Relatare autobiografică

Am avut încredere în grija şi iubirea lui Iehova

RELATARE DE ANNA DENZ TURPIN

„Tot timpul întrebi DE CE!“, mi-a zis mama zâmbind. Când eram mică îi bombardam pe părinţi cu întrebări. Ei însă nu mă certau niciodată pentru curiozitatea mea de copil. Dar m-au învăţat să gândesc logic şi să iau decizii folosindu-mi conştiinţa instruită biblic. Cât de preţioasă s-a dovedit educaţia pe care mi-au dat-o! Într-o zi, când aveam 14 ani, naziştii m-au despărţit de părinţii mei dragi, pe care nu aveam să-i mai văd niciodată.

TATA, Oskar Denz, şi mama, Anna Maria, locuiau în Lörrach, un oraş german aflat aproape de graniţa cu Elveţia. În tinereţe se implicaseră mult în activităţi politice şi de aceea erau cunoscuţi şi respectaţi în oraş. Dar în 1922, la scurt timp după ce s-au căsătorit, părinţii mei şi-au schimbat punctul de vedere despre politică, precum şi scopul în viaţă. Mama a început să studieze Scripturile cu Studenţii în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. A fost foarte entuziasmată când a aflat că Regatul lui Dumnezeu va aduce pacea pe pământ. Nu după mult timp şi tata s-a alăturat studiului, apoi amândoi au început să participe la întrunirile Studenţilor în Biblie. Anul acela tata chiar i-a dăruit mamei de Crăciun o carte pentru studierea Bibliei, Harpa lui Dumnezeu. Eu m-am născut la 25 martie 1923, fiind singurul copil la părinţi.

Am amintiri dragi despre viaţa de familie — excursiile pe care le făceam vara în munţii Pădurea Neagră, învăluiţi într-o linişte aparte, şi lecţiile de gospodărie pe care mi le dădea mama. Parcă o văd şi acum în bucătărie învăţând-o să gătească pe micuţa ei bucătăreasă, cum îmi zicea ea. Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la părinţii mei a fost să-l iubesc pe Iehova Dumnezeu şi să am încredere în el.

Congregaţia noastră era alcătuită din 40 de proclamatori zeloşi ai Regatului. Părinţii mei aveau un dar deosebit de a crea ocazii pentru a vorbi despre Regat. Datorită experienţei lor în activităţile comunităţii erau degajaţi cu oamenii, iar aceştia reacţionau pozitiv. Pe la şapte ani mi-am exprimat şi eu dorinţa de a predica de la uşă la uşă. În prima mea zi de predicare, sora care era cu mine mi-a dat câteva publicaţii biblice, mi-a arătat o casă şi mi-a zis: „Mergi şi vezi dacă îi interesează“. În 1931, eu şi părinţii mei am participat la un congres al Studenţilor în Biblie ţinut la Basel, Elveţia, ocazie cu care ei s-au botezat.

De la frământări politice la tiranie

Germania trecea printr-o perioadă de mari frământări, iar între diferitele facţiuni politice aveau loc conflicte de stradă violente. Într-o noapte, m-am trezit din cauza ţipetelor ce se auzeau de la casa vecină. Doi băieţi adolescenţi îşi uciseseră fratele cu o furcă, deoarece nu erau de acord cu vederile lui politice. De asemenea, ostilitatea faţă de evrei crescuse în mod vizibil. La şcoală, o fetiţă a fost pusă la colţ doar pentru că era evreică. Mi-a fost foarte milă de ea, deşi nu ştiam că, în curând, aveam să fiu eu însămi o victimă a ostracizării.

La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a devenit cancelar al Germaniei. Ne uitam cum naziştii arborau triumfători steagul cu svastica pe clădirea Primăriei, aflată cam la două străzi de casa noastră. La şcoală, învăţătoarea ne-a învăţat plină de entuziasm salutul „Heil Hitler!“ I-am povestit tatălui meu despre acest lucru chiar în acea după-amiază. „Nu-i bine deloc“, a spus el neliniştit. „«Heil» înseamnă salvare. Dacă am folosi acest salut ar însemna că-i atribuim salvarea lui Hitler, nu lui Iehova. Nu cred că e potrivit să folosim acest salut, dar tu faci cum crezi.“

Întrucât am decis să nu salut cu „Heil Hitler“, colegii de şcoală au început să mă trateze ca pe o proscrisă. Unii băieţi chiar mă loveau când nu se uitau profesorii. În cele din urmă m-au lăsat în pace, dar până şi prietenele mele mi-au spus că părinţii le interziseseră să se joace cu mine: eram prea periculoasă.

La două luni după ce au ajuns la putere, naziştii i-au interzis pe Martorii lui Iehova, considerându-i o ameninţare la adresa statului. Filiala din Magdeburg a fost închisă de soldaţi SA, iar întrunirile au fost interzise. Însă, întrucât locuiam aproape de graniţă, tata a obţinut un permis de trecere cu care puteam să mergem la Basel, unde asistam duminica la întruniri. El spunea adesea că şi-ar dori ca fraţii din Germania să poată beneficia de acea hrană spirituală pentru a înfrunta viitorul în mod curajos.

„Excursii“ periculoase

După închiderea filialei din Magdeburg, un fost membru al personalului de acolo, Julius Riffel, a venit în Lörrach, oraşul său natal, ca să organizeze lucrarea de predicare clandestină. Tata s-a oferit imediat să dea o mână de ajutor. Apoi ne-a spus mie şi mamei că acceptase să ajute la aducerea literaturii biblice din Elveţia în Germania. El ne-a explicat că era o misiune foarte periculoasă şi că putea fi arestat în orice moment. Nu dorea să ne simţim presate să ne implicăm şi noi, deoarece ar fi fost foarte riscant. Dar mama a zis imediat: „Sunt gata să te susţin“. Apoi s-au uitat la mine şi eu am zis: „Şi eu te susţin“.

Mama a croşetat o poşetă cam de mărimea unei reviste Turnul de veghe. Ascundea literatura într-o deschizătură de pe o parte a poşetei încheind-o apoi tot cu croşeta. La hainele tatei a făcut buzunare secrete, iar pentru noi două, câte un brâu în care puteam ascunde mici auxiliare de studiere a Bibliei. De fiecare dată când reuşeam să aducem acasă comoara noastră secretă, răsuflam uşuraţi şi îi mulţumeam lui Iehova. Literatura o ascundeam în podul casei.

La început, naziştii nu au suspectat nimic. Nu ne-au întrebat nimic şi nici nu ne-au percheziţionat casa. Totuşi, ne stabiliserăm un cod prin care să îi avertizăm pe fraţi dacă apăreau probleme: 4711, numele unui parfum foarte cunoscut. Dacă era vreun pericol, foloseam în vreun fel acest cod pentru a-i anunţa să nu vină la noi acasă. Tata le spusese fraţilor să se uite întotdeauna la ferestrele sufrageriei înainte să intre în casa noastră. Dacă fereastra din stânga era deschisă însemna că ceva nu era în regulă şi trebuiau să plece.

În 1936 şi 1937, Gestapoul a făcut arestări în masă, aruncând mii de Martori în închisori şi în lagăre de concentrare, unde au fost supuşi la cele mai crude şi sadice tratamente. Filiala din Berna (Elveţia) a început să strângă relatări, unele primite chiar din lagăre, pentru a le publica apoi în cartea Kreuzzug gegen das Christentum (Cruciadă împotriva Creştinismului), o demascare a atrocităţilor comise de nazişti. Noi ne-am asumat periculoasa sarcină de a duce astfel de relatări secrete peste graniţă la Basel. Dacă naziştii ne-ar fi prins cu aceste documente incriminatoare, am fi fost închişi imediat. Plângeam când citeam despre torturile la care erau supuşi fraţii noştri. Totuşi, nu-mi era frică. Aveam încredere că Iehova, mama şi tata — cei mai buni prieteni ai mei — vor avea grijă de mine.

Am terminat şcoala la 14 ani şi mi-am găsit o slujbă la un magazin de obiecte de uz casnic. Munca noastră de curieri o făceam, de regulă, o dată la două săptămâni, duminica sau sâmbăta după-amiaza, când tata nu mergea la serviciu. Arătam ca o familie obişnuită care face excursii în week-end. Aproape patru ani, grănicerii nu ne-au oprit şi nici nu ne-au controlat, până într-o zi de februarie din anul 1938.

Descoperiţi

Nu voi uita niciodată expresia feţei tatălui meu când am ajuns în apropiere de Basel, la punctul de unde trebuia să luăm literatura. Ne aştepta un pachet mare cu publicaţii. Întrucât o altă familie-curier fusese arestată, trebuia să luăm câteva cărţi în plus. La graniţă, un vameş ne-a privit cu suspiciune şi a ordonat să fim percheziţionaţi. Când a găsit cărţile, a îndreptat arma spre noi şi ne-a condus la maşinile de poliţie care erau acolo. În timp ce mergeam cu maşina, tata m-a strâns de mână şi mi-a şoptit: „Să nu fii trădătoare. Să nu divulgi pe nimeni!“ „N-am să trădez pe nimeni“, l-am asigurat eu. Ajunşi la Lörrach, pe tata l-au dus la închisoare. Ultima oară când l-am văzut a fost când uşa închisorii s-a închis în urma lui.

Patru oameni de la Gestapo m-au interogat patru ore. Îmi cereau numele şi adresele altor Martori. Deoarece am refuzat să le spun, unul dintre ei s-a înfuriat şi m-a ameninţat: „Există şi alte metode de a te face să vorbeşti!“ Nu le-am dat nici o informaţie. Apoi ne-au luat pe mama şi pe mine şi ne-au dus acasă. Atunci au făcut prima percheziţie. Pe mama au luat-o la închisoare, iar pe mine m-au dat în grija mătuşii mele, fără să ştie că şi ea era Martoră. Deşi mi s-a permis să merg la lucru, patru oameni de la Gestapo stăteau într-o maşină parcată în faţa casei urmărindu-mi fiecare mişcare, iar un poliţist patrula pe trotuar.

Câteva zile mai târziu, am ieşit din casă pe la prânz. O soră tânără venea spre mine cu bicicleta. Când s-a apropiat, am văzut că voia să-mi arunce un bileţel. L-am prins şi m-am uitat dacă cei de la Gestapo mă văzuseră. Spre surprinderea mea, chiar în acel moment izbucniseră în râs; nu observaseră nimic.

În bileţel mi se spunea să merg pe la amiază acasă la părinţii acelei surori. Dar cum puteam să-i pun în pericol pe părinţii ei? Gestapoul era pe urmele mele! M-am uitat la cei patru agenţi din maşină şi la poliţistul care patrula pe stradă. Nu ştiam ce să fac. M-am rugat fierbinte lui Iehova pentru ajutor. Dintr-o dată, poliţistul s-a dus la maşina Gestapoului, a vorbit ceva cu agenţii, apoi s-a urcat în maşină şi au plecat cu toţii.

Chiar atunci a apărut mătuşa mea de după colţ. Era deja trecut de 12. A citit bileţelul şi s-a gândit că era bine să urmăm instrucţiunile, presupunând că fraţii aranjaseră să fiu dusă în Elveţia. Când am ajuns acasă la fraţi, m-au prezentat unui frate pe care nu-l cunoşteam, pe nume Heinrich Reiff. Acesta mi-a spus că se bucura că scăpasem teafără. Venise să mă ajute să fug în Elveţia. Trebuia să mă întâlnesc cu el după o jumătate de oră într-o pădure.

Viaţa în exil

Când m-am întâlnit cu fratele Reiff, lacrimile îmi curgeau şiroi. Mă durea sufletul la gândul că-mi lăsam în urmă părinţii. Totul s-a întâmplat foarte repede. Câteva momente mai tensionate şi ne-am amestecat într-un grup de turişti. Apoi am reuşit să trecem cu bine graniţa în Elveţia.

Când am ajuns la filiala din Berna, am aflat că fuga mea fusese aranjată de fraţii de aici. Plini de amabilitate, ei mi-au oferit găzduire. Lucram la bucătărie, ceea ce-mi plăcea foarte mult. Dar cât de greu mi-a fost să trăiesc în exil, fără să ştiu ce se va întâmpla cu părinţii mei, care erau condamnaţi la doi ani de închisoare! Uneori, copleşită de durere şi de îngrijorare, mă închideam în baie şi plângeam. Însă am reuşit să corespondez cu regularitate cu părinţii mei, iar ei m-au încurajat să rămân loială.

Urmând exemplul lor de credinţă, mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi m-am botezat la 25 iulie 1938. După ce am stat un an la Betel, am lucrat la Chanélaz, o fermă cumpărată de Filială pentru a asigura hrană familiei Betel şi a-i adăposti pe fraţii ce fugeau de persecuţii.

Când a expirat condamnarea părinţilor mei în 1940, naziştii le-au spus că-i eliberează dacă renunţă la credinţă. Întrucât au rămas fermi, au fost trimişi în lagărele de concentrare: tata la Dachau, iar mama la Ravensbrück. În iarna de la sfârşitul lui 1941, mama şi alte Martore au refuzat să muncească pentru a susţine armata. Ca pedeapsă, au trebuit să stea în frig trei zile şi trei nopţi, după care au fost închise în celule întunecoase şi ţinute la regim de înfometare 40 de zile. Apoi au fost biciuite. Mama a murit la 31 ianuarie 1942, la trei săptămâni după ce a fost bătută cu sălbăticie.

Tata a fost transferat de la Dachau în lagărul de la Mauthausen, Austria. Aici naziştii îi ucideau sistematic pe deţinuţi prin înfometare şi prin munci zdrobitor de grele. Pe tata însă l-au omorât prin altă metodă: experimentele medicale. Trecuseră şase luni de la moartea mamei. Medicii lagărului îi infectau pe deţinuţi cu bacilul tuberculozei, după care acestor cobai umani li se făcea o injecţie letală în inimă. În fişa tatei scria că a murit din cauza „muşchiului cardiac slăbit“. Avea 43 de ani! Eu am aflat de aceste crime abominabile câteva luni mai târziu. Şi acum îmi dau lacrimile când mă gândesc la părinţii mei. Însă, ca şi atunci, mă simt mângâiată să ştiu că părinţii mei, care aveau speranţa vieţii cereşti, se află acum în siguranţă în braţele lui Iehova.

După al doilea război mondial am avut privilegiul de a participa la New York la cursurile Şcolii Biblice Galaad, făcând parte din a 11-a promoţie. Ce fericire să te poţi cufunda în studiul Scripturilor cinci luni! După absolvire, în 1948, am fost repartizată ca misionară în Elveţia. La scurt timp, l-am cunoscut pe James Turpin, un frate fidel care fusese în a cincea promoţie a Şcolii Galaad. El a fost primul supraveghetor al filialei din Turcia. Ne-am căsătorit în martie 1951, iar la puţin timp după aceea am aflat că vom fi părinţi. Ne-am mutat în Statele Unite, unde, în luna decembrie a aceluiaşi an, s-a născut fiica noastră, Marlene.

De-a lungul anilor, eu şi Jim am avut mari bucurii în serviciul pentru Regat. Îmi amintesc cu drag de o tânără chinezoaică, pe nume Penny, cu care am studiat. Pur şi simplu adora să studieze Biblia. S-a botezat, iar mai târziu s-a căsătorit cu Guy Pierce, care în prezent slujeşte în Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Astfel de persoane dragi m-au ajutat să-mi umplu golul lăsat de pierderea părinţilor mei.

La începutul anului 2004, fraţii din Lörrach, oraşul natal al părinţilor mei, au construit o nouă Sală a Regatului pe Stichstraße. Ca semn de apreciere pentru ceea ce au făcut Martorii lui Iehova, Primăria a hotărât să dea străzii numele Denzstraße (strada Denz), în onoarea părinţilor mei. Ziarul local Badische Zeitung a publicat un articol intitulat „În memoria soţilor Denz care au fost ucişi: un nou nume de stradă“. În articol se spunea despre părinţii mei că „au fost ucişi în lagărele de concentrare în timpul celui de-al treilea Reich din cauza credinţei lor“. Pentru mine, acest gest a fost o surpriză neaşteptată, oferindu-mi cea mai mare bucurie.

Tata obişnuia să-mi spună că trebuie să ne facem planuri ca şi cum Armaghedonul nu ar veni în timpul vieţii noastre, dar să ne trăim viaţa ca şi cum Armaghedonul ar veni mâine — un sfat nepreţuit pe care m-am străduit mereu să-l urmez. Nu e întotdeauna uşor să fii echilibrat, adică să fii răbdător în timp ce aştepţi cu nerăbdare, mai ales acum când, din cauza vârstei înaintate, nu pot să mai ies din casă. Cu toate acestea, nu m-am îndoit niciodată de promisiunea pe care Iehova o face tuturor slujitorilor săi loiali: „Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta . . . Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările“. — Proverbele 3:5, 6.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 29]

CUVINTE DRAGI DIN TRECUT

Prin anii ’80, o femeie dintr-un sat învecinat a vizitat oraşul Lörrach. Într-un loc public se amenajase un spaţiu unde locuitorii oraşului puteau să-şi aducă lucrurile de care nu mai aveau nevoie, în timp ce alţii veneau să-şi aleagă dintre ele ce doreau. Această femeie a găsit o trusă de croitorie şi a luat-o acasă. Mai târziu, ea a descoperit la fundul cutiei nişte fotografii cu o fetiţă şi nişte scrisori scrise pe hârtia specifică lagărelor de concentrare. Impresionată de cele citite, ea se întreba cine putea fi fetiţa cu codiţe împletite din fotografie.

În 2000, femeia a citit într-un ziar un articol despre o expoziţie cu caracter istoric din Lörrach. Articolul vorbea despre istoria Martorilor lui Iehova din perioada nazistă, inclusiv despre familia noastră. Era şi o poză a mea din adolescenţă. Observând asemănarea, femeia a contactat-o pe ziaristă şi i-a spus despre scrisori, 42 la număr. Câteva săptămâni mai târziu le aveam în mână. Scrise chiar de părinţii mei, ele erau adresate mătuşii mele, iar în toate o întrebau despre mine. Grija şi iubirea lor pentru mine nu încetaseră nici o clipă. E o adevărată minune că aceste scrisori au rezistat şi au reapărut după mai bine de 60 de ani!

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Când Hitler a venit la putere, familia noastră a fost despărţită

[Provenienţa fotografiei]

Hitler: U.S. Army photo

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

1. Filiala din Magdeburg

2. Gestapoul a arestat mii de Martori

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Eu şi Jim am găsit mare bucurie în serviciul pentru Regat