Taţian: apologet sau eretic?

SPRE sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare, apostolul Pavel s-a întrunit cu bătrânii congregaţiei din Efes. Iată ce le-a spus el: „Ştiu că după plecarea mea vor intra printre voi lupi asupritori, care nu vor trata turma cu tandreţe, şi că, din rândurile voastre chiar, se vor ridica bărbaţi care vor vorbi lucruri denaturate pentru a-i trage pe discipoli după ei“. — Faptele 20:29, 30.

Potrivit cuvintelor lui Pavel, secolul al II-lea e.n. s-a dovedit a fi o perioadă a schimbărilor şi a prezisei apostazii. Gnosticismul, o mişcare filozofico-religioasă care a contaminat credinţa unora, lua din ce în ce mai multă amploare. Gnosticii considerau spiritul ca fiind bun, iar materia, în esenţă, rea. Susţinând că tot ce e carnal este rău, ei respingeau căsătoria şi procrearea, ca provenind de la Satan. Unii dintre ei credeau că, întrucât numai ceea ce aparţine spiritului este bun, nu contează ce face omul cu trupul său. Aceste opinii au dus la apariţia a două stiluri de viaţă extremiste: ascetismul şi libertinajul. Gnosticii susţineau că salvarea nu poate fi obţinută decât prin gnosticismul mistic, sau cunoaşterea de sine, excluzând adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu.

Cum au reacţionat creştinii nominali în faţa pericolului gnosticismului? Unii învăţaţi au protestat împotriva doctrinei sale eronate, însă alţii au cedat influenţei lui. Irineu, de exemplu, a luptat toată viaţa împotriva ereziilor. El a fost instruit de Policarp, care fusese contemporan cu apostolii. Policarp încuraja cu tărie fidelitatea faţă de învăţăturile lui Isus Cristos şi ale apostolilor. Deşi discipol al aceluiaşi învăţător, Florinus, prietenul lui Irineu, a acceptat în cele din urmă învăţăturile lui Valentin, personalitatea cea mai de seamă a mişcării gnostice. Acestea erau cu adevărat vremuri tulburi.

Lucrările lui Taţian, un scriitor renumit din secolul al II-lea, ne ajută să înţelegem mai bine climatul acelor vremuri. Dar ce fel de persoană a fost Taţian? Cum a ajuns el creştin nominal şi cum a făcut faţă influenţei ereziilor gnostice? Căutătorii adevărului din prezent pot trage multe învăţături valoroase analizând replicile lui interesante şi viaţa sa.

Contactul cu „anumite scrieri barbare“

Taţian era originar din Siria. Călătorind şi citind mult, el s-a familiarizat cu cultura greco-romană a vremii. Taţian a mers la Roma în calitate de orator itinerant. Însă în perioada în care a stat aici creştinismul i-a atras atenţia. A început să petreacă mult timp în compania lui Iustin Martirul, devenind, probabil, discipolul lui.

Într-o relatare sugestivă despre convertirea sa la creştinismul nominal, Taţian declară: „Am încercat să văd cum aş putea descoperi adevărul“. Iată cum descrie el ce a simţit când a citit Scripturile: „S-a întâmplat să vin în contact cu anumite scrieri barbare prea vechi pentru a fi asemănate cu concepţiile grecilor şi prea sfinte pentru a fi asemănate cu erorile lor; ceea ce m-a făcut să cred în ele a fost limbajul simplu, naturaleţea scriitorilor, preştiinţa dovedită în legătură cu evenimentele viitoare, calitatea excelentă a preceptelor şi ideea că universul este guvernat de o singură Fiinţă“.

Taţian nu a ezitat să-şi invite contemporanii să analizeze creştinismul din acea vreme şi să observe simplitatea şi claritatea lui în contrast cu obscuritatea păgânismului. Ce putem învăţa din scrierile sale?

Ce dezvăluie scrierile sale?

Scrierile lui Taţian îl înfăţişează ca pe un apologet, un scriitor care vorbeşte în apărarea credinţei lui. El avea o atitudine fermă şi antagonică faţă de filozofia păgână. În lucrarea Cuvânt către greci, Taţian scoate în evidenţă inutilitatea păgânismului şi caracterul raţional şi logic al creştinismului nominal. Adoptând un stil foarte tranşant, el îşi exprimă dispreţul faţă de obiceiurile grecilor. Referitor la filozoful Heraclit, de exemplu, el a spus: „Totuşi, moartea acestui om demonstrează stupiditatea lui; când a fost lovit de hidropizie, el, care studiase arta medicinii şi filozofia, s-a uns cu baligă; aceasta s-a întărit şi i-a strâns carnea de pe trup, astfel că a crăpat tot şi a murit“.

Taţian preţuia foarte mult credinţa într-un singur Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor (Evrei 3:4). În Cuvânt către greci, vorbind despre Dumnezeu foloseşte expresia „un Spirit“ şi spune: „Numai el nu are început şi El Însuşi este începutul tuturor lucrurilor“ (Ioan 4:24; 1 Timotei 1:17). Respingând folosirea imaginilor în închinare, Taţian scrie: „Cum aş putea să numesc dumnezei nişte bucăţi de lemn şi nişte pietre?“ (1 Corinteni 10:14). El credea că Cuvântul, sau Logosul, a fost adus în existenţă ca întâiul-născut între lucrările Tatălui ceresc, iar, mai târziu, a fost folosit la crearea universului material (Ioan 1:1–3; Coloseni 1:13–17). Referitor la învierea la timpul stabilit Taţian susţine: „Credem că va fi o înviere a trupului la sfârşitul tuturor lucrurilor“. În ce priveşte motivul pentru care murim, Taţian scrie: „Nu am fost creaţi ca să murim, însă murim din propria noastră vină. Liberul arbitru ne-a dus la ruină; noi, care am fost liberi, am ajuns sclavi; am fost vânduţi din cauza păcatului“.

Explicaţia pe care o dă Taţian sufletului este ambiguă. Iată ce spune el: „O, greci, sufletul în sine nu este nemuritor, ci muritor. Şi totuşi se poate ca el să nu moară. Dacă, cu adevărat, nu cunoaşte adevărul, atunci moare şi dispare odată cu trupul, însă se ridică din nou la sfârşitul lumii cu trupul, primind moartea prin pedeapsa veşnică“. Nu se înţelege în mod clar ce a vrut să spună Taţian prin aceste cuvinte. Să fi încercat oare, în timp ce continua să susţină anumite învăţături biblice, să le facă pe plac contemporanilor săi şi să denatureze adevărurile din Biblie adăugând idei filozofice păgâne?

O altă lucrare remarcabilă a lui Taţian este Diatessaron, sau Armonia celor patru evanghelii. El a fost primul care le-a pus la dispoziţie congregaţiilor din Siria evangheliile în propria lor limbă. Această lucrare, ce reunea cele patru evanghelii într-o singură relatare, s-a bucurat de o mare apreciere şi a fost folosită de Biserica siriacă.

Creştin sau eretic?

La o examinare atentă a scrierilor sale, se poate observa că Taţian deţinea cunoştinţe temeinice din Scripturi, pentru care avea un deosebit respect. El scrie despre influenţa pe care au avut-o asupra lui: „Nu vreau să fiu bogat; refuz puterea militară; detest fornicaţia; nu sunt împins de dorinţa nesăţioasă de câştig să merg pe mare; . . . nu sunt înrobit de setea nebunească de faimă . . . Acelaşi soare răsare peste toţi şi în moarte sfârşesc toţi fie că trăiesc în plăcere, fie că trăiesc în mizerie“. Taţian dă următorul îndemn: „Muriţi faţă de lume, respingând nebunia ei. Trăiţi pentru Dumnezeu şi înţelegându-L daţi la o parte vechea fire“. — Matei 5:45; 1 Corinteni 6:18; 1 Timotei 6:10.

Să ne gândim, totuşi, şi la scrierea sa intitulată Despre desăvârşirea cerută de Mântuitor. În ea Taţian susţine că fondatorul căsătoriei ar fi Diavolul. Spunând că prin căsătorie oamenii devin robi ai acestei lumi pieritoare, el o condamnă în mod categoric.

Se pare că în jurul anului 166 e.n., după moartea lui Iustin Martirul, Taţian fie a fondat secta ascetică a encratiţilor, fie a devenit un membru al ei. Encratiţii puneau accent pe un autocontrol strict şi pe ţinerea în stăpânire a trupului. Ei practicau ascetismul, care presupunea abstinenţă de la vin, căsătorie şi posesiuni materiale.

Învăţăminte pentru noi

De ce a deviat atât de mult Taţian de la Scripturi? Să fi devenit el oare „un ascultător uituc“ (Iacov 1:23–25)? Să fi plecat el urechea la istorisirile neadevărate şi, astfel, să fi căzut pradă filozofiilor omeneşti (Coloseni 2:8; 1 Timotei 4:7)? Având în vedere că a susţinut nişte erori atât de mari, să fi suferit Taţian oare de vreo alienaţie mintală?

Indiferent cum au stat lucrurile, scrierile lui Taţian şi viaţa sa ne ajută să ne facem o idee despre climatul religios al zilelor sale. Ele arată cât de nefastă poate fi influenţa filozofiei lumeşti. Fie ca toţi să luăm în serios avertismentul apostolului Pavel de a evita „vorbirile deşarte, care violează ce este sfânt, precum şi contradicţiile a ceea ce se numeşte în mod fals «cunoştinţ㻓! — 1 Timotei 6:20.