O viaţă pe care niciodată nu am regretat-o
RELATAREA LUI PAUL OBRIST
În 1912, pe când aveam şase ani, mama a murit în timp ce dădea naştere celui de-al cincilea copil. După aproximativ doi ani, o menajeră tânără, Berta Weibel, a început să se îngrijească de familia noastră. În anul următor, când tata s-a căsătorit cu ea, noi, copiii, am fost fericiţi că aveam din nou o mamă.
NOI locuiam în Brugg, un orăşel din cantonul german al Elveţiei. Berta era cu adevărat o persoană creştină şi eu o simpatizam foarte mult. Ea începuse să studieze publicaţiile Studenţilor în Biblie (Martorii lui Iehova) în 1908, şi le împărtăşea altora ceea ce învăţa.
În 1915, la scurt timp după ce Berta şi tata s-au căsătorit, m-am dus cu ea să vizionez „Foto-Drama Creaţiunii“. Această proiecţie de diapozitive şi imagini filmate a Asociaţiei Internaţionale a Zeloşilor Studenţi în Biblie a lăsat o profundă impresie asupra minţii şi inimii mele. Şi alţii au fost impresionaţi. Sala din Brugg a fost atât de plină, încât poliţia a închis uşile, expediindu-i pe cei care mai soseau. Atunci, mulţi au încercat să intre pe o fereastră deschisă, cu ajutorul unei scări, şi câţiva au reuşit.
Exemplul excelent al mamei
Primul război mondial făcea pe atunci ravagii în Europa, iar oamenii aveau temeri cu privire la viitor. Aşadar, faptul de a duce din casă în casă mesajul mângâietor al Regatului lui Dumnezeu, aşa cum făcea mama, era o misiune nobilă. Uneori îmi permitea să o însoţesc şi eram de-a dreptul încântat. În 1918, mama a reuşit în cele din urmă să-şi simbolizeze dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.
Tata nu s-a amestecat în închinarea mamei până la botezul ei, dar atunci a început să i se împotrivească. Într-o zi, a pus mâna pe publicaţiile ei biblice şi i le-a aruncat în sobă. Mama a reuşit să smulgă din foc doar Biblia. Dar gestul pe care l-a făcut ea apoi a fost uluitor. S-a dus la tata şi l-a îmbrăţişat. Fără nici un resentiment.
Complet surprins, tata s-a calmat. Totuşi, din când în când, opoziţia sa izbucnea, iar noi trebuia să-i suportăm ieşirile.
Am un loc de muncă şi progresez pe plan spiritual
În 1924, după ce am terminat ucenicia de trei ani ca frizer, am plecat de acasă şi am găsit un loc de muncă în cantonul francez al Elveţiei. Acest lucru mi-a oferit ocazia să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de franceză. Deşi plecarea mi-a frânat întru câtva progresul spiritual, niciodată nu mi-am pierdut iubirea faţă de adevărul Bibliei. Astfel, când m-am întors acasă după şase ani, am început să asist la întrunirile congregaţiei creştine din Brugg.
La scurt timp după aceea m-am mutat la Rheinfelden, un orăşel situat la circa 40 de kilometri distanţă. Am lucrat acolo în frizeria sorei mele şi am continuat să progresez pe plan spiritual întrunindu-mă cu un mic grup de Studenţi în Biblie. Într-o zi, după studiul nostru din Biblie de la mijlocul săptămânii, fratele Soder, care slujea ca bătrân, a întrebat: „Cine doreşte să participe la ministerul de teren duminică?“ M-am oferit, presupunând că voi fi însoţit de cineva şi că mi se va arăta cum să efectuez lucrarea.
Când a sosit duminica şi am ajuns în teritoriul nostru, fratele Soder a spus: „Domnul Obrist va lucra acolo“. Deşi inima îmi bătea mai tare ca oricând, am început să-i vizitez pe oameni la locuinţele lor şi să le vorbesc despre Regatul lui Dumnezeu (Faptele 20:20). De atunci încoace, niciodată nu am şovăit în efectuarea lucrării de predicare, despre care Isus a spus că trebuie îndeplinită înainte să vină sfârşitul acestui sistem de lucruri (Matei 24:14). La 4 martie 1934, pe când aveam 28 de ani, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.
Doi ani mai târziu mi-am găsit un post de frizer în Lugano, un oraş din cantonul italian al Elveţiei. Imediat am început să predic vestea bună acolo, deşi ştiam doar puţină italiană. Totuşi, în prima mea duminică de predicare am plasat cele 20 de broşuri pe care le luasem cu mine. Cu timpul, am reuşit să adun câteva persoane interesate şi am format un grup de studiu al Turnului de veghere. În cele din urmă, câteva dintre acestea s-au botezat şi, în februarie 1937, noi am format o congregaţie de Martori ai lui Iehova în Lugano.
După două luni, în aprilie 1937, am primit o scrisoare care mi-a schimbat radical viaţa. Era o invitaţie de a sluji la Betel, cum sunt numite filialele Martorilor lui Iehova. Am acceptat imediat invitaţia — decizie pe care nu am regretat-o niciodată. Aşa am început ceea ce a devenit o carieră de 60 de ani în ministerul cu timp integral.
Serviciul la Betel în timpuri de tulburări
La data aceea, Betelul din Elveţia era situat la Berna, capitala ţării. Acolo tipăream cărţi, broşuri şi reviste în 14 limbi, şi acestea erau expediate în toată Europa. Uneori duceam publicaţiile tipărite la gară cu o roabă, întrucât pe atunci nu aveam întotdeauna la dispoziţie un camion. Prima mea numire în Betel a fost la Departamentul compoziţie, unde se culegeau literele de plumb cu care se tipărea. La scurt timp după aceea am început să lucrez la recepţie şi, desigur, slujeam şi ca frizer pentru familia Betel.
În septembrie 1939 a izbucnit al doilea război mondial, iar atacurile naziste au răspândit teroarea în toată Europa. Elveţia era o ţară neutră în mijlocul naţiunilor beligerante. La început ne-am continuat activitatea creştină fără probleme. Apoi, în data de 5 iulie 1940, la orele două după-amiază, în timp ce mă aflam în biroul meu de la recepţie, a apărut un civil însoţit de un soldat ce purta o puşcă cu baionetă.
„Unde este Zürcher?“, a urlat civilul. Franz Zürcher era pe atunci supraveghetorul filialei ce răspundea de lucrarea de predicare din Elveţia.
„Cine să-i spun că îl caută?“, am întrebat. Imediat m-au înşfăcat şi m-au târât în sus pe scări, impunându-mi să-i duc în biroul lui Zürcher.
Toată familia Betel — eram aproximativ 40 pe atunci — a fost convocată în sala de mese. Patru mitraliere postate în afara clădirii descurajau orice încercare de evadare. Înăuntru, circa 50 de soldaţi au început să percheziţioneze clădirea. Contrar aşteptărilor, nu s-a găsit nici o dovadă că Martorii lui Iehova ar fi implicaţi în promovarea refuzului efectuării serviciului militar. Totuşi, mari cantităţi de publicaţii au fost confiscate şi duse cu cinci camioane militare.
Întrucât am refuzat să permitem cenzurarea Turnului de veghere de către autorităţile guvernamentale, publicarea acestuia a fost oprită în Elveţia. Aceasta însemna că era nevoie de mai puţin personal la Betel, iar membrii mai tineri ai familiei au fost încurajaţi să plece ca pionieri, cum sunt numiţi Martorii lui Iehova care participă la lucrarea de predicare cu timp integral.
Serviciul de pionier în timp de război
În iulie 1940 m-am întors în cantonul italian al Elveţiei, în apropiere de Lugano, unde locuisem înainte de a veni la Betel. Acest teritoriu de catolici devotaţi, care se afla pe atunci şi sub puternica influenţă a fascismului, a devenit repartiţia mea ca pionier.
Rar dacă trecea o zi fără ca poliţia să mă oprească şi să-mi ceară să renunţ la activitatea mea de predicare. Într-o zi, în timp ce discutam cu o femeie la poarta unei grădini, un bărbat în haine civile m-a înşfăcat pe la spate, m-a condus la o maşină de patrulare a poliţiei şi m-a dus în Lugano. Acolo m-a predat poliţiei. Când am fost interogat, am explicat că Iehova Dumnezeu ne poruncise să predicăm.
