Ce s-a întâmplat cu integritatea?
ÎN URMĂ cu mai bine de o sută de ani, Barney Barnato, un speculant de diamante, a revenit din Africa de Sud în Anglia. La sosire, el nu a fost de acord cu ceea ce se spunea despre el într-un ziar. Aşadar, el i-a dat redactorului nişte însemnări pentru un al doilea articol, „doar ca să lămurească unele lucruri“, împreună cu un cec completat pentru o mare sumă de bani.
Redactorul, Jerome K. Jerome, a aruncat însemnările la coşul de hârtii şi i-a dat cecul înapoi. Surprins, Barnato a dublat imediat oferta. Aceasta a fost respinsă la fel. „Cât vrei?“, l-a întrebat el. Amintindu-şi incidentul, Jerome spune: „I-am explicat că aşa ceva nu merge — nu la Londra“. Integritatea sa de redactor nu era nicidecum de vânzare.
„Integritatea“ a fost definită drept „corectitudine morală; cinste“. O persoană integră este demnă de încredere. Însă astăzi, improbitatea — lipsa de integritate — îi afectează pe oamenii de orice categorie socială.
După cum se afirma în ziarul britanic The Independent, lipsa de integritate morală influenţează „orice, de la legăturile amoroase şi manevrele politice locale până la mituirile pentru comenzile mari de export“. Nici un domeniu al vieţii nu este scutit.
Standardele schimbătoare ale integrităţii
Bineînţeles, integritatea nu înseamnă perfecţiune, însă ea reflectă o calitate fundamentală a unei persoane. În lumea noastră, în care se urmăreşte îmbogăţirea rapidă, integritatea poate fi privită ca un obstacol, nu ca o virtute. De exemplu, dispozitivele rafinate la care recurg studenţii pentru a copia la examene iau amploare, iar aceste noi aparate sunt aproape imposibil de depistat. Un profesor de la o universitate britanică afirmă că mai mult de jumătate dintre toţi studenţii britanici au copiat, iar Marea Britanie nu este, desigur, unică în această privinţă.
Nu trebuie trecut cu vederea preţul pe care îl plătesc cei nevinovaţi atunci când indivizi nedemni de încredere mint şi înşală. Să luăm cazul oraşului indian Bopal, în care, în 1984, un gaz toxic a ucis peste 2 500 de bărbaţi, femei şi copii şi a cauzat mai multe sute de mii de răniţi. The Sunday Times raporta: „Programele de ajutorare a victimelor sunt înglodate în corupţie. . . . Sarcina de a separa cazurile legitime a fost complicată de mii de pretenţii false, de documente contrafăcute şi de probe născocite“. Ca urmare, zece ani mai târziu, celor aflaţi în nevoie li se distribuiseră ca despăgubiri doar 3 500 000 de dolari, în loc de 470 000 000 de dolari, câţi fuseseră alocaţi.
Ce se poate spune despre religie? Cum se raportează aceasta la problema integrităţii? Din păcate, standardele sunt deseori la acelaşi nivel ca în lumea laică. Să luăm cazul episcopului romano-catolic Eamon Casey, care a mărturisit că era tatăl unui fiu nelegitim, acum adolescent. Situaţia lui Casey, aşa cum arăta ziarul britanic Guardian, este „departe de a fi unică“. În aceeaşi ordine de idei, The Times raporta: „Adevărul despre ruşinea episcopului Casey nu constă în faptul că acţiunea lui scandaloasă a fost ceva neobişnuit, ci în aceea că încălcarea amorală a jurământului de celibat nu este nici nouă, nici rară“. Sprijinind această afirmaţie, The Glasgow Herald din Scoţia afirmă că numai 2% dintre clericii romano-catolici din Statele Unite nu au avut relaţii heterosexuale sau homosexuale. Indiferent dacă această cifră este exactă sau nu, ea arată ce reputaţie şi-au făcut preoţii catolici în materie de moralitate.
Este posibil ca o persoană să-şi păstreze integritatea morală în faţa unor astfel de exemple? Merită osteneala? Ce pretinde acest lucru şi care sunt recompensele?