Relatare autobiografică

Viaţa mea s-a schimbat după ce am aflat de ce permite Dumnezeu suferinţa

RELATARE DE HARRY PELOYAN

De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare m-a frământat încă din copilărie. Părinţii mei au fost oameni harnici, cinstiţi, sincer interesaţi de binele familiei. Însă tata nu era deloc o persoană religioasă, iar mama doar puţin. Astfel că nu mi-au putut răspunde la întrebare.

ÎN TIMPUL celui de-al Doilea Război Mondial şi după încheierea lui, când am fost trei ani şi ceva în marina militară americană, mi-am pus şi mai des această întrebare. După terminarea războiului, am fost trimis pe o navă cu ajutoare în China. Aici am stat aproape un an şi am văzut o mulţime de oameni suferind.

Chinezii sunt un popor harnic şi inteligent. Însă pentru mulţi, viaţa era foarte grea din cauza sărăciei şi a violenţei ce au afectat ţara după război. M-au impresionat în mod deosebit copiii. Erau adorabili, însă mulţi dintre ei, subnutriţi şi zdrenţăroşi, veneau să cerşească ori de câte ori acostam în port.

De ce?

M-am născut în 1925 şi am crescut în California (SUA). Şi pentru că nu mai văzusem aşa ceva până atunci, îmi stăruia în minte o întrebare: Dacă există un Creator atotputernic, de ce permite ca atât de mulţi oameni, mai ales copii nevinovaţi, să trăiască în asemenea condiţii?

Mă mai întrebam: Dacă într-adevăr există un Dumnezeu, de ce a permis de-a lungul secolelor ca asupra omenirii să se abată atâta distrugere, suferinţă şi moarte — mai ales în cel de-al Doilea Război Mondial, când au murit peste 50 de milioane de oameni? În plus, în acest război, de ce oameni de aceeaşi religie s-au ucis unii pe alţii, la îndemnul preoţilor, doar pentru că erau de altă naţionalitate?

Telescopul

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a izbucnit în 1939, în lume au murit atât de mulţi oameni, încât am tras concluzia că nu putea exista un Dumnezeu. Apoi, la liceu, la o oră de ştiinţă ni s-a cerut să facem o lucrare practică. Fiindcă îmi plăcea astronomia, m-am apucat să construiesc un telescop reflectorizant cu o oglindă de 20 cm diametru.

Pentru a construi telescopul, am cumpărat o bucată de sticlă, puţin mai groasă de 2,5 cm şi lată de vreo 20 cm, iar un geamgiu i-a dat o formă rotundă. Apoi am început s-o şlefuiesc manual, o muncă destul de grea, transformând-o într-o oglindă concavă. Am lucrat la ea un semestru întreg, dedicându-i acestui proiect tot timpul meu liber. După ce am terminat-o, am montat-o într-un tub lung de metal. Am montat apoi şi nişte oculare de diferite puteri.

Într-o noapte senină mi-am luat telescopul şi, pentru prima oară, l-am îndreptat spre cer încercând să privesc stelele şi planetele sistemului nostru solar. Am rămas uluit când am văzut cât de multe corpuri cereşti împodobeau bolta înstelată şi cât de bine organizat era totul. Apoi, când am aflat că unele „stele“ erau, în realitate, galaxii asemenea Căii Lactee, fiecare conţinând miliarde de stele, am fost şi mai uluit.

Mi-am zis: E clar că toate acestea nu puteau să apară de la sine. Nimic din ce este organizat nu e rezultatul unei întâmplări. Universul e atât de bine organizat, încât pare să fi fost făcut de un geniu. Să existe totuşi un Dumnezeu? Tot ce am văzut cu telescopul m-a făcut să renunţ întrucâtva la concepţia ateistă dogmatică pe care mi-o însuşisem.

Apoi m-am întrebat: Dacă există într-adevăr un Dumnezeu atât de puternic şi de înţelept, încât să creeze acest Univers uluitor, n-ar putea el să rezolve situaţia jalnică de pe pământ? De ce permite el toată această suferinţă? Am pus aceste întrebări unor persoane religioase, dar nu au putut să-mi dea răspunsuri care să mă mulţumească.

După terminarea liceului am făcut câţiva ani de colegiu, apoi am intrat în marina militară americană. Însă nici preoţii din armată nu au putut să-mi răspundă la întrebări. De cele mai multe ori, persoanele religioase îmi spuneau ceva de genul: „Misterioase sunt căile Domnului“.

