Să ajungem la şi mai mulţi oameni cu vestea bună

ÎN TIMP ce mă gândeam la oamenii din ţara mea natală, mi-am dat seama că mulţi îi cunoşteau pe Martorii lui Iehova numai din mass-media. Mi-am zis că ar trebui să se ia legătura cu aceşti oameni, pentru ca şi ei să poată afla cine sunt Martorii lui Iehova şi în ce cred ei cu adevărat. Dar în ce putea consta ajutorul meu? Soţul meu, care este bătrân de congregaţie, mi-a oferit îndrumare şi sugestii înţelepte.

Am găsit o idee-cheie în articolul „Reviste care oferă o mângâiere de valoare“, publicat în numărul din 8 ianuarie 1995 al revistei Treziţi-vă! Iată ce spune articolul cu privire la activitatea unei Martore: „Ea şi-a făcut un obicei din a strânge numerele mai vechi ale unor reviste Treziţi-vă! pe care alţi Martori le-au stocat acasă. Apoi vizitează instituţiile pe care ea le consideră mai interesate de anumite subiecte“.

Cu ajutorul soţului meu, am adunat îndată câteva sute de reviste. Din acestea am putut selecta o varietate de subiecte potrivite pentru oamenii cu care urma să iau legătura.

Cu ajutorul unei cărţi de telefoane şi a unor evidenţe ale populaţiei, am alcătuit o listă cu spitale, cămine studenţeşti şi sanatorii. Am trecut pe listă şi antreprenori de pompe funebre, inspectori şi consilieri şcolari, medici legişti şi funcţionari de la închisori şi tribunale. Pe lista mea figurau şi directori de instituţii pentru alcoolici şi toxicomani, asociaţii pentru probleme legate de mediu, pentru invalizi şi victime de război, precum şi pentru cercetări în domeniul alimentaţiei. Nu i-am omis nici pe directorii birourilor de asistenţă socială, de servicii sociale şi probleme familiale.

Ce urma să spun?

Primul lucru pe care l-am făcut când am efectuat o vizită a fost să spun clar cine sunt, după care am menţionat că vizita mea nu avea să dureze decât câteva minute.

Odată aflată în faţa persoanei cu responsabilitate, obişnuiam să spun: „Sunt Martoră a lui Iehova, dar nu mă aflu aici pentru a purta o discuţie cu caracter religios, care ar putea fi nepotrivită în timpul orelor de serviciu“. De obicei, atmosfera devenea mai destinsă. După aceea, în funcţie de situaţia întâlnită, continuam astfel: „Mă aflu aici din două motive. În primul rând aş dori să-mi exprim aprecierea pentru munca pe care o desfăşoară biroul dumneavoastră. La urma urmei, nu trebuie luat ca ceva de la sine înţeles faptul că cineva îşi cheltuieşte timpul şi energia pentru binele public. Eforturile dumneavoastră merită cu siguranţă laude“. De cele mai multe ori, persoana abordată în felul acesta rămânea surprinsă.

Acum persoana se întreba mai mult ca sigur care era cel de-al doilea motiv al vizitei mele. Continuam astfel: „Aş dori să vă spun care este cel de-al doilea motiv pentru care mă aflu la dumneavoastră: Din revista noastră Treziţi-vă!, care este publicată la scară internaţională, am selectat unele articole care tratează în mod special chestiuni legate de munca dumneavoastră şi de problemele aferente ei. Sunt convinsă că aţi dori să ştiţi ce spune o revistă internaţională cu privire la aceste probleme. Mi-ar face plăcere să vă las aceste exemplare“. De multe ori mi s-a spus că eforturile mele erau apreciate.

Rezultate neaşteptate şi recompensatoare

Când am folosit acest mod de abordare, majoritatea m-au ascultat cu amabilitate; numai o persoană din 17 nu mi-a acceptat oferta. Am avut multe experienţe care au fost atât neaşteptate, cât şi recompensatoare.

De exemplu, am reuşit să întâlnesc un inspector şcolar de district după ce l-am căutat de patru ori şi am aşteptat cu răbdare. Era o persoană foarte ocupată. Cu toate acestea, a fost foarte prietenos şi a vorbit cu mine câteva minute. Când mi-am luat rămas bun, mi-a spus: „Apreciez cu adevărat efortul dumneavoastră şi vă asigur că voi citi publicaţiile dumneavoastră cu atenţie“.

Cu altă ocazie m-am oprit la un tribunal districtual, unde l-am întâlnit pe preşedintele tribunalului, un bărbat de vârstă mijlocie. Când am intrat în biroul lui, acesta şi-a ridicat ochii din hârtii, având un aer destul de iritat.

„Programul cu publicul este numai marţi dimineaţa, iar atunci vă voi sta la dispoziţie pentru orice informaţie“, a spus el pe un ton aspru.

„Permiteţi-mi să-mi cer scuze pentru că am venit într-un moment nepotrivit“, i-am spus eu imediat şi am adăugat: „Bineînţeles, m-aş bucura să revin altă dată, dar vizita mea este, de fapt, de natură personală“.

Aceste cuvinte i-au stârnit curiozitatea judecătorului. M-a întrebat pe un ton mai puţin ostil ce doream. I-am spus din nou că puteam reveni marţi.

„Vă rog să luaţi loc“, a insistat el, spre marea mea surprindere. „Ce doriţi?“

A urmat o conversaţie interesantă şi şi-a cerut scuze pentru că fusese atât de neprietenos la început, deoarece era într-adevăr foarte ocupat.

„Ştiţi ce-mi place la Martorii lui Iehova?“, m-a întrebat după un timp judecătorul. „Ei au principii solide de la care nu se abat. Hitler a făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar Martorii tot nu s-au dus la război.“

Când eu şi sora care mă însoţea am intrat într-un birou, secretarele de acolo ne-au recunoscut. Apoi secretara responsabilă cu probleme administrative ne-a spus cu răceală, pe un ton apăsat: „Preşedintele nu primeşte niciodată vreuna dintre părţile implicate într-un proces“.

„Dar pe noi ne va primi, i-am răspuns eu cu calm, deoarece noi suntem Martore ale lui Iehova. Noi nu suntem reclamante, iar vizita noastră nu va dura mai mult de trei minute.“ Mă rugam fierbinte în gând: „O, Iehova, ai grijă, te rog, ca totul să decurgă bine!“

Secretara a răspuns pe un ton rezervat: „Bine, atunci am să încerc“. A plecat. După aproape două minute, care mi s-au părut o eternitate, a apărut din nou, urmată chiar de preşedinte. Fără să spună nimic, preşedintele ne-a arătat drumul spre biroul lui, trecând prin alte două încăperi.

Când am început să discutăm, el a devenit mai prietenos. A acceptat cu plăcere numerele speciale ale revistei Treziţi-vă! pe care i le-am oferit. I-am mulţumit lui Iehova pentru această ocazie de a depune o bună mărturie despre scopul lucrării noastre.

Privind în urmă la numeroasele experienţe minunate, am ajuns să apreciez mai mult ce a spus apostolul Petru: „În adevăr, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea este primit de El“ (Faptele 10:34, 35). Voinţa lui Dumnezeu este ca oamenilor din toate mediile culturale, grupurile lingvistice şi categoriile sociale să li se dea ocazia de a cunoaşte scopul său referitor la omenire şi la pământ. — De la o colaboratoare.