Satan: un mit sau o realitate sumbră?

DIN cele mai vechi timpuri, gânditorii au fost interesaţi de originea răului. În A Dictionary of the Bible, de James Hastings, se spune: „Omul şi-a dat seama la începuturile conştiinţei sale că avea de-a face cu forţe pe care nu le putea controla şi care exercitau o influenţă nefastă sau distructivă asupra lui“. Aceeaşi lucrare de referinţă mai spune: „În mod instinctiv, primii oameni au căutat cauze şi au atribuit trăsături personale forţelor naturii şi altor fenomene naturale“.

Potrivit unor istorici, credinţa în zei demonici şi spirite rele exista încă de la începutul istoriei Mesopotamiei. Babilonienii credeau că lumea cealaltă, sau „tărâmul fără întoarcere“, se afla în stăpânirea lui Nergal, un zeu plin de violenţă cunoscut drept „cel care pârjoleşte“. De asemenea, ei se temeau de demoni, pe care încercau să-i îmbuneze prin incantaţii. În mitologia egipteană, Seth era zeul răului, „reprezentat ca având trăsături de fiară, cu un rât ascuţit şi coroiat, cu urechi pătrăţoase şi ridicate şi cu o coadă bifurcată şi băţoasă“. — Larousse Encyclopedia of Mythology.

Deşi credeau în divinităţi binevoitoare şi răuvoitoare, grecii şi romanii nu aveau un zeu anume care să întruchipeze răul. Filozofii lor vorbeau de existenţa a două principii diametral opuse. Potrivit lui Empedocle, acestea erau „Iubirea“ şi „Ura“. Platon susţinea că lumea are două „Suflete“, unul care se află la originea binelui, iar celălalt, la originea răului. Aşa cum afirmă Georges Minois în cartea Le Diable (Diavolul), „religia clasică păgână [greco-romană] nu accepta existenţa unui Diavol“.

În Iran, zoroastrismul preda că zeul suprem Ahura Mazda, sau Ormuzd, l-a creat pe Angra Mainyu, sau Ahriman, care a ales să facă ce este rău şi, astfel, a devenit Spiritul Distrugător, sau Distrugătorul.

În iudaism, Satan era considerat pur şi simplu adversarul lui Dumnezeu şi cel care a adus păcatul în lume. Însă, de-a lungul secolelor, această imagine a fost alterată de unele idei păgâne. În Encyclopaedia Judaica se spune: „În ultimele secole de dinaintea erei noastre . . . a avut loc o mare schimbare. În această perioadă, religia [iudaică] . . . a adoptat multe idei ale sistemului de credinţe dualist conform căruia, în cer şi pe pământ, lui Dumnezeu şi forţelor binelui şi ale adevărului li se opuneau puternice forţe ale răului şi ale înşelătoriei. Această schimbare se pare că a avut loc sub influenţa religiei persane“. În Concise Jewish Encyclopedia se specifică: „Oamenii puteau fi ocrotiţi de d[emoni] dacă respectau poruncile şi foloseau amulete“.

Teologia creştină apostată

Asemenea iudaismului, care a adoptat concepte nebiblice despre Satan şi demoni, creştinătatea apostată a dezvoltat unele idei contrare Scripturilor. Iată ce se spune în The Anchor Bible Dictionary: „Una dintre ideile teologice extremiste ale antichităţii este că Dumnezeu i-a eliberat pe oameni plătindu-i lui Satan un preţ pentru eliberarea lor“. Această idee îi aparţine lui Irineu (secolul al II-lea e.n.). Ea a fost dezvoltată mai târziu de Origene (secolul al III-lea e.n.), care a susţinut că „diavolul şi-a câştigat dreptul asupra oamenilor“ şi care a considerat „moartea lui Cristos . . . o răscumpărare plătită diavolului“. — History of Dogma, de Adolf Harnack.

Potrivit lucrării The Catholic Encyclopedia, „timp de circa o mie de ani [ideea că răscumpărarea a fost plătită Diavolului] a jucat un rol important în istoria teologiei“ şi a rămas o parte integrantă a credinţei bisericii. Şi alţi Părinţi ai Bisericii, printre care Augustin (secolele IV-V e.n.), au adoptat ideea că răscumpărarea a fost oferită lui Satan. În cele din urmă, prin secolul al XII-lea e.n., teologii catolici Anselm şi Abelard au ajuns la concluzia că jertfa lui Cristos a fost oferită lui Dumnezeu, nu lui Satan.

Superstiţii medievale

Deşi majoritatea conciliilor catolice au păstrat o tăcere de mormânt cu privire la Satan, în 1215 e.n., Conciliul al IV-lea de la Latran a prezentat ceea ce New Catholic Encyclopedia numeşte „declaraţia solemnă de credinţă“. Canonul 1 spune următoarele: „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi buni de Dumnezeu, însă au devenit răi prin liber arbitru“. Aici se adaugă că ei fac tot posibilul să-i ispitească pe oameni. De fapt, ideea aceasta i-a obsedat pe mulţi în evul mediu. Se credea că Satan era răspunzător de orice lucru neobişnuit care avea loc, cum ar fi o boală inexplicabilă, moartea subită a unei persoane sau o recoltă slabă. În 1233, papa Grigorie al IX-lea a emis câteva bule papale împotriva ereticilor, dintre care una împotriva luciferienilor, despre care se credea că sunt închinători ai Diavolului.

În scurt timp, credinţa că oamenii pot fi posedaţi de Diavol sau de demoni a dat naştere unei psihoze colective, unei frici isterice de vrăjitorie. În perioada cuprinsă între secolul al XIII-lea şi secolul al XVII-lea, frica de vrăjitoare s-a răspândit în toată Europa şi a ajuns până în America de Nord, odată cu coloniştii europeni. Chiar şi reformatorii protestanţi Martin Luther şi Jean Calvin au fost de acord cu vânătoarea de vrăjitoare. În Europa, procesele vrăjitoarelor, intentate pe baza unor simple zvonuri sau a unor denunţări răutăcioase, erau judecate atât de Inchiziţie, cât şi de tribunalele laice. Tortura era o metodă des folosită pentru a stoarce mărturisirea „păcatului“.

Femeile găsite vinovate puteau fi condamnate la moarte fie prin ardere pe rug, fie prin spânzurare, cum se proceda, de exemplu, în Anglia şi Scoţia. Referitor la numărul victimelor, în The World Book Encyclopedia se spune: „Potrivit unor istorici, din 1484 până în 1782, biserica creştină a condamnat la moarte circa 300 000 de femei pentru vrăjitorie“. Dacă Satan s-a aflat în spatele acestei tragedii a evului mediu, de cine s-a folosit el: de victime sau de fanaticii religioşi care le-au persecutat?

Credinţa şi scepticismul din prezent

Secolul al XVIII-lea a fost martor la o dezvoltare a gândirii raţionale cunoscute sub numele de iluminism. În Encyclopædia Britannica se afirmă: „Filozofia şi teologia iluministă au încercat să elimine imaginea diavolului din conştiinţa creştină considerând-o produsul fanteziei mitologice caracteristice evului mediu“. Biserica Romano-Catolică a răspuns la aceasta reafirmându-şi credinţa în existenţa lui Satan Diavolul la Conciliul Vatican I (1869–1870) şi reiterând-o cu o oarecare reţinere la Conciliul Vatican II (1962–1965).

Oficial, aşa cum admite şi New Catholic Encyclopedia, „Biserica ţine la credinţa în îngeri şi demoni“. Cu toate acestea, în Théo, un dicţionar catolic francez, se spune că, „în prezent, mulţi creştini refuză să-l considere pe diavol cauza răului din lume“. În ultimii ani, teologii catolici şi-au asumat dificila sarcină de a crea un echilibru între doctrina catolică oficială şi gândirea modernă. „Teologia creştină liberală“, se afirmă în Encyclopædia Britannica, „înclină să considere limbajul biblic folosit cu referire la Satan drept un «limbaj plastic», care nu trebuie înţeles ad litteram, drept o încercare de a exprima în termeni mitologici realitatea şi dimensiunea răului din univers“. Aceeaşi lucrare de referinţă spune referitor la protestanţi: „Protestantismul liberal din zilele noastre tinde să nege necesitatea de a crede în existenţa unui diavol ca persoană“. Însă ar trebui ca adevăraţii creştini să considere cuvintele Bibliei despre Satan pur şi simplu „limbaj plastic“?

Ce ne învaţă Scripturile

Teologia şi filozofia umană nu au explicat mai bine decât Biblia originea răului. Ca să înţelegem originea răului şi a suferinţei omului, precum şi motivul pentru care cele mai oribile acte de violenţă se repetă an de an cu şi mai multă cruzime, este foarte important să ştim ce spun Scripturile despre Satan.

Probabil că unii se întreabă: Dacă Dumnezeu este un Creator bun şi iubitor, cum a putut el aduce în existenţă o asemenea creatură spirituală rea ca Satan? Biblia arată că tot ceea ce a creat Iehova Dumnezeu este perfect şi că toate creaturile sale inteligente sunt înzestrate cu liber arbitru (Deuteronomul 30:19; 32:4; Iosua 24:15; 1 Împăraţi 18:21). Prin urmare, persoana spirituală care a devenit Satan a fost, cu siguranţă, creată perfectă, însă a ales în mod deliberat să devieze de la calea adevărului şi a dreptăţii. — Ioan 8:44; Iacov 1:14, 15.

Există multe asemănări între conduita răzvrătită a lui Satan şi cea a „împăratului Tirului“, care a fost descris în termeni metaforici drept „perfect în frumuseţe“ şi ‘desăvârşit în căile lui, din ziua când a fost creat, până în ziua când s-a găsit nedreptate în el’ (Ezechiel 28:11–19). Satan nu a contestat supremaţia lui Iehova sau calitatea sa de Creator. Cum ar fi putut face aceasta având în vedere că el însuşi fusese creat de Dumnezeu? Totuşi, Satan a pus sub semnul întrebării modul în care Iehova îşi exercita suveranitatea. În grădina Edenului, Satan a insinuat că Dumnezeu îi priva pe primii oameni de un lucru de care depindea însăşi fericirea lor şi pe care aveau dreptul să-l posede (Geneza 3:1–5). El a reuşit să-i determine pe Adam şi pe Eva să se răzvrătească împotriva suveranităţii drepte a lui Iehova, aducând păcatul şi moartea asupra lor şi asupra descendenţilor lor (Geneza 3:6–19; Romani 5:12). Astfel, Biblia arată că Satan este principala cauză a suferinţei umane.

Cu câtva timp înainte de Potop, şi alţi îngeri i s-au alăturat lui Satan în răzvrătire. Ei s-au materializat, luându-şi corpuri umane pentru a-şi satisface dorinţele sexuale cu fiicele oamenilor (Geneza 6:1–4). Când a venit Potopul, aceşti îngeri renegaţi s-au întors în domeniul spiritual, însă nu la „poziţia iniţială“ pe care o avuseseră alături de Dumnezeu în cer (Iuda 6). Ei au ajuns într-un dens întuneric spiritual (1 Petru 3:19, 20; 2 Petru 2:4). Ei au devenit demoni şi nu s-au mai supus suveranităţii lui Iehova, ci lui Satan. Deşi nu se mai pot materializa, demonii pot avea încă o mare putere asupra minţii şi a vieţii oamenilor şi sunt, fără îndoială, răspunzători de o mare parte din actele de violenţă care se comit astăzi. — Matei 12:43–45; Luca 8:27–33.

Sfârşitul domniei lui Satan este aproape

Este clar că forţele rele sunt active în zilele noastre. Apostolul Ioan a scris: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“. — 1 Ioan 5:19.

Cu toate acestea, profeţiile biblice care s-au împlinit arată că Diavolul intensifică „vai“-urile de pe pământ deoarece ştie că „nu are decât o perioadă scurtă de timp“ în care mai poate face rău înainte de a fi închis (Revelaţia 12:7–12; 20:1–3). La sfârşitul domniei lui Satan va fi inaugurată o lume nouă a dreptăţii, în care lacrimile, moartea şi durerea „nu vor mai fi“. Atunci voinţa lui Dumnezeu ‘se va face precum în cer, aşa şi pe pământ’. — Revelaţia 21:1–4; Matei 6:10.

[Legenda fotografiilor de la pagina 4]

Babilonienii credeau în Nergal (în extremitatea stângă), un zeu plin de violenţă; Platon (în stânga) credea în existenţa a două „Suflete“ opuse

[Provenienţa fotografiilor]

Cilindru: Musée du Louvre, Paris; Platon: National Archaeological Museum, Athens, Greece

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 5]

Irineu, Origene şi Augustin au predat că răscumpărarea a fost plătită Diavolului

[Provenienţa fotografiilor]

Origene: Culver Pictures; Augustin: din cartea Great Men and Famous Women

[Legenda ilustraţiei de la pagina 6]

Frica de vrăjitoare a dus la executarea a zeci de mii de persoane

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea Bildersaal deutscher Geschichte