Alexandru al VI-lea: un papă pe care Roma nu-l uită

„PENTRU un catolic, nu există cuvinte suficient de aspre pentru a-l condamna pe Alexandru al VI-lea“ (Geschichte der Päpste seit dem Ausgang des Mittelalters [Istoria papilor de la sfârşitul evului mediu]). „Nu există absolut nici o scuză pentru viaţa sa particulară . . . Trebuie să recunoaştem că pontificatul său nu aduce nici o onoare Bisericii. Deşi obişnuiţi cu asemenea fapte reprobabile, contemporanii familiei Borgia au asistat la mârşăviile ei cu o oroare de nedescris, al cărei ecou nici după mai bine de patru secole nu se stinsese încă.“ — L’Église et la Renaissance (1449–1517) (Biserica şi Renaşterea).

De ce unele lucrări prestigioase despre istoria Bisericii Romano-Catolice fac comentarii atât de dure la adresa unui papă şi a familiei sale? Ce fapte au comis ei ca să merite asemenea critici? O expoziţie organizată la Roma (octombrie 2002—februarie 2003), intitulată I Borgia — l’arte del potere (Familia Borgia: Arta puterii), a oferit prilejul de a reflecta la prerogativele revendicate de papalitate şi, îndeosebi, la modul în care s-a folosit de acestea Rodrigo Borgia, sau Alexandru al VI-lea (papă între anii 1492 şi 1503).

Ascensiunea la putere

Rodrigo Borgia s-a născut în 1431 într-o familie de vază din Játiva, oraş situat în regatul Aragon, în prezent în Spania. Unchiul său, Alfonso de Borgia, episcop de Valenza, s-a ocupat îndeaproape de instruirea nepotului său şi a avut grijă ca Rodrigo să primească încă din adolescenţă beneficii ecleziastice (sau funcţii ecleziastice care îi aduceau venituri). La 18 ani, sub protecţia lui Alfonso, ajuns acum cardinal, Rodrigo s-a mutat în Italia, unde a studiat dreptul. După ce a devenit papa Calixt al III-lea, Alfonso i-a numit pe el şi pe un alt nepot cardinali. Pere Lluís Borgia a devenit guvernator al mai multor oraşe. Nu după mult timp, Rodrigo a fost numit vicecancelar al Bisericii, funcţie pe care şi-a păstrat-o sub domnia mai multor papi, ceea ce i-a dat posibilitatea să obţină numeroase beneficii cu venituri uriaşe, să strângă averi fabuloase, să exercite o putere extraordinară şi să ducă o viaţă de prinţ.

Rodrigo era inteligent, un orator desăvârşit, un mecena al artelor, capabil să-şi atingă orice obiectiv. A întreţinut mai multe relaţii nelegitime; a avut patru copii cu concubina cu care a trăit toată viaţa şi mai mulţi cu alte femei. Deşi a fost mustrat de papa Pius al II-lea pentru înclinaţia lui spre „cele mai deşănţate distracţii“ şi spre „plăceri nestăpânite“, Rodrigo nu şi-a schimbat comportamentul.

La moartea papei Inocenţiu al VIII-lea, survenită în 1492, cardinalii Bisericii s-au întrunit pentru a-i alege un succesor. Este binecunoscut faptul că Rodrigo Borgia, cu un vădit cinism, a făcut oferte fabuloase şi a cumpărat suficiente voturi de la ceilalţi cardinali pentru a fi ales din întregul conclav drept papa Alexandru al VI-lea. Cu ce a cumpărat el aceste voturi? El le-a oferit cardinalilor funcţii ecleziastice, palate, castele, oraşe, abaţii şi episcopii, care aduceau venituri mari. Înţelegeţi, probabil, de ce un erudit în istoria ecleziastică a descris domnia lui Alexandru al VI-lea drept „zilele infamiei şi ale scandalurilor din Biserica Romană“.

Cu nimic mai bun decât prinţii laici

Folosindu-se de puterea spirituală pe care o deţinea în calitate de cap al Bisericii, Alexandru al VI-lea a arbitrat împărţirea între Spania şi Portugalia a teritoriilor descoperite în Americi. Autoritatea laică pe care o deţinea îl făcea suveranul statelor papale, teritorii din centrul Italiei. Şi-a condus regatul aproape ca oricare alt suveran renascentist. Asemenea predecesorilor şi succesorilor săi papali, el a domnit sub semnul corupţiei, al nepotismului şi al crimelor dubioase.

În acele vremuri tulburi, puteri rivale îşi disputau dreptul asupra teritoriilor Italiei; papa nu a rămas un simplu spectator. El a recurs la stratageme politice şi la alianţe, încheiate şi anulate, pentru a-şi spori puterea, pentru a-şi promova copiii şi a ridica familia Borgia mai presus de toate celelalte. Fiul său Juan, căsătorit cu verişoara regelui Castiliei, a devenit duce de Gandia (Spania). Jofré, un alt fiu al său, s-a căsătorit cu nepoata regelui Neapolelui.

Când a avut nevoie de o alianţă pentru a-şi întări relaţiile cu Franţa, papa a încălcat promisiunea făcută unui nobil aragonez de a-i da de soţie pe fiica sa, Lucrezia, de 13 ani, dând-o în căsătorie unei rude a ducelui de Milano. Când această căsătorie nu i-a mai oferit avantaje politice, el a găsit un pretext pentru a o anula, iar Lucrezia a fost dată în căsătorie lui Alfonso de Aragon, membru al unei dinastii rivale. În acest timp, Cesare Borgia, fratele Lucreziei, un om ambiţios şi crud, a încheiat o alianţă cu Ludovic al XII-lea, regele Franţei, ceea ce a făcut ca recenta căsătorie a surorii sale cu un aragonez să devină un impediment. Ce soluţie a găsit el? Potrivit unei lucrări de referinţă, Alfonso, nefericitul ei soţ, „a fost atacat pe treptele bazilicii Sf. Petru şi rănit de patru bărbaţi care voiau să-l asasineze. Nici nu se refăcuse încă, iar un slujitor al lui Cesare l-a sugrumat“. În dorinţa de a încheia noi alianţe strategice, papa a aranjat a treia căsătorie a Lucreziei, acum de 21 de ani, cu fiul influentului duce de Ferrara.

Iată cum a fost descrisă cariera lui Cesare: „o poveste a unei vieţi lipsite de scrupule şi mânjite de sânge“. Deşi la 17 ani a fost numit cardinal de tatăl său, Cesare era mai degrabă un om de război decât un om al bisericii, fiind şiret, ambiţios şi corupt, cum puţini alţii au fost. După ce a renunţat la funcţia ecleziastică, el s-a căsătorit cu o prinţesă franceză, intrând astfel în posesia ducatului de Valentinois. Apoi, cu sprijinul trupelor franceze, a iniţiat o campanie de asedii şi asasinate pentru a redobândi partea de nord a Italiei.

Pentru a se asigura că Cesare va avea sprijinul armatelor Franţei în atingerea obiectivelor sale, papa a consimţit la un divorţ scandalos, dar avantajos, dorit de regele Ludovic al XII-lea pentru a-i da acestuia posibilitatea să se căsătorească cu Ana de Bretania şi să anexeze ducatul ei la regatul său. De fapt, aşa cum arată o lucrare de referinţă, „papa a sacrificat prestigiul Bisericii şi rigorile principiilor pentru a le asigura avantaje laice membrilor familiei sale“.

Abuzurile papalităţii sunt criticate

Din cauza abuzurilor lor, membrii familiei Borgia şi-au făcut duşmani şi şi-au atras numeroase critici. În general, papa nu a dat atenţie acuzatorilor săi, însă nu aşa au stat lucrurile şi în cazul lui Girolamo Savonarola, un călugăr dominican, un predicator înflăcărat şi un lider politic al Florenţei. El a condamnat viciile curţii papale, manevrele politice ale papei şi chiar pe papa însuşi, cerând demiterea lui şi iniţierea unei reforme ecleziastice. Cu glas tunător, el a zis: „Capi ai Bisericii, . . . noaptea mergeţi la concubine, iar dimineaţa veniţi la sacramente“. Mai târziu, el a spus: „[Aceşti capi] au chip de prostituată, iar faima pe care şi-au făcut-o ştirbeşte prestigiul Bisericii. Aceştia, vă spun, nu cred în credinţa lui Cristos“.

Încercând să-i cumpere tăcerea, papa i-a oferit lui Savonarola titlul de cardinal, dar acesta l-a refuzat. Din cauza politicii sale antipapale sau a predicării, Savonarola a fost, în cele din urmă, excomunicat, arestat, torturat pentru a-şi recunoaşte vina, iar apoi spânzurat şi ars pe rug.

Întrebări importante

Aceste evenimente istorice dau naştere unor întrebări importante. Cum pot fi explicate aceste intrigi şi o astfel de conduită din partea unui papă? Ce explicaţii le găsesc istoricii? Ei prezintă mai multe argumente.

Mulţi susţin că Alexandru al VI-lea trebuie înţeles în contextul vremii sale. Se spune că la baza activităţii lui politice şi ecleziastice a stat dorinţa de a menţine pacea şi echilibrul între statele rivale, de a întări relaţiile de prietenie cu aliaţii care aveau să apere papalitatea şi de a păstra unitatea monarhilor creştinătăţii în faţa ameninţării otomane.

Dar ce se poate spune despre conduita lui? „În istoria Bisericii au existat întotdeauna creştini răi şi preoţi nedemni“, spune un erudit. „Şi pentru ca nimeni să nu fie surprins, lucrul acesta a fost profeţit de însuşi Cristos; el chiar şi-a asemănat Biserica cu un ogor în care creşte atât grâu bun, cât şi neghină sau cu un năvod în care sunt prinşi atât peşti buni, cât şi peşti răi, până acolo încât l-a tolerat chiar şi pe Iuda printre apostolii săi.“a

Acest erudit spune în continuare: „Aşa cum o montură proastă nu ştirbeşte valoarea unei nestemate, nici conduita păcătoasă a unui preot nu poate prejudicia în esenţă . . . doctrina pe care o predă. . . . Aurul rămâne tot aur, indiferent că e oferit de mâini curate sau murdare“. Un istoric catolic susţine că norma pe care catolicii sinceri ar fi trebuit s-o aplice în cazul lui Alexandru al VI-lea este sfatul dat de Isus discipolilor săi referitor la scribi şi farisei: ‘Faceţi ce vă spun ei, dar nu ceea ce fac ei’ (Matei 23:2, 3). Sincer vorbind, vi se pare convingător acest argument?

Este acesta oare adevăratul creştinism?

Isus ne-a oferit un criteriu simplu pentru a testa calitatea creştinilor nominali: „După roadele lor îi veţi recunoaşte. Niciodată nu se culeg struguri din spini sau smochine din mărăcini, nu-i aşa? Tot astfel, orice pom bun produce rod excelent, dar orice pom putred produce rod lipsit de valoare; un pom bun nu poate da rod lipsit de valoare, nici un pom putred nu poate produce rod excelent. Într-adevăr deci, după roadele lor îi veţi recunoaşte pe oamenii aceştia“. — Matei 7:16–18, 20.

Se poate spune, în general, despre conducătorii religioşi care au existat de-a lungul secolelor că au trăit la înălţimea modelului adevăratului creştinism? Dar ce se poate spune despre conducătorii religioşi din prezent? Se conformează ei modelului adevăratului creştinism stabilit de Isus şi urmat de adevăraţii săi continuatori? Să ne gândim doar la două aspecte: implicarea în afacerile politice şi stilul de viaţă.

Isus nu a fost un prinţ al lumii. El a dus o viaţă atât de simplă, încât, aşa cum a spus chiar el, nu avea nici măcar „unde să-şi pună capul“. Regatul său ‘nu făcea parte din această lume’ şi nici discipolii săi nu trebuiau ‘să facă parte din lume, aşa cum el nu a făcut parte din lume’. Prin urmare, Isus a refuzat să se implice în afaceri politice. — Matei 8:20; Ioan 6:15; 17:16; 18:36.

Cu toate acestea, nu-i aşa că de-a lungul secolelor organizaţiile religioase şi-au făcut o practică din a se asocia cu conducătorii politici pentru a obţine putere şi câştiguri materiale, chiar dacă oamenii de rând au avut de suferit? De asemenea, nu-i aşa că mulţi clerici trăiesc în lux, în timp ce mulţimile de oameni cărora ar trebui să le slujească se luptă cu sărăcia?

Iacov, fratele vitreg al lui Isus, a spus: „Adulterelor, nu ştiţi că prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu? Prin urmare, cine vrea să fie prieten al lumii se face duşman al lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4). De ce chiar „duşman al lui Dumnezeu“? La 1 Ioan 5:19 se spune: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“.

Referitor la moravurile decăzute ale lui Alexandru al VI-lea, un istoric care a trăit în zilele familiei Borgia a scris: „Ducea o viaţă dezmăţată. Nu ştia ce e aceea ruşine sau sinceritate, credinţă sau religie. Era dominat de o lăcomie nesăţioasă, ambiţii nestăpânite, o cruzime barbară şi o dorinţă pătimaşă de a-şi promova numeroşii copii“. Cu siguranţă, Borgia nu a fost singurul cap religios cu o asemenea conduită.

Însă ce spun Scripturile despre o astfel de conduită? „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu?“, a întrebat apostolul Pavel. „Să nu fiţi induşi în eroare. Nici fornicatorii, . . . nici adulterii, . . . nici cei lacomi . . . nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu.“ — 1 Corinteni 6:9, 10.

Unul dintre obiectivele declarate ale acestei expoziţii despre familia Borgia organizate recent la Roma a fost acela „de a prezenta aceste personalităţi în contextul lor istoric . . ., pentru a le înţelege, dar nicidecum pentru a le scuza sau pentru a le condamna“. De fapt, vizitatorii au fost liberi să tragă propriile concluzii. La ce concluzie aţi ajuns voi?

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Rodrigo Borgia, papa Alexandru al VI-lea

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Tatăl Lucreziei Borgia s-a folosit de ea pentru a-şi spori puterea

[Legenda ilustraţiei de la pagina 28]

Cesare Borgia a fost foarte ambiţios şi corupt

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Neputând fi adus la tăcere, Girolamo Savonarola a fost spânzurat şi ars pe rug