Să imităm îndurarea lui Iehova

„Fiţi dar îndurători, cum şi Tatăl vostru este îndurător.“ — LUCA 6:36.

 1. Cum au arătat fariseii prin atitudinea lor că erau neîndurători?

DEŞI au fost creaţi după imaginea lui Dumnezeu, deseori oamenii nu au imitat îndurarea lui (Geneza 1:27). Să luăm, de exemplu, cazul fariseilor. Ca grup, ei nu s-au bucurat când Isus, plin de îndurare, a vindecat în zi de sabat mâna uscată a unui om. În loc de aceasta, ei s-au sfătuit împotriva lui Isus „cum să-L facă să piară“ (Matei 12:9–14). Cu altă ocazie, Isus a vindecat un orb din naştere. Nici de această dată, „unii dintre farisei“ nu au găsit nici un motiv de bucurie în compasiunea lui Isus. Dimpotrivă, ei s-au plâns spunând: „Omul Acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sabatul“. — Ioan 9:1–7, 16.

 2, 3. Ce a vrut să spună Isus prin cuvintele „feriţi-vă de aluatul fariseilor“?

² Atitudinea inumană a fariseilor a fost o crimă împotriva umanităţii şi un păcat împotriva lui Dumnezeu (Ioan 9:39–41). Pe bună dreptate, Isus i-a avertizat pe discipoli: „Vedeţi şi feriţi-vă de aluatul“ acestui grup elitist şi al altor religionişti, cum ar fi saducheii (Matei 16:6). În Biblie, cuvântul „aluat“ reprezintă păcatul sau corupţia. Aşadar, Isus a spus că învăţătura „cărturarilor şi fariseilor“ putea să contamineze închinarea pură. În ce sens? În sensul că îi învăţa pe oameni să vadă Legea lui Dumnezeu numai prin prisma regulilor şi a ritualurilor lor arbitrare, ignorând în acelaşi timp „lucrurile mai importante“, inclusiv îndurarea (Matei 23:23, NW). Acest fel de religie rituală a transformat închinarea adusă lui Dumnezeu într-o povară insuportabilă.

³ În partea a doua a parabolei despre fiul risipitor, Isus a demascat gândirea coruptă a conducătorilor religioşi evrei. Tatăl din parabolă, care îl reprezintă pe Iehova, era nerăbdător să-l ierte pe fiul său penitent. Dar fratele mai mare al tânărului, care îi reprezintă pe „farisei şi pe cărturari“, a avut sentimente total diferite. — Luca 15:2.

Mânia unui frate

 4, 5. În ce sens era „pierdut“ fratele fiului risipitor?

⁴ „Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a întrebat ce este. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos şi bine.» Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre în casă.“ — Luca 15:25–28.

⁵ Bineînţeles că fiul risipitor nu era singura persoană din parabola lui Isus care avea o problemă. Într-o lucrare de referinţă se spune că „ambii fii menţionaţi aici sunt pierduţi — unul din cauza nedreptăţii care îl degradează, iar celălalt din cauză că se consideră foarte drept, ceea ce îi întunecă judecata“. Remarcaţi că fratele fiului risipitor nu numai că nu s-a bucurat, dar s-a şi „mâniat“. Rădăcina cuvântului grecesc pentru „mânie“ sugerează mai mult o stare mintală persistentă decât o izbucnire de mânie. După cât se pare, fratele fiului risipitor a nutrit o ură atât de intensă, încât a considerat că nu era potrivit să sărbătorească întoarcerea unuia care, la drept vorbind, nu ar fi trebuit să-şi părăsească niciodată casa.

 6. Pe cine reprezintă fratele fiului risipitor, şi de ce?

⁶ Fratele fiului risipitor îi reprezintă foarte bine pe cei care au fost iritaţi de compasiunea şi atenţia pe care Isus le-o acorda păcătoşilor. Aceşti oameni care se considerau foarte drepţi nu au fost mişcaţi de îndurarea lui Isus şi nici nu au reflectat bucuria care învăluie cerul când un păcătos este iertat. Dimpotrivă, îndurarea lui Isus i-a făcut să se mânie şi să nutrească „gânduri rele“ în inimile lor (Matei 9:2–4). Cu o anumită ocazie, mânia fariseilor a fost atât de puternică, încât l-au chemat pe omul pe care îl vindecase Isus şi l-au „dat afară“ din sinagogă, evident excluzându-l (Ioan 9:22, 34). Asemenea fratelui fiului risipitor, care „nu a vrut să intre în casă“, conducătorii religioşi evrei au refuzat să se „bucure cu cei care se bucură“ (Romani 12:15). În continuarea parabolei, Isus le demască gândirea greşită.

