăţător iscusit al Bibliei. Sau poate că te consideri uns pentru a domni cu Cristos în cer. Unii din congregaţie se bucură de privilegii speciale, fiind miniştri cu timp integral, bătrâni sau slujitori ministeriali. Întreabă-te: „Cum s-ar simţi Iehova dacă m-aş folosi de ceea ce mi-a dat pentru a mă considera superior altora?“ Cu siguranţă, lucrul acesta i-ar displăcea. — Filipeni 2:3, 4.

Când un creştin manifestă un spirit de superioritate datorită aptitudinilor, privilegiilor sau autorităţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu, el îl jefuieşte de fapt pe Dumnezeu de gloria şi cinstea care numai Lui i se cuvin. Biblia îl sfătuieşte în mod clar pe creştin „să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte“. Ea ne îndeamnă: „Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi“. — Romani 12:3, 16.

„Să nu ne mai judecăm“

Potrivit unei enciclopedii biblice, o persoană care se autoconsideră dreaptă se „consideră fie corectă din punct de vedere moral, fie într-o stare de dreptate înaintea lui Dumnezeu datorită strictei sale respectări a cerinţelor legii, fără să ţină seama de spiritul acestora“. O altă lucrare îi descrie pe cei care se autoconsideră drepţi ca fiind „oameni excesiv de religioşi, care îşi petrec tot timpul pentru a vâna răutatea altora“.

Fariseii erau vinovaţi de aceasta. Cu timpul, regulile lor de factură umană păreau mai importante decât legile şi principiile lui Dumnezeu (Matei 23:23; Luca 11:41–44). Ei se autointitulau judecători şi erau înclinaţi să condamne pe oricine nu se conforma normelor pe care ei le considerau drepte. Aerul lor de superioritate şi respectul lor exagerat de sine au generat necesitatea de a-i ţine sub control pe alţii. Incapacitatea de a-l ţine sub control pe Isus i-a înfuriat, astfel că au pus la cale uciderea lui. — Ioan 11:47–53.

Cât de neplăcută este compania cuiva care se plasează în postura de judecător, vânând întotdeauna greşelile, examinându-i atent şi supraveghindu-i pe toţi cei din jur. În realitate, nimeni din congregaţie nu este autorizat să-şi impună propriile opinii şi reguli (Romani 14:10–13). Creştinii echilibraţi îşi dau seama că multe aspecte ale vieţii cotidiene ţin de domeniul deciziilor personale. Îndeosebi cei ce înclină să fie perfecţionişti şi pretenţioşi trebuie să evite să-i judece pe alţii.

Într-adevăr, congregaţia creştină este autorizată să aibă directive care contribuie la buna funcţionare a organizaţiei pământeşti a lui Iehova (Evrei 13:17). Dar unii au deformat aceste directive sau au adăugat propriile lor reguli. Într-o anumită regiune, toţi cursanţii Şcolii de Minister Teocratic trebuiau să fie îmbrăcaţi în costum şi să aibă nasturii încheiaţi la sacou când ţineau teme. Celui care nu făcea aceasta i se lua privilegiul de a mai ţine teme pe viitor. În loc să stabilească astfel de reguli rigide, nu ar fi mai rezonabil şi în armonie cu spiritul Cuvântului lui Dumnezeu ca ei să ofere o îndrumare personală şi amabilă în fucţie de necesităţi? — Iacov 3:17.

Faptul de a ne autoconsidera drepţi poate promova totodată ideea că, dacă un creştin trece prin multe dificultăţi personale, are carenţe pe plan spiritual. Exact aceasta au crezut Elifaz, Bildad şi Ţofar, care se autoconsiderau drepţi, despre fidelul Iov. Ei nu au avut o imagine completă a situaţiei, aşa că nu ar fi trebuit să-şi permită să-l acuze pe Iov de nelegiuire. Iehova i-a disciplinat pentru modul eronat în care au evaluat încercările lui Iov. — Vezi Iov, capitolele 4, 5, 8, 11, 18, 20.

Zel orientat greşit

Adesea, faptul de a ne autoconsidera drepţi se întreţese cu zelul. Apostolul Pavel a vorbit despre iudeii cu înclinaţii religioase ca având „râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei: pentru că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să-şi stabilească o dreptate a lor înşişi şi nu s-au supus astfel dreptăţii lui Dumnezeu“ (Romani 10:2, 3). Ca fariseu, Pavel însuşi fusese extrem de zelos, deşi zelul său era orientat greşit, nebazându-se pe dreptatea lui Iehova. — Galateni 1:13, 14; Filipeni 3:6.

În mod potrivit, Biblia ne sfătuieşte: „Nu fi prea drept şi nu te socoti prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?“ (Eclesiastul 7:16). În congregaţie, un creştin ar putea fi conştiincios la început, dar conştiinciozitatea şi zelul său pot degenera, făcându-l să se autoconsidere drept. Când este condus de înţelepciunea umană şi nu de dreptatea lui Iehova, zelul religios îi poate răni pe alţii. Cum anume?

Părinţii, de exemplu, ar putea deveni peste măsură de ocupaţi cu satisfacerea necesităţilor spirituale ale altora, neglijând între timp necesităţile propriei lor familii. Sau ei ar putea fi exagerat de zeloşi, pretinzând de la copiii lor mai mult decât pot să facă aceştia (Efeseni 6:4; Coloseni 3:21). Unii copii, incapabili să satisfacă astfel de pretenţii nerezonabile, reacţionează ducând o viaţă duplicitară. Un părinte rezonabil va ţine cont de limitele familiei sale şi va face modificările de rigoare. — Compară cu Geneza 33:12–14.

Zelul exagerat ne poate, de asemenea, priva de tact, empatie şi tandreţe, lucruri vitale în relaţiile noastre cu alţii. O persoană ar putea lucra din greu pentru promovarea intereselor Regatului. Însă zelul ei exagerat i-ar putea răni pe oamenii cu care vine în contact. Pavel a spus: „Chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toată credinţa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic“. — 1 Corinteni 13:2, 3.

Dumnezeu le arată favoare celor umili

În calitate de creştini, noi trebuie să identificăm pericolul de a ne autoconsidera drepţi înainte de a dezvolta această atitudine. Trebuie să evităm aerul de superioritate, obiceiul de a-i judeca pe alţii şi zelul orb bazat pe înţelepciunea umană.

În timp ce ne ‘păzim’ de atitudinile fariseice, în loc să-i judecăm pe alţii că se autoconsideră drepţi, ar fi mai bine să ne concentrăm atenţia asupra propriilor noastre tendinţe şi înclinaţii. Adevărat, Isus i-a judecat pe farisei şi i-a condamnat, numindu-i „pui de vipere“ care merită distrugerea veşnică. Dar Isus putea citi în inimile oamenilor. Noi nu putem. — Matei 23:33.

Să căutăm dreptatea lui Dumnezeu, nu dreptatea noastră (Matei 6:33). Numai atunci putem avea favoarea lui Iehova, deoarece Biblia ne sfătuieşte pe toţi: „Să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»“. — 1 Petru 5:5.