Peste 40 de ani de interdicţie comunistă

RELATARE DE MIHAIL VASILEVICI SAVITSKII

Revista Turnul de veghere din 1 aprilie 1956, în engleză, consemna că „o mare epurare“ a Martorilor lui Iehova a avut loc în zilele de 1, 7 şi 8 aprilie 1951. „Aceste zile nu pot fi uitate de martorii lui Iehova din Rusia“, spunea Turnul de veghere. „În aceste trei zile, toţi martorii lui Iehova care au putut fi găsiţi în vestul Ucrainei, în Bielorusia [Belarus], Basarabia, Moldova, Letonia, Lituania şi Estonia — peste şapte mii de bărbaţi şi femei — . . . au fost îngrămădiţi în căruţe, duşi în gări, iar acolo suiţi în vagoane de animale şi trimişi departe.“

LA 8 aprilie 1951, soţia mea, fiul meu de opt luni, părinţii mei, fratele meu mai mic şi mulţi alţi Martori au fost scoşi din casele lor aflate în oraşul Ternopol (Ucraina) şi în împrejurimile acestuia. După ce au fost suiţi în vagoane de animale, ei au călătorit aproape două săptămâni. În cele din urmă, au debarcat în taigaua siberiană (pădurile de conifere din zona subarctică), la vest de lacul Baikal.

De ce nu am fost deportat şi eu? Înainte de a vă spune unde mă aflam eu atunci şi ce s-a întâmplat cu noi toţi după aceea, aş vrea să vă istorisesc cum am devenit eu Martor al lui Iehova.

Adevărul Bibliei ajunge la noi

În septembrie 1947, când aveam numai 15 ani, două Martore ale lui Iehova s-au oprit la casa noastră din sătuleţul Slaviatin, situat la o distanţă de aproximativ 50 de kilometri de Ternopol. În timp ce eu şi mama le ascultam pe acele tinere, dintre care una se numea Maria, mi-am dat seama că nu era vorba doar de altă religie. Ele ne-au explicat credinţa lor şi ne-au dat răspunsuri clare la întrebările noastre legate de Biblie.

Eu credeam că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, însă eram dezamăgit de Biserică. Bunicul din partea mamei obişnuia să spună: „Preoţii îi sperie pe oameni cu predici despre chinul în focul iadului, dar ei nu se tem de nimic. Ei nu fac altceva decât să-i jefuiască şi să-i inducă în eroare pe săraci“. Nu pot să uit actele de violenţă şi incendierile premeditate de la începutul celui de-al doilea război mondial a căror ţintă au fost polonezii de la noi din sat. Ar putea părea şocant, dar aceste atacuri au fost organizate de preotul greco-catolic. După aceea am văzut zeci de oameni masacraţi şi doream mult să ştiu cauzele care au dus la atâta cruzime.

Pe măsură ce studiam Biblia cu Martorii, am început să înţeleg. Am învăţat adevărurile biblice de bază, inclusiv faptul că nu există focul iadului şi că Satan Diavolul se foloseşte de religia falsă pentru a promova războiul şi vărsările de sânge. Din când în când făceam câte o pauză în timpul studiului meu personal şi îi adresam lui Iehova o rugăciune sinceră de mulţumire pentru tot ce învăţam. Am început să-i vorbesc despre aceste adevăruri biblice şi fratelui meu mai mic, Stakh, şi am fost foarte fericit când le-a acceptat.

Pun în practică lucrurile învăţate

Mi-am dat seama că trebuia să fac schimbări şi m-am lăsat imediat de fumat. De asemenea, am înţeles necesitatea de a mă întruni cu regularitate cu alte persoane pentru a studia Biblia în mod organizat. Ca să fac lucrul acesta mergeam prin pădure 10 kilometri pentru a ajunge într-un loc secret unde se ţineau întrunirile. Uneori numai câteva femei reuşeau să ajungă la întrunire şi, chiar dacă eu nu eram încă botezat, eram rugat să conduc întrunirea.