Căutările mele nu se opresc

Am plecat din China, însă tot nu-mi puteam scoate din minte întrebarea ce mă frământa: De ce permite Dumnezeu suferinţa? Şi asta mai ales după ce am văzut cimitirele militare de pe mai multe insule din Pacific, unde ne-am oprit în drumul spre casă. Cei înmormântaţi aici erau, în majoritate, tineri răpuşi în floarea vârstei.

După ce am revenit în Statele Unite şi am fost eliberat din marină, am mai făcut un an de şcoală, absolvind Universitatea Harvard din Cambridge, Massachusetts. Mi-am luat diploma, dar nu m-am întors acasă în California. Am hotărât să rămân un timp pe coasta estică, încercând să găsesc răspunsuri la întrebările ce mă frământau. M-am gândit să merg în oraşul New York, unde erau multe religii, şi să asist la câteva slujbe religioase ca să văd ce se preda acolo.

Ajuns în New York, mătuşa mea, Isabel Kapigian, m-a invitat să stau la ea. Mătuşa şi cele două fiice ale ei, Rose şi Ruth, erau Martore ale lui Iehova. Întrucât nu mă interesau convingerile lor, am mers la alte religii, vorbind cu cei ce asistau la slujbe şi citindu-le literatura. Îi întrebam de ce permite Dumnezeu suferinţa, dar nici ei nu ştiau mai multe decât mine. Am tras concluzia că, la urma urmei, poate că Dumnezeu nici nu există.

Găsesc răspunsuri

Apoi le-am întrebat pe mătuşa şi pe fetele ei dacă puteam să citesc ceva din literatura lor ca să aflu care sunt convingerile Martorilor lui Iehova. Când am citit publicaţiile lor, mi-am dat seama imediat că Martorii se deosebeau foarte mult de alte religii. Răspunsurile erau bazate pe Biblie şi am fost foarte mulţumit. În scurt timp, am primit răspuns la întrebările mele referitoare la motivul pentru care Dumnezeu permite suferinţa.

Şi nu numai atât. Mi-am putut da seama că Martorii lui Iehova chiar trăiesc potrivit cu convingerile lor bazate pe Biblie. De exemplu, am întrebat-o pe mătuşa mea ce au făcut tinerii Martori ai lui Iehova din Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. S-au înrolat în armata germană? Au rostit salutul „Heil Hitler“? Au salutat steagul cu svastica? Răspunsul a fost negativ; nu făcuseră deloc aşa ceva. Şi, pentru că îşi păstraseră neutralitatea, au fost trimişi în lagăre de concentrare, unde mulţi dintre ei au fost omorâţi. Mătuşa mi-a explicat că în timpul războiului poziţia Martorilor lui Iehova a fost aceeaşi, indiferent de ţară: ei au rămas neutri. Chiar şi în ţările democratice, tinerii Martori ai lui Iehova au fost închişi pentru că şi-au păstrat neutralitatea.

Apoi, mătuşa m-a rugat să citesc Ioan 13:35, unde se spune: „Prin aceasta toţi vor şti că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi iubire între voi“. Semnul de identificare al adevăraţilor creştini trebuie să fie iubirea, şi asta indiferent de ţara în care trăiesc. Nu vom vedea niciodată Martori participând la vreun război în tabere adverse, ucigându-se unii pe alţii pentru simplul motiv că sunt de naţionalităţi diferite! Ea m-a întrebat: „Ţi-i poţi imagina pe Isus şi pe discipolii săi luând parte la războaiele Romei, luptând în tabere adverse şi ucigându-se unii pe alţii?“

M-a rugat să citesc şi 1 Ioan 3:10–12. Aici se spune: „Copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului se evidenţiază prin următorul fapt: Oricine nu practică dreptatea nu provine din Dumnezeu, nici cel care nu îşi iubeşte fratele. . . . Să ne iubim unii pe alţii; nu precum Cain, care provenea din cel rău şi şi-a înjunghiat fratele“.

Mesajul Bibliei e cât se poate de clar. Adevăraţii creştini se iubesc unii pe alţii, indiferent de ţara în care trăiesc. Prin urmare, niciodată nu-şi vor ucide fraţii spirituali, şi nici pe altcineva. Din acest motiv Isus a putut spune despre continuatorii săi: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum eu nu fac parte din lume“. — Ioan 17:16.