O gândire greşită

 7, 8. a) În ce fel fratele fiului risipitor nu înţelesese în ce consta relaţia dintre un tată şi fiul său? b) Cum era fiul mai mare spre deosebire de tatăl său?

⁷ „Tatăl său a ieşit şi l-a rugat să intre. Dar, răspunzând, el a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat vreo poruncă; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă înveselesc cu prietenii mei. Iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat!»“ — Luca 15:28–30.

⁸ Spunând aceste cuvinte, fratele fiului risipitor a arătat în mod clar că nu înţelesese în ce consta cu adevărat relaţia dintre un fiu şi tatăl său. El îi slujise tatălui său ca un angajat care munceşte pentru patronul lui. Astfel, el i-a spus tatălui său: „Îţi slujesc ca un rob“. Într-adevăr, acest fiu mai mare nu plecase niciodată de acasă şi nici nu încălcase poruncile tatălui său. Dar a fost ascultarea sa un rod al iubirii? A găsit el o adevărată bucurie în faptul de a-i sluji tatălui său sau, dimpotrivă, a devenit treptat foarte mulţumit de sine crezând că era un fiu bun pur şi simplu pentru că îşi îndeplinea munca „la ogor“? Dacă era într-adevăr un fiu devotat, de ce nu a reflectat el gândirea tatălui său? Când i s-a ivit ocazia de a arăta îndurare faţă de fratele său, de ce în inima lui nu a mai fost loc pentru compasiune? — Compară cu Psalmul 50:20–22.

 9. Explicaţi cum se asemănau conducătorii religioşi evrei cu fiul mai mare.

⁹ Conducătorii religioşi evrei se asemănau cu acest fiu mai mare. Ei credeau că îi erau loiali lui Dumnezeu deoarece respectau cu stricteţe un cod de legi. Fără îndoială, ascultarea este un lucru foarte important (1 Samuel 15:22). Însă, acordând o atenţie exagerată lucrărilor lor, ei au făcut din închinarea la Dumnezeu o obişnuinţă, o manifestare de devoţiune fără nici o sensibilitate autentică faţă de valorile religioase. Mintea le era obsedată de tradiţii, iar inima lipsită de iubire. Pentru ei, oamenii de rând erau ca praful de pe picioare, ajungând chiar să-i numească cu dispreţ „mulţime blestemată“ (Ioan 7:49). Într-adevăr, cum putea fi Dumnezeu mişcat de lucrările acestor conducători, câtă vreme inimile lor se îndepărtaseră foarte mult de el? — Matei 15:7, 8.

10. a) De ce cuvintele „milă voiesc, iar nu jertfă“ erau un sfat potrivit? b) Cât de gravă este problema lipsei de îndurare?

¹⁰ Isus le-a spus fariseilor: „Duceţi-vă şi învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!»“ (Matei 9:13; Osea 6:6). Priorităţile lor erau inversate, pentru că, fără îndurare, toate jertfele lor nu aveau nici o valoare. Aceasta este într-adevăr o problemă serioasă, întrucât Biblia afirmă că cei „fără milă“ sunt puşi în rândul celor pe care Dumnezeu îi consideră „vrednici de moarte“ (Romani 1:31, 32). Prin urmare, nu este surprinzător faptul că Isus a spus că conducătorii religioşi, ca clasă, erau destinaţi distrugerii eterne. Evident, din cauza lipsei lor de îndurare, ei şi-au meritat din plin această judecată (Matei 23:33). Totuşi, unele persoane care făceau parte din acea clasă puteau fi probabil salvate. În încheierea parabolei, Isus s-a străduit să corecteze gândirea acestor evrei prin intermediul cuvintelor pe care tatăl din parabolă i le-a adresat fiului său mai mare. Să vedem cum a făcut el lucrul acesta.