Era riscant să deţii literatură biblică, iar dacă erai prins cu ea puteai primi o condamnare de până la 25 de ani închisoare. Cu toate acestea, doream să am biblioteca mea personală. Unul dintre vecinii noştri studiase cu Martorii lui Iehova, însă, din cauza fricii, renunţase să mai studieze şi îşi îngropase literatura în grădină. Cât de mult i-am mulţumit lui Iehova când bărbatul acela a dezgropat toate cărţile şi revistele şi a fost de acord să mi le dea mie! Le-am ascuns în stupii tatălui meu, unde nu i-ar fi trecut nimănui prin minte să caute.

În iulie 1949, mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi mi-am simbolizat dedicarea prin botez. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Martorul care a ţinut cuvântarea la botezul făcut pe ascuns a subliniat că nu este uşor să fii un creştin adevărat şi că mă aşteptau multe încercări. Curând am aflat cât de adevărate erau cuvintele lui. Cu toate acestea, viaţa mea ca Martor botezat a avut un început plin de bucurie. După două luni de la botez m-am căsătorit cu Maria, una dintre cele două Martore de la care eu şi mama aflaserăm adevărul.

Prima mea încercare a venit pe neaşteptate

La 16 aprilie 1950, în timp ce mă întorceam acasă din orăşelul Podgaiţi, m-am trezit deodată faţă în faţă cu nişte soldaţi, care au găsit la mine câteva publicaţii biblice pe care le duceam la grupa noastră de studiu. Am fost arestat. În primele zile de arest am fost bătut cu bastonul şi nu mi s-a dat voie să mănânc sau să dorm. Totodată, mi s-a ordonat să fac o sută de genuflexiuni cu mâinile deasupra capului, însă nu am reuşit să le fac pe toate din cauză că eram prea epuizat. După aceea, am fost aruncat într-un beci rece şi umed, unde am stat 24 de ore.

Scopul acestui tratament dur era acela de a-mi slăbi rezistenţa pentru ca ei să obţină cu mai multă uşurinţă informaţii de la mine. „De unde ai literatura şi la cine o duceai“, m-au întrebat ei. N-am vrut să dezvălui nimic. Apoi mi-au citit un fragment dintr-o lege pe baza căreia urma să fiu condamnat. Acesta spunea că faptul de a deţine şi de a răspândi publicaţii antisovietice se pedepsea cu moartea sau cu 25 de ani închisoare.

„Pe care dintre aceste două pedepse o preferi?“, m-au întrebat ei.

„Pe nici una, am răspuns eu, dar eu am încredere în Iehova, şi, cu ajutorul său, voi accepta tot ce permite el.“

Spre surprinderea mea, după şapte zile mi-au dat drumul. Această experienţă m-a ajutat să apreciez veridicitatea promisiunii lui Iehova: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi“. — Evrei 13:5.

Când m-am întors acasă eram foarte bolnav. Tata m-a dus la medic şi mi-am revenit la scurt timp după aceea. Deşi nu împărtăşea convingerile religioase ale celorlalţi membri ai familiei, tata ne-a sprijinit în închinarea noastră.

Închisoarea şi exilul

După câteva luni am fost recrutat pentru încorporare în armata sovietică. Am explicat că refuz din motive de conştiinţă (Isaia 2:4). Cu toate acestea, în februarie 1951 am primit o condamnare de patru ani şi am fost trimis la o închisoare din Ternopol. Mai târziu am fost transferat la o închisoare din Lvov, un oraş mai mare, situat la o distanţă de 120 de kilometri. În timp ce mă aflam la închisoarea de acolo, am aflat că mulţi Martori fuseseră deportaţi în Siberia.

În vara anului 1951, câţiva dintre noi am fost trimişi dincolo de Siberia, tocmai în Orientul Îndepărtat. Am călătorit o lună de zile, aproximativ 11 000 de kilometri, traversând 11 fuse orare! O singură dată, după mai bine de două săptămâni de mers cu trenul, ne-am oprit într-un loc unde ni s-a dat voie să facem o baie. Am fost duşi la o baie publică spaţioasă din Novosibirsk (Siberia).