Aflu de ce există suferinţă

Apoi am aflat din Biblie şi de ce a permis Dumnezeu suferinţa. Biblia arată că atunci când Dumnezeu i-a creat pe primii noştri părinţi, i-a făcut perfecţi şi i-a pus într-o grădină paradiziacă (Geneza 1:26; 2:15). De asemenea, le-a dat un dar foarte preţios: liberul arbitru. Însă ei trebuiau să-l folosească cu simţul răspunderii. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu şi ar fi respectat legile sale, ar fi putut trăi veşnic în perfecţiune într-un paradis. Ar fi putut extinde graniţele acelui paradis până la marginile pământului. Urmaşii lor ar fi fost şi ei perfecţi, astfel că, în timp, pământul ar fi ajuns un paradis minunat locuit de oameni perfecţi şi fericiţi. — Geneza 1:28.

Însă dacă Adam şi Eva ar fi ales să trăiască independent de Dumnezeu, atunci acesta nu le-ar mai fi permis să-şi continue viaţa ca oameni perfecţi (Geneza 2:16, 17). Din nefericire pentru omenire, primii noştri părinţi şi-au folosit în mod greşit liberul arbitru şi au ales să trăiască independent de Dumnezeu. Ei au fost încurajaţi de o creatură spirituală răzvrătită, care a ajuns să fie cunoscută drept Satan Diavolul. Acesta a râvnit la o existenţă independentă de Dumnezeu şi la închinarea ce îi aparţine de drept numai lui Dumnezeu. — Geneza 3:1–19; Revelaţia 4:11.

Satan a devenit astfel „dumnezeul acestui sistem de lucruri“ (2 Corinteni 4:4). Iată ce spune Biblia: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19). Isus l-a numit pe Satan „conducătorul lumii“ (Ioan 14:30). Prin neascultarea lor, Satan şi primii noştri părinţi au adus asupra tuturor oamenilor imperfecţiunea, violenţa, moartea, durerea şi suferinţa. — Romani 5:12.

„Nu stă în puterea omului“

Pentru a demonstra ce înseamnă ignorarea legilor date de Creator, Dumnezeu a permis de-a lungul a câtorva mii de ani să se vadă consecinţele acestui mod de acţiune al omului. În tot acest timp au existat o mulţime de ocazii ca toţi oamenii să înţeleagă adevărul următoarelor cuvinte consemnate în Biblie: „Soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii. Corectează-mă, DOAMNE“. — Ieremia 10:23, 24.

Acum, după toate aceste secole, ne putem da seama că o conducere independentă de Dumnezeu nu duce decât la dezastru. Dumnezeu vrea să pună capăt acestui dezastruos experiment în care omenirea a fost independentă de el şi de legile sale.

Un viitor minunat

Potrivit profeţiei biblice, într-un viitor foarte apropiat, Dumnezeu va pune capăt acestui sistem de lucruri violent: „Încă puţin timp şi cel rău nu va mai fi . . . Cei blânzi moştenesc pământul şi se vor desfăta în belşug de pace“. — Psalmul 37:10, 11.

Profeţia din Daniel 2:44 spune: „În zilele acestor împăraţi [toate formele de guvernare din prezent], Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna“. Omului nu i se va mai permite niciodată să guverneze. Omenirea va fi guvernată de Regatul lui Dumnezeu. Sub conducerea lui, întregul pământ va deveni un paradis, iar oamenii vor ajunge la perfecţiune şi vor trăi fericiţi pentru veşnicie. Biblia promite: „[Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi; nici jale, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi“ (Revelaţia 21:4). Ce viitor minunat ne rezervă Dumnezeu!

O viaţă nouă

Am găsit răspunsuri care m-au satisfăcut, iar de atunci viaţa mea s-a schimbat. Mi-am dorit să-i slujesc lui Dumnezeu şi să-i ajut şi pe alţii să afle aceste răspunsuri. Am înţeles importanţa cuvintelor din 1 Ioan 2:17: „Lumea [actualul sistem de lucruri guvernat de Satan] trece, şi dorinţa ei la fel, dar cine face voinţa lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna“. Mi-am dorit foarte mult să trăiesc veşnic în lumea nouă a lui Dumnezeu. Am decis să rămân în New York şi am început să mă asociez cu o congregaţie a Martorilor lui Iehova de aici. Am avut parte de multe experienţe frumoase în timp ce i-am ajutat şi pe alţii să afle ceea ce am aflat eu.

În 1949 am cunoscut-o pe Rose Marie Lewis. Ea, mama ei, Sadie, şi şase surori ale ei erau Martore ale lui Iehova. Rose slujea ca evanghelizatoare cu timp integral. Avea multe calităţi frumoase şi m-am simţit imediat atras de ea. Ne-am căsătorit în iunie 1950 şi am locuit în New York. Eram fericiţi în tot ce făceam şi ne bucuram în speranţa de a trăi veşnic în lumea nouă a lui Dumnezeu.

În 1957, