De ce îşi cer iertare?

IDEEA că bisericile trebuie să se căiască de greşelile lor şi să se reformeze nu este nouă. Dicţionarul religios Religioni e miti (Religii şi mituri) afirmă că pretinsa integritate a Bisericii primitive i-a interesat pe oameni în decursul evului mediu şi i-a determinat pe mulţi să ceară reforma.

În 1523, după ruptura lui Martin Luther de Roma, papa Adrian al VI-lea a încercat să restabilească unitatea trimiţând următorul mesaj dietei de la Nürnberg: „Ştim bine că mulţi ani s-au petrecut lucruri dezgustătoare chiar şi aici, în Sfântul Scaun . . . Nu vom precupeţi nici un efort pentru a face schimbări, mai întâi de toate în curia romană, unde se pare că îşi au originea toate aceste rele“. Însă această recunoaştere nu a pus capăt nici schismei, nici corupţiei din curia papală.

Mai recent, bisericile au fost criticate pentru că au păstrat tăcerea în privinţa Holocaustului. Ele au fost acuzate şi pentru că nu i-au descurajat pe enoriaşi să participe la războaie. În 1941, în toiul celui de-al doilea război mondial, preotul Primo Mazzolari a întrebat: „De ce Roma nu a reacţionat energic la prăbuşirea învăţăturilor catolice, aşa cum obişnuia să facă şi încă obişnuieşte în cazul doctrinelor mai puţin periculoase?“ Doctrine mai puţin periculoase decât ce anume? Preotul vorbea despre naţionalismul instigator la război care, în momentul acela, sfâşia în bucăţi civilizaţia.

Adevărul este că, până nu demult, recunoaşterea vinovăţiei de către religii a fost mai degrabă excepţia decât regula. În 1832, răspunzându-le unor persoane care doreau ‘regenerarea’ Bisericii Catolice, papa Gregorie al XVI-lea a spus: „Este cât se poate de absurd şi de injurios să propui o anumită «restaurare şi regenerare» pentru siguranţa şi progresul [bisericii], ca şi cum aceasta ar putea fi supusă greşelii“. Ce se poate spune despre greşelile care erau prea izbitoare pentru a fi contestate? S-a recurs la diferite strategii pentru a le da o explicaţie plauzibilă. De exemplu, unii teologi au susţinut că biserica este şi sfântă, şi păcătoasă. Instituţia în sine este considerată sfântă — păzită de erori de către Dumnezeu. Totuşi, membrii ei sunt păcătoşi. Astfel, când se comit atrocităţi în numele bisericii, nu instituţia în sine ar trebui trasă la răspundere, ci persoanele din cadrul bisericii. Vi se pare logic acest raţionament? Teologului romano-catolic Hans Küng nu i s-a părut aşa, întrucât a scris: „Nu există o biserică perfectă separată de membrii ei imperfecţi“. El explică: „Nu există biserică ce nu are păcate de mărturisit“.

Ecumenismul şi starea morală

Poate vă întrebaţi din ce cauză au început bisericile să-şi ceară iertare acum. La început, protestanţii şi ortodocşii au recunoscut că erau răspunzători de „dezbinările din trecut“ din cadrul diferitelor confesiuni. Ei au recunoscut acest lucru cu ocazia conferinţei ecumenice „Credinţa şi ordinea“ ţinute la Lausanne (Elveţia) în 1927. Biserica Romano-Catolică le-a urmat în cele din urmă exemplul. Îndeosebi după conciliul Vatican IIa, înalţi prelaţi, inclusiv papi, au început să ceară iertare tot mai des pentru dezbinările din cadrul creştinătăţii. Cu ce scop? Evident, ei doresc mai multă unitate în sânul creştinătăţii. Istoricul catolic Nicolino Sarale a declarat că „în proiectul de «mea culpa» [al lui Ioan Paul al II-lea] există o strategie, şi aceasta este ecumenismul“.

Însă nu este vorba numai de ecumenism. Astăzi, istoria infamă a creştinătăţii este foarte cunoscută. „Catolicul nu poate ignora pur şi simplu toată această istorie“, afirmă teologul Hans Urs von Balthasar. „Însăşi Biserica de care aparţine el a făcut sau a îngăduit lucruri pe care astăzi nu le putem accepta în nici un caz.“ Ca urmare, papa a numit o comisie care să „facă lumină asupra paginilor întunecate ale bisericii, pentru ca . . . să se poată cere iertare“. Aşadar, un alt motiv pentru care biserica este dispusă să-şi facă autocritica pare să fie dorinţa de a-şi redobândi poziţia morală.

În mod similar, istoricul Alberto Melloni, vorbind despre cererea bisericii pentru iertare, scrie: „De fapt, biserica cere anularea acuzaţiilor de vinovăţie“. Da, Biserica Catolică pare să încerce să micşoreze povara păcatelor comise în trecut pentru a-şi redobândi credibilitatea în faţa opiniei publice. Însă trebuie să spunem cu toată sinceritatea că ea pare mai preocupată să se împace cu lumea decât cu Dumnezeu.

