Trebuie într-adevăr să ne cerem scuze?

‘NICIODATĂ nu-mi cer scuze’, a scris George Bernard Shaw. ‘Ce-i făcut e bun făcut’, spun poate alţii.

Probabil că şi noi ezităm să recunoaştem o greşeală de teama că ne vom strica reputaţia. Poate ne justificăm, spunând că problema este cu cealaltă persoană. Sau poate intenţionăm să ne cerem scuze, dar tot amânăm până credem că problema a fost, în cele din urmă, trecută cu vederea.

Sunt deci esenţiale scuzele? Realizează ele într-adevăr ceva?

Iubirea ne obligă să ne cerem scuze

Iubirea frăţească este un semn de identificare al adevăraţilor continuatori ai lui Isus Cristos. El a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi“ (Ioan 13:35). Scripturile îi îndeamnă pe creştini să ‘se iubească cu căldură unii pe alţii [intens, NW], dintr-o inimă curată’ (1 Petru 1:22). O iubire intensă ne obligă să ne cerem scuze. De ce? Deoarece imperfecţiunea umană răneşte în mod inevitabil sentimentele, fapt ce inhibă iubirea în cazul în care acestea nu sunt vindecate.

De exemplu, din cauza unei neînţelegeri cu o persoană din congregaţia creştină, poate preferăm să nu vorbim cu ea. Cum poate fi restabilită o relaţie iubitoare, în cazul în care am jignit pe cineva? În majoritatea cazurilor, cerându-ne scuze şi apoi străduindu-ne să conversăm cu căldură. Noi le datorăm iubire colaboratorilor noştri în credinţă, iar când spunem că ne pare rău că i-am jignit, ne achităm de o parte a acestei datorii. — Romani 13:8.

Să ilustrăm: Mari Carmen şi Paqui sunt două creştine pe care le leagă o veche prietenie. Însă Mari Carmen a dat crezare unei bârfe dăunătoare şi, astfel, prietenia ei cu Paqui s-a răcit. Fără să dea vreo explicaţie, ea a evitat-o pe Paqui complet. După aproape un an, Mari Carmen a aflat că totul era o minciună. Care a fost reacţia ei? Iubirea a determinat-o să meargă la Paqui şi să-i spună în mod umil că regreta mult pentru că se comportase atât de urât. Amândouă au izbucnit în plâns, şi de atunci sunt prietene de nedespărţit.

Chiar dacă poate nu considerăm că am făcut ceva greşit, o scuză poate rezolva o neînţelegere. Manuel îşi aminteşte: „Cu mulţi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am stat în locuinţa uneia dintre surorile noastre de credinţă, în timp ce ea era spitalizată. Noi am făcut tot ce am putut pentru a o ajuta pe ea şi pe copiii ei cât timp a fost bolnavă. Dar, după ce s-a întors acasă, ea i s-a plâns unui prieten că nu i-am administrat bine bugetul gospodăriei.

Am vizitat-o şi i-am explicat că, probabil, din cauză că eram tineri şi lipsiţi de experienţă, nu ne-am îngrijit de lucruri cum ar fi făcut ea. Imediat ea a răspuns spunându-ne că ea ne era îndatorată şi că era într-adevăr recunoscătoare pentru tot ce făcuserăm pentru ea. Problema a fost clarificată. Această experienţă m-a conştientizat de importanţa faptului de a cere cu umilinţă iertare atunci când au loc neînţelegeri“.

Iehova a binecuvântat acest cuplu pentru că a dat dovadă de iubire şi pentru că ‘a urmărit lucrurile care duc la pace’ (Romani 14:19). Iubirea implică totodată faptul de a fi conştienţi de sentimentele altora. Petru ne sfătuieşte să ‘suferim împreună cu alţii’ (1 Petru 3:8). Dacă suferim împreună cu alţii, este mai probabil că vom discerne durerea pe care am cauzat-o printr-un cuvânt sau printr-o faptă necugetată şi ne vom simţi îndemnaţi să ne cerem scuze.

„Să fiţi împodobiţi cu smerenie“

Chiar şi bătrânii creştini fideli pot avea din când în când schimburi aprinse de cuvinte. (Compară cu Faptele 15:37–39.) Acestea sunt ocazii în care o scuză ar fi foarte binevenită. Dar ce anume îl va ajuta pe un bătrân sau pe oricare alt creştin care găseşte că îi este greu să-şi ceară scuze?

Umilinţa este cheia. Apostolul Petru a sfătuit: „Să fiţi împodobiţi cu smerenie“ (1 Petru 5:5). Deşi este adevărat că în majoritatea disputelor ambele părţi sunt vinovate, creştinul umil se preocupă de propriile sale greşeli şi este dispus să şi le recunoască. — Proverbele 6:1–5.

Cel căruia i se adresează o scuză trebuie să o accepte în mod umil. Făcând o ilustrare, să presupunem că doi oameni care trebuie să comunice stau în picioare pe vârfurile a doi munţi diferiţi. Conversaţia peste abisul care îi desparte se dovedeşte a fi imposibilă. Însă, când unul dintre ei coboară în valea de dedesubt, iar celălalt face la fel, ei pot să converseze cu uşurinţă. În mod similar, dacă doi creştini trebuie să rezolve o neînţelegere dintre ei, este necesar ca fiecare să se întâlnească în mod umil cu celălalt în vale, ca să zicem aşa, şi să-şi ceară scuzele de rigoare. — 1 Petru 5:6.