„Aici, pe pământ, noi poruncim“, a spus ofiţerul cu emfază. „Dumnezeu n-are decât să poruncească în cer!“
În timpul războiului era absolut necesar să respectăm sfatul lui Isus de a fi „prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii“ (Matei 10:16). Aşadar, îmi ascundeam cea mai mare parte a publicaţiilor în buzunarele din interiorul cămăşii. Şi pentru a fi sigur că nu voi pierde nimic, purtam pantaloni pescăreşti foarte strânşi sub genunchi.
După un timp am primit instrucţiuni să mă mut în valea Engadine, unde jocul de-a şoarecele şi pisica a continuat. Aceasta este o vale frumoasă din estul Alpilor Elveţieni, care iarna este îngropată în zăpadă, astfel că a trebuit să mi se trimită schiurile pentru a putea parcurge acest teritoriu.
Când te deplasezi cu schiurile pe o iarnă rece, îţi trebuie neapărat mănuşi călduroase. Din cauză că le foloseam tot timpul, mănuşile mele au început curând să se uzeze. Ce recunoscător am fost când, într-o zi, am primit prin poştă un pachet cu totul neaşteptat, conţinând un pulover tricotat cu mâna şi mănuşi călduroase! Mi le făcuse o soră creştină din fosta mea congregaţie din Berna. Chiar şi acum, amintirea acestui lucru mă umple de recunoştinţă.
Multe privilegii îmbucurătoare
În 1943, situaţia din Elveţia a început să se stabilizeze şi am fost chemat din nou la Betel. Din cauza anumitor probleme din congregaţia de limbă franceză din Lausanne, aflată la circa 100 de kilometri depărtare, am fost numit să vizitez acest oraş cu regularitate pentru a-i ajuta pe vestitorii de acolo să dobândească un punct de vedere corect cu privire la organizaţia lui Dumnezeu.
Mai târziu am slujit un timp ca supraveghetor de circumscripţie pentru toate congregaţiile de limbă franceză din Elveţia. În prima parte a săptămânii lucram la Betel, dar vinerea, sâmbăta şi duminica vizitam câte o congregaţie în fiecare săptămână, în străduinţa de a acorda ajutor spiritual. În plus, în 1960, când în Berna s-a format o congregaţie de limbă franceză, am devenit supraveghetorul care o prezida. Am slujit în această calitate până în 1970, când Betelul a fost mutat din Berna în frumosul oraş Thun, unde se află şi în prezent.
Am fost fericit să găsesc un grupuşor de Martori de limbă italiană în Thun şi am început să colaborez cu ei. Cu timpul s-a format o congregaţie şi am slujit ca supraveghetor care o prezida timp de câţiva ani, până când fraţi mai tineri au devenit calificaţi pentru a-şi asuma această responsabilitate.
Ceea ce am considerat un privilegiu deosebit de îmbucurător a fost asistarea la adunările internaţionale ale poporului lui Iehova. De exemplu, în 1950 a avut loc pe Yankee Stadium (New York) memorabila adunare „Creşterea teocraţiei“. Vizitarea Sediului mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn (New York) mi-a lăsat o impresie de durată. De asemenea, nu voi uita niciodată cuvântarea fratelui Milton G. Henschel, din anul următor, de la adunarea „Închinare curată“, din Londra, care punea accentul pe cuvintele lui Isus: „Vă spun că, dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“ (Luca 19:40). Fratele Henschel a întrebat: „Credeţi că pietrele vor trebui să strige?“ Încă îmi răsună în urechi strigătul „Nu!“, rostit de zeci de mii de voci.
În 1937, când m-am întors din nou la Betel, tatăl meu, care a aflat că noi primeam doar un subsidiu modest, m-a întrebat cu îngrijorare: „Fiule, ce vei face la bătrâneţe?“ Am răspuns citând cuvintele psalmistului David: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea“ (Psalmul 37:25). Aceste cuvinte s-au împlinit cu siguranţă în cazul meu.
Ce fericit sunt că, în urmă cu peste 80 de ani, Berta Weibel s-a căsătorit cu tata şi că, graţie exemplului şi îndrumării ei, am ajuns să-l cunosc pe Iehova şi calităţile sale! Deşi alţi membri ai familiei au luat-o în râs, ea i-a slujit cu fidelitate lui Iehova până la moartea ei, survenită în 1983. Niciodată nu am auzit-o spunând că regretă că i-a slujit Dumnezeului ei, Iehova; nici eu nu am regretat niciodată că am rămas celibatar şi că mi-am devotat în întregime viaţa serviciului lui Iehova.
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
Lucrând în Betel