Un asemenea comportament ne aminteşte de Saul, primul rege al Israelului (1 Samuel 15:1–12). El a comis o greşeală gravă, iar când aceasta a fost demascată, el a încercat mai întâi să se justifice — să dea o explicaţie plauzibilă pentru greşeala sa — în faţa lui Samuel, un profet fidel al lui Dumnezeu (1 Samuel 15:13–21). În cele din urmă, regele a trebuit să recunoască faţă de Samuel: „Am păcătuit, căci am călcat porunca DOMNULUI“ (1 Samuel 15:24, 25). Da, el şi-a recunoscut greşeala. Dar cuvintele pe care i le-a spus în continuare lui Samuel dezvăluie care era lucrul cel mai important pentru el: „Am păcătuit! Acum, te rog, cinsteşte-mă în faţa bătrânilor poporului meu şi în faţa lui Israel“ (1 Samuel 15:30). Evident, Saul era mai preocupat de poziţia sa în Israel decât de împăcarea cu Dumnezeu. Din cauza acestei atitudini Saul nu a fost iertat de Dumnezeu. Credeţi că o atitudine similară va duce la iertarea bisericilor de către Dumnezeu?

Nu toţi sunt de acord

Nu toţi sunt de acord cu faptul că bisericile trebuie să-şi ceară iertare în public. De exemplu, pe mulţi romano-catolici îi deranjează faptul că papa cere iertare pentru sclavie sau îi reabilitează pe unii „eretici“ ca Hus şi Calvin. Potrivit unor surse din Vatican, documentul trimis cardinalilor în care se propunea un „examen de conştiinţă“ cu privire la istoria catolicismului din mileniul care a trecut a fost criticat de cardinalii care au asistat la un consistoriu ţinut în iunie 1994. Când papa a dorit totuşi să includă esenţa acelei propuneri într-o enciclică, cardinalul italian Giacomo Biffi a editat o notă pastorală în care afirma: „Biserica nu are păcat“. Totuşi, el a admis un lucru: „Cererea de iertare pentru greşelile ecleziastice din secolele trecute . . . ne poate face mai agreabili“.

„Mărturisirea păcatelor este unul dintre cele mai controversate subiecte din cadrul Bisericii Catolice“, afirmă Luigi Accattoli, purtător de cuvânt al Vaticanului. „Dacă papa recunoaşte greşelile misionarilor, unii misionari se simt de-a dreptul jigniţi.“ Apoi, un jurnalist romano-catolic a scris: „Dacă papa are într-adevăr o părere atât de înspăimântătoare despre istoria Bisericii, este greu de înţeles cum poate prezenta azi aceeaşi Biserică drept apărătoarea «drepturilor omului», «mama şi învăţătoarea», singura care poate conduce omenirea către un mileniu trei într-adevăr strălucitor“.

Biblia avertizează împotriva căinţei de suprafaţă, care are la bază doar stânjeneala de a fi prins în flagrant delict. Acest gen de căinţă duce rareori la o schimbare de durată în persoana care s-a căit (compară cu 2 Corinteni 7:8–11). Căinţa care are valoare în ochii lui Dumnezeu este însoţită de „roade corespunzătoare căinţei“, adică de dovezi ale sincerităţii căinţei. — Luca 3:8, NW.

Biblia spune că persoana care se căieşte şi îşi mărturiseşte păcatul trebuie să se lase de rele, să nu le mai practice (Proverbele 28:13). S-a întâmplat oare acest lucru? Ei bine, după toată mărturisirea greşelilor de către Biserica Romano-Catolică şi de alte biserici, ce se poate spune despre conflictele civile care au izbucnit recent în Africa Centrală şi în Europa Răsăriteană, unde o mare parte din populaţie sunt „creştini“? Au acţionat bisericile ca o forţă pacificatoare? S-au exprimat la unison toţi conducătorii lor împotriva atrocităţilor pe care le comiteau membrii bisericilor lor? Nu. Din contră, chiar unii miniştri religioşi au luat parte la masacru!

Judecata divină

Când a vorbit despre repetatele mea culpa rostite de papa, cardinalul Biffi a întrebat pe un ton oarecum ironic: „Pentru păcatele din istorie nu ar fi mai bine să aşteptăm cu toţii judecata universală?“ De fapt, judecata întregii omeniri este iminentă. Iehova Dumnezeu cunoaşte bine toate paginile întunecate ale istoriei religiei. Foarte curând, el le va cere socoteală vinovaţilor (Apocalipsa 18:4–8). Până atunci însă, nu este posibil să găsim nici o formă de închinare nepătată de sânge, de intoleranţă criminală şi de celelalte crime pentru care bisericile creştinătăţii îşi cer iertare? Ba da.

Cum o putem găsi? Aplicând regula enunţată de Isus Cristos: „Îi veţi recunoaşte după roadele lor“. Istoria, pe care unele religii ar dori să o şteargă, ne ajută să-i identificăm nu numai pe cei pe care Isus i-a numit „proroci mincinoşi“, ci şi pe cei care au produs „roade bune“ (Matei 7:15–20). Cine sunt aceştia? Vă invităm să descoperiţi personal acest lucru, examinând Biblia cu Martorii lui Iehova. Constataţi voi înşivă cine sunt cei care se străduiesc într-adevăr astăzi să respecte Cuvântul lui Dumnezeu în loc să caute să-şi păstreze o poziţie influentă în lume. — Faptele 17:11.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 5]

Bisericile îşi cer iertare pentru astfel de atrocităţi

[Provenienţa ilustraţiei]

The Complete Encyclopedia of Illustration/J. G. Heck