Scuzele înseamnă mult în căsnicie

Căsătoria a doi oameni imperfecţi creează în mod inevitabil ocazii pentru scuze. Şi dacă atât soţul, cât şi soţia suferă unul alături de celălalt, acest lucru îi va îndemna să-şi ceară scuze dacă s-a întâmplat să-şi vorbească sau să acţioneze într-un mod necugetat. Proverbele 12:18 afirmă: „Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare“. ‘Străpungerile uşuratice’ nu pot fi ignorate, însă ele pot fi vindecate de o scuză sinceră. Desigur, aceasta pretinde în mod constant sensibilitate şi efort.

Vorbind despre căsătoria ei, Susana spune: „Jackb şi cu mine suntem căsătoriţi de 24 de ani, dar încă aflăm lucruri noi unul despre celălalt. Din nefericire, cu câtva timp în urmă ne-am separat şi am stat despărţiţi câteva săptămâni. Însă am ascultat de sfatul scriptural al bătrânilor şi ne-am împăcat. Acum înţelegem că, întrucât avem personalităţi foarte diferite, este posibil să apară conflicte. Când se întâmplă lucrul acesta, ne cerem scuze imediat şi ne străduim din greu să înţelegem punctul de vedere al celuilalt. Sunt fericită să spun că viaţa noastră de familie s-a îmbunătăţit considerabil“. Jack adaugă: „Am învăţat, totodată, să depistăm momentele când suntem mai irascibili. Atunci ne tratăm unul pe altul cu mai multă atenţie“. — Proverbele 16:23.

Trebuie să-ţi ceri scuze dacă eşti de părere că nu tu eşti de vină? Când sunt implicate sentimente profunde, este greu să stabileşti în mod obiectiv cine este de vină. Dar lucrul important este păstrarea păcii în căsnicie. Să luăm cazul Abigailei, o israelită al cărei soţ l-a tratat cu răutate pe David. Deşi ei nu-i putea fi atribuită nici o vină pentru stupiditatea soţului ei, ea şi-a cerut scuze. „Iartă, te rog, vina slujitoarei tale“, l-a implorat ea. David a reacţionat tratând-o cu consideraţie, recunoscând în mod umil că, dacă nu era ea, el ar fi vărsat sânge nevinovat. — 1 Samuel 25:24–28, 32–35.

În mod similar, o creştină pe nume June, care este căsătorită de 45 de ani, consideră că o căsătorie reuşită pretinde să fii dispus să-ţi ceri primul iertare. Ea afirmă: „Îmi spun că viaţa noastră de familie este mai importantă decât sentimentele mele ca persoană. Aşadar, când îmi cer iertare, consider că îmi aduc contribuţia la căsătorie“. Un bărbat în vârstă pe nume Jim spune: „Îi cer iertare soţiei mele chiar şi pentru lucruri mărunte. De când a suferit o operaţie chirurgicală gravă, ea cade uşor în deprimare. Aşadar, de obicei o iau de după umeri şi-i spun: «Îmi pare rău, iubito. Nu am vrut să te supăr». Asemenea unei plante udate, ea se înviorează imediat“.

Dacă am jignit persoana cea mai dragă, o scuză imediată este deosebit de eficientă. Milagros este întru totul de acord cu aceasta. Ea spune: „Sufăr din cauza lipsei de încredere în sine, aşa că un cuvânt tăios din partea soţului meu mă răvăşeşte. Dar când el îşi cere scuze, mă uşurez imediat“. Biblia ne spune în mod potrivit: „Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet şi sănătoase pentru oase“. — Proverbele 16:24.

Să practicăm arta de a ne cere scuze

Dacă facem o practică din faptul de a ne cere scuze atunci când este necesar, vom constata, probabil, că oamenii vor reacţiona în mod pozitiv. Şi poate chiar ei înşişi îşi vor cere scuze. Când bănuim că am supărat pe cineva, de ce nu ne-am face un obicei din faptul de a ne cere scuze în loc de a irosi mult timp şi efort pentru a evita să recunoaştem o greşeală? Oamenii din lume consideră poate că o scuză este un semn de slăbiciune, dar, în realitate, aceasta este o dovadă a maturităţii creştine. Desigur, nu am dori să fim asemenea celor care recunosc o anumită greşeală, dar care îşi minimalizează responsabilitatea. De exemplu, spunem noi vreodată în mod formal că ne pare rău? Dacă sosim cu întârziere şi ne cerem multe scuze, ne hotărâm să facem îmbunătăţiri în ce priveşte punctualitatea?

Aşadar, trebuie într-adevăr să ne cerem scuze? Da, trebuie. Suntem obligaţi faţă de noi înşine şi faţă de alţii să facem acest lucru. O scuză ne poate ajuta să alinăm durerea cauzată de imperfecţiune şi poate destinde relaţiile încordate. Fiecare scuză pe care ne-o cerem este o lecţie de umilinţă şi ne pregăteşte să devenim mai sensibili la sentimentele altora. Ca atare, tovarăşii de credinţă, partenerii conjugali şi alţii ne vor considera persoane care merită afecţiunea şi încrederea lor. Vom avea pacea minţii, iar Iehova Dumnezeu ne va binecuvânta.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

Scuzele sincere promovează iubirea creştină.