Îndurarea unui tată

11, 12. Cum a încercat tatăl din parabola lui Isus să-l convingă pe fiul său mai mare făcând apel la raţiune, şi ce anume este deosebit în modul în care tatăl a folosit expresia „fratele tău“?

¹¹ „«Copile», i-a zis tatăl, «tu totdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.»“ — Luca 15:31, 32.

¹² Remarcaţi că tatăl a folosit expresia „fratele tău“. De ce? Amintiţi-vă că, înainte, în timp ce vorbea cu tatăl său, fiul mai mare îl numise pe fiul risipitor „fiul tău“, nu „fratele meu“. Se pare că el nu a recunoscut legătura familială care exista între el şi fratele său. De aceea, acum tatăl îi spune de fapt fiului său mai mare: „Nu este numai fiul meu, ci şi fratele tău, carnea şi sângele tău. Ai toate motivele să te bucuri că s-a întors!“ Mesajul transmis de Isus trebuie să fi fost foarte clar pentru conducătorii evrei. Păcătoşii pe care ei îi dispreţuiau erau în realitate „fraţii“ lor. Într-adevăr, „pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască“ (Eclesiastul 7:20). Prin urmare, evreii proeminenţi aveau toate motivele să se bucure când păcătoşii se căiau.

13. Ce întrebare care ne dă de gândit suntem îndemnaţi să ne punem când citim sfârşitul parabolei lui Isus?

¹³ După pledoaria tatălui, parabola se încheie brusc, ca şi cum Isus i-ar invita pe ascultătorii săi să scrie singuri sfârşitul relatării. Oricare ar fi fost reacţia fiului mai mare, fiecare ascultător era pus în faţa unei întrebări: „Împărtăşeşti şi tu bucuria care învăluie cerul când se căieşte un păcătos?“ Şi creştinii de azi au ocazia de a răspunde la această întrebare. Cum?

Să imităm îndurarea lui Dumnezeu

14. a) Cum putem aplica sfatul lui Pavel din Efeseni 5:1 când este vorba de îndurare? b) Ce înţelegere greşită referitoare la îndurarea lui Dumnezeu trebuie să evităm?

¹⁴ Pavel i-a îndemnat pe efeseni: „Urmaţi, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi“ (Efeseni 5:1). Aşadar, ca creştini, trebuie să fim recunoscători pentru îndurarea lui Dumnezeu, să o sădim adânc în inimile noastre şi apoi să manifestăm această calitate în relaţiile noastre cu alţii. Dar să fim atenţi! Îndurarea lui Dumnezeu nu trebuie interpretată greşit, drept o minimalizare a gravităţii păcatului. De exemplu, unii ar putea gândi cu nonşalanţă: „Ori de câte ori păcătuiesc pot să mă rog lui Dumnezeu ca să mă ierte, iar el va fi îndurător“. O astfel de atitudine s-ar asemăna cu ceea ce scriitorul biblic Iuda a numit „schimbarea favorii nemeritate a Dumnezeului nostru într-un pretext pentru o conduită libertină“ (Iuda 4, NW). Deşi Iehova este îndurător, el „nu va acorda scutire de pedeapsă“ când va trata cu răufăcătorii care nu se căiesc. — Exodul 34:7, NW; compară cu Iosua 24:19; 1 Ioan 5:16.

15. a) De ce îndeosebi bătrânii trebuie să păstreze un punct de vedere echilibrat cu privire la îndurare? b) Deşi nu tolerează păcatele comise în mod deliberat, ce trebuie bătrânii să se străduiască să facă, şi de ce?

¹⁵ Pe de altă parte, noi trebuie să fim la fel de atenţi să nu cădem în cealaltă extremă, adică să avem tendinţa de a deveni rigizi şi critici cu cei care se căiesc în mod sincer de păcatele lor şi manifestă întristare potrivit voinţei lui Dumnezeu (2 Corinteni 7:11). Întrucât bătrânilor li s-a acordat responsabilitatea de a avea grijă de oile lui Iehova, este foarte important ca ei să păstreze un punct de vedere echilibrat în această privinţă, îndeosebi când tratează chestiuni judiciare. Congregaţia creştină trebuie păstrată curată, fiind potrivit din punct de vedere scriptural „să [se] înlăture răul“ prin intermediul excluderii (1 Corinteni 5:11–13). În acelaşi timp, este un lucru minunat să fim îndurători când avem motive bine întemeiate. Aşadar, deşi bătrânii nu tolerează păcatele comise în mod deliberat, ei se străduiesc să acţioneze cu iubire şi îndurare în limitele justiţiei. Ei ţin întotdeauna seama de principiul biblic: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a arătat milă; dar mila biruie judecata“. — Iacov 2:13; Proverbele 19:17; Matei 5:7.

16. a) Arătaţi pe baza Bibliei cât de mult doreşte Iehova ca păcătoşii să se întoarcă la el. b) Cum putem demonstra că şi noi îi primim cu bucurie pe păcătoşii penitenţi?

¹⁶ Parabola despre fiul risipitor arată clar că Iehova doreşte ca cei ce păcătuiesc să se întoarcă la el. Într-adevăr, el continuă să le facă această invitaţie până când ei înşişi dovedesc că sunt definitiv pierduţi (Ezechiel 33:11; Maleahi 3:7; Romani 2:4, 5; 2 Petru 3:9). Asemenea tatălui fiului risipitor, Iehova îi tratează cu demnitate pe cei care se întorc, primindu-i înapoi ca membri ai familiei cu drepturi depline. Îl imitaţi şi voi pe Iehova în această privinţă? Cum reacţionaţi când un colaborator în credinţă, care a fost exclus un anumit timp, este reintegrat? Noi ştim deja că este „bucurie în cer“ (Luca 15:7). Dar este bucurie şi pe pământ, în congregaţia voastră, chiar în inimile voastre? Sau, asemenea fiului mai mare din parabolă, nutriţi resentimente, ca şi când nici măcar o urare de bun venit nu merită cel care, la drept vorbind, nu ar fi trebuit să părăsească turma lui Dumnezeu?

17. a) Ce situaţie s-a ivit în secolul I în Corint, şi cum i-a sfătuit Pavel pe membrii congregaţiei să rezolve problema? b) De ce îndemnul lui Pavel a fost benefic, şi cum îl putem aplica şi noi astăzi (vezi şi chenarul din dreapta)?

¹⁷ Pentru a ne putea face o autoexaminare în acest sens, să vedem mai întâi ce s-a întâmplat în Corint în anul 55 e.n. Acolo exista un bărbat care fusese exclus din congregaţie şi care, în cele din urmă, a început să ducă din nou o viaţă curată din punct de vedere moral. Cum au reacţionat fraţii? Au privit cu scepticism căinţa sa şi au continuat să-l evite? Dimpotrivă, Pavel i-a îndemnat pe corinteni: „Ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă mâhnire. De aceea, vă îndemn să-l asiguraţi de dragostea voastră“ (2 Corinteni 2:7, 8). Deseori, răufăcătorii penitenţi sunt înclinaţi să aibă sentimente de ruşine şi deznădejde. Aşadar, aceştia simt nevoia de a fi asiguraţi din nou că sunt iubiţi de colaboratorii în credinţă şi de Iehova (Ieremia 31:3; Romani 1:12). Acest lucru este foarte important. De ce?

18, 19. a) Cum dovediseră mai înainte corintenii că erau prea indulgenţi? b) Cum au ajuns corintenii să fie „înşelaţi de Satan“ din cauză că au fost neîndurători?

¹⁸ Îndemnându-i pe corinteni să-şi facă un obicei din a ierta, Pavel a arătat că un motiv de a proceda astfel era acela de a nu fi „înşelaţi de Satan, deoarece nu suntem în ignoranţă cu privire la intenţiile sale“ (2 Corinteni 2:11, NW). Ce voia el să spună prin aceste cuvinte? Mai înainte, Pavel a trebuit să-i mustre pe membrii congregaţiei din Corint pentru că erau prea indulgenţi. Ei îi permiseseră acestui bărbat să practice în continuare păcatul, lăsându-l nepedepsit. Procedând astfel, congregaţia, îndeosebi bătrânii ei, a acţionat pe placul lui Satan, care s-ar fi bucurat nespus de mult să aducă un nume rău congregaţiei. — 1 Corinteni 5:1–5.

¹⁹ Dacă acum bătrânii cădeau în cealaltă extremă şi refuzau să-l ierte pe cel care se căise, Satan i-ar fi înşelat într-un alt mod. În ce fel? Satan ar fi putut profita de comportamentul lor dur şi neîndurător. Dacă păcătosul penitent devenea „copleşit de prea multă mâhnire“, sau, după cum redă acest text Today’s English Version, se „întrista atât de mult, încât renunţa complet“, ce responsabilitate grea îşi asumau bătrânii înaintea lui Iehova (compară cu Ezechiel 34:6; Iacov 3:1)! Pe bună dreptate, după ce i-a avertizat pe continuatorii săi asupra poticnirii „unuia dintre aceşti micuţi“, Isus a mai spus: „Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l. Şi dacă se va pocăi, iartă-l“.a — Luca 17:1–4.

20. În ce fel este bucurie atât în cer, cât şi pe pământ când se căieşte un păcătos?

²⁰ Miile de oameni care se întorc în fiecare an la închinarea pură sunt recunoscători pentru îndurarea pe care Iehova o manifestă faţă de ei. „Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai fericită ca atunci“, a spus o soră creştină despre reintegrarea ei. Bineînţeles că bucuria ei a fost împărtăşită de îngeri. Fie ca şi noi să împărtăşim „bucuria din cer“ produsă de întoarcerea unui păcătos (Luca 15:7). Procedând astfel, vom imita îndurarea lui Iehova.

[Notă de subsol]

Recapitulare

◻ În ce fel se asemănau conducătorii religioşi evrei cu fratele fiului risipitor?

◻ În ce fel nu a înţeles fratele fiului risipitor în ce consta relaţia dintre un tată şi fiul său?

◻ Reflectând asupra îndurării lui Dumnezeu, care sunt cele două extreme pe care trebuie să le evităm?

◻ Cum putem imita şi noi îndurarea lui Dumnezeu?

[Chenarul de la pagina 17]

„SĂ-L ASIGURAŢI DE DRAGOSTEA VOASTRĂ“

Cu privire la un răufăcător exclus care se căise, Pavel le-a spus membrilor congregaţiei din Corint: „Vă îndemn să-l asiguraţi de dragostea voastră“ (2 Corinteni 2:8). Cuvântul grecesc tradus prin „a asigura“ este un termen juridic care înseamnă „a valida“. Într-adevăr, cei care s-au căit şi au fost reintegraţi au nevoie să simtă că sunt iubiţi şi că sunt din nou primiţi cu bucurie ca membri ai congregaţiei.

Totuşi nu trebuie să uităm că majoritatea membrilor congregaţiei nu cunosc cu exactitate împrejurările care au dus la excluderea sau reintegrarea unei persoane. În plus, în congregaţie pot exista unii care au fost personal afectaţi sau răniţi, chiar mult timp probabil, de greşelile celui care s-a căit. Aşadar, fiind sensibili la aceste chestiuni când se face un anunţ de reintegrare, este normal să ne reţinem să-i urăm bun venit celui reintegrat până când acest lucru poate fi făcut în mod particular.

Cât de mult le va întări credinţa celor care au fost reintegraţi faptul de a şti că sunt reprimiţi cu iubire ca membri ai congregaţiei creştine! Noi îi putem încuraja pe aceşti fraţi care s-au căit vorbind cu ei şi bucurându-ne de compania lor la Sala Regatului, în minister şi în alte ocazii potrivite. Asigurându-i de dragostea noastră, sau validând dragostea pe care o avem faţă de cei dragi, nu minimalizăm în vreun fel gravitatea păcatelor comise de ei. Dimpotrivă, împreună cu oştirea cerească noi ne bucurăm că au renunţat la calea păcătoasă şi s-au întors la Iehova. — Luca 15:7.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Fiul mai mare a refuzat să se bucure de întoarcerea fratelui său