Acolo, în mijlocul unei mari mulţimi de prizonieri, l-am auzit pe un om întrebând cu voce tare: „Cine de aici este din familia lui Ionadab?“ Termenul „Ionadab“ era folosit pe timpul acela pentru a-i identifica pe cei ce aveau speranţa de a trăi etern pe pământ (2 Împăraţi 10:15–17; Psalmul 37:11, 29). Câţiva prizonieri s-au identificat imediat ca Martori. Cu câtă bucurie ne-am salutat!

Activitatea spirituală din închisoare

La Novosibirsk am căzut de acord asupra unei parole cu care să ne identificăm când vom ajunge la destinaţie. Cu toţii am ajuns în acelaşi lagăr, situat lângă Marea Japoniei, nu departe de Vladivostok. Acolo am organizat întruniri regulate pentru studierea Bibliei. Faptul de a mă afla în compania acelor fraţi maturi, mai în vârstă decât mine, care fuseseră condamnaţi la ani grei de închisoare, m-a întărit cu adevărat din punct de vedere spiritual. Ei conduceau pe rând întrunirile, la care foloseau texte biblice şi discutau anumite subiecte pe care şi le aminteau din revistele Turnul de veghere.

Se puneau întrebări, iar fraţii dădeau răspunsuri. Mulţi dintre noi rupeam bucăţi de hârtie din saci goi de ciment şi scriam pe ele unele comentarii. Am păstrat notiţele şi le-am legat pe toate la un loc pentru a le folosi ca pe o bibliotecă de referinţă. După câteva luni, cei cu pedepse mari au fost trimişi în lagărele din extremitatea nordică a Siberiei. Trei dintre noi, fraţii mai tineri, am fost transferaţi la Nakhodka, un oraş din apropiere, situat la mai puţin de 650 de kilometri de graniţa cu Japonia. Am stat doi ani în închisoarea de acolo.

Uneori primeam câte o revistă Turnul de veghere. Aceasta era hrana noastră spirituală pentru câteva luni. După un timp, am primit şi scrisori. Prima scrisoare pe care am primit-o de la familia mea, aflată în exil, mi-a umplut ochii de lacrimi. În ea mi se povestea, aşa cum scria în revista Turnul de veghere menţionată la început, cum casele Martorilor fuseseră invadate, iar familiile avuseseră la dispoziţie doar două ore pentru a pleca.

Din nou cu familia

Am fost eliberat în decembrie 1952, după ce făcusem doi ani din cei patru ani cât fusese condamnarea. M-am dus în sătuleţul Gadalei, lângă Tulun (Siberia), unde fusese deportată familia mea. Bineînţeles, a fost minunat să fim din nou împreună — fiul meu, Ivan, avea aproape trei ani, iar fetiţa mea, Anna, nu împlinise încă doi ani. Însă libertatea mea era relativă. Autorităţile locale mi-au confiscat paşaportul şi eram supravegheat tot timpul. Nu mă puteam depărta mai mult de 3 kilometri de casă. După un timp, mi s-a dat voie să merg călare pe un cal până în piaţa din Tulun. Cu multă prudenţă, m-am întâlnit cu colaboratori Martori de acolo.

Pe timpul acela aveam două fete, pe Anna şi pe Nadia, şi doi băieţi, pe Ivan şi pe Kolia. În 1958 am mai avut un fiu, pe Volodia, iar mai târziu, în 1961, am avut încă o fiică, pe Galia.

KGB-ul (fosta Securitate) mă reţinea deseori pentru interogatorii. Cei de la KGB urmăreau nu numai să obţină de la mine informaţii cu privire la congregaţie, ci şi să facă să se nască suspiciunea că aş fi informator. Astfel mă duceau la un restaurant de lux şi încercau să-mi facă poze râzând şi distrându-mă cu ei. Mi-am dat însă seama ce urmăreau şi înadins stăteam tot timpul încruntat. De fiecare dată când eram chemat, le spuneam fraţilor exact ceea ce se întâmplase. De aceea, ei nu s-au îndoit niciodată de loialitatea mea.

Legătura cu lagărele

De-a lungul anilor, sute de Martori au fost trimişi în lagărele de prizonieri. În tot acest timp, am păstrat legătura cu fraţii noştri întemniţaţi, furnizându-le literatură. Cum era posibil lucrul acesta? Fraţii sau surorile care erau eliberaţi dintr-un lagăr ne spuneau modalităţi prin care publicaţiile puteau fi introduse în secret, în pofida controalelor severe. Aproape zece ani am putut să-i aprovizionăm pe fraţii noştri din aceste lagăre cu reviste şi cărţi pe care le primeam din Polonia şi din alte ţări.

Multe dintre surorile noastre creştine stăteau ore în şir şi copiau publicaţii pe nişte bucăţi de hârtie atât de mici, încât o întreagă revistă putea fi ascunsă într-o cutie de chibrituri — o muncă foarte obositoare. În 1991, când nu mai eram sub interdicţie şi primeam frumoasele reviste color, una dintre surori a spus: „Acum vom fi daţi uitării“. Dar nu avea dreptate. Chiar dacă oamenii ar putea să uite, lucrarea acestor persoane fidele nu va fi uitată niciodată de Iehova! — Evrei 6:10.

Mutarea şi tragediile

La sfârşitul anului 1967, casa fratelui meu mai mic din Irkuţk a fost percheziţionată. La el s-au găsit un film şi publicaţii biblice. El a fost condamnat la trei ani închisoare. Însă, când a fost percheziţionată casa noastră, nu s-a găsit nimic. Cu toate acestea, deoarece autorităţile erau sigure că eram şi noi implicaţi, a trebuit să-mi iau familia şi să plec de acolo. Ne-am mutat la o distanţă de 5 000 de kilometri, la vest de oraşul Nevinnomissk, în Caucaz. Acolo eram ocupaţi cu depunerea mărturiei informale.

În prima zi a vacanţei şcolare, în iunie 1969, a avut loc prima tragedie. În timp ce încerca să scoată o minge de lângă un transformator de înaltă tensiune, Kolia, fiul nostru de 12 ani, s-a curentat foarte rău. Peste 70 la sută din suprafaţa corpului său a fost arsă. La spital, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Vom putea merge din nou împreună pe insulă?“ (Vorbea despre o insulă pe care ne plăcea să o vizităm.) „Da, Kolia, i-am răspuns eu, vom merge din nou pe insulă. Când Isus Cristos te va scula la viaţă, vom merge cu siguranţă pe insula aceea.“ Pe jumătate conştient, el a început să fredoneze una dintre cântările Regatului pe care o îndrăgea, cântarea pe care îi plăcea să o cânte la trompetă cu orchestra congregaţiei. După trei zile a murit, nutrind convingerea că va fi înviat.

În anul următor, Ivan, fiul nostru de 20 de ani, a fost recrutat pentru serviciu militar. Din cauză că a refuzat să se înroleze, a fost arestat şi a stat trei ani în închisoare. În 1971 am fost recrutat eu şi am fost ameninţat din nou cu închisoarea. Cazul meu a fost tărăgănat câteva luni. Între timp, soţia mea s-a îmbolnăvit de cancer şi a avut nevoie de multă atenţie. Din acest motiv, cazul meu a fost respins ca fiind neîntemeiat. Maria a murit în 1972. Ea a fost o tovarăşă fidelă, loială lui Iehova până la moarte.

Familia noastră se împrăştie

În 1973 m-am căsătorit cu Nina. În 1960 tatăl ei o alungase de acasă deoarece devenise Martoră. Ea a fost un ministru zelos, care s-a numărat printre acele surori ce munciseră din greu la copierea revistelor pentru fraţii din lagăre. Şi copiii mei au ajuns să o îndrăgească.

Autorităţile au început să se neliniştească din cauza activităţii noastre din Nevinnomissk şi au făcut presiuni asupra noastră ca să plecăm. De aceea, în 1975, eu, soţia mea şi fiicele mele ne-am mutat în Georgia, o regiune din sudul Caucazului. Tot atunci, Ivan şi Volodia, cei doi fii ai mei, s-au mutat în orăşelul Dzhambul, la graniţa sudică a Kazahstanului.

În Georgia activitatea Martorilor lui Iehova era abia la început. Am depus mărturie informală în orăşelele Gagra şi Sukhumi, pe ţărmul Mării Negre, iar după un an alţi zece Martori s-au botezat într-un râu de munte. La scurt timp după aceea, autorităţile ne-au cerut cu insistenţă să plecăm de acolo şi ne-am mutat în estul Georgiei. Acolo ne-am intensificat eforturile de a găsi persoane asemănătoare oilor, iar Iehova ne-a binecuvântat.

Ne întruneam în grupuri mici. Limba era o problemă deoarece noi nu ştiam georgiana, iar unii georgieni nu vorbeau bine ruseşte. La început am studiat numai cu ruşi. Însă, la scurt timp după aceea, predicarea şi predarea în limba georgiană a progresat, iar în prezent în Georgia există mii de proclamatori ai Regatului.

În 1979, la insistenţele KGB-ului, şeful meu mi-a spus că nu mai aveam ce căuta în acea ţară. În aceeaşi perioadă, fiica mea Nadia împreună cu fetiţa ei au murit într-un accident de circulaţie. Cu un an înainte, mama mea murise în Nevinnomissk. Ea i-a rămas fidelă lui Iehova până la moarte, lăsându-i în urma ei pe tatăl meu şi pe fratele meu. De aceea am luat hotărârea să ne întoarcem acolo.

Binecuvântări pentru perseverenţă

În Nevinnomissk am lucrat în continuare la producerea clandestină a publicaţiilor biblice. Odată, pe la mijlocul anilor ’80, când am fost chemat de autorităţi, le-am spus că visasem că ascundeam revistele noastre. Au început să râdă. La plecare, unul dintre ei mi-a spus: „Îţi doresc să nu mai visezi niciodată că îţi ascunzi publicaţiile“. În final a spus: „Peste puţin timp publicaţiile voastre vor sta pe rafturi, iar tu vei merge la întruniri la braţ cu soţia ta şi cu Biblia în mână“.

În 1989 am fost îndureraţi de pierderea fiicei mele Anna, care a murit de anevrism la creier. Nu avea decât 38 de ani. În acelaşi an, în luna august, Martorii din Nevinnomissk au închiriat un tren şi au călătorit până la Varşovia (Polonia) pentru a asista la un congres internaţional. Au fost prezente 60 366 de persoane, dintre care câteva mii din Uniunea Sovietică. Într-adevăr, credeam că visăm! După mai puţin de doi ani, la 27 martie 1991, am avut privilegiul de a mă număra printre cei cinci bătrâni de congregaţie de mult timp la adevăr din Uniunea Sovietică ce au semnat documentul istoric din Moscova prin care organizaţia religioasă Martorii lui Iehova a fost recunoscută în mod oficial.

Sunt foarte bucuros că toţi copiii mei aflaţi în viaţă îi slujesc în mod fidel lui Iehova. De asemenea, aştept cu nerăbdare lumea nouă promisă de Dumnezeu când îi voi revedea pe Anna, pe Nadia şi pe fetiţa ei, precum şi pe Kolia. După ce va învia, îmi voi ţine promisiunea pe care i-am făcut-o şi îl voi duce pe insula pe care ne plăcea să mergem împreună cu mulţi ani în urmă.

Ce bucurie mare am avut să văd progresul rapid pe care l-a înregistrat în ultimii ani adevărul biblic în această ţară întinsă! Sunt cu adevărat satisfăcut de viaţa pe care am avut-o şi îi mulţumesc lui Iehova deoarece mi-a permis să fiu un Martor al său. Sunt convins de adevărul exprimat de următoarele cuvinte din Psalmul 34:8: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este DOMNUL! Ferice de omul care se încrede în El!“

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În anul în care familia noastră s-a reîntregit la Tulun

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Sus: Tata împreună cu copiii mei în faţa casei noastre din Tulun (Siberia)

Dreapta sus: Fiica mea, Nadia, împreună cu fetiţa ei, amândouă moarte într-un accident de maşină

Dreapta: O fotografie de familie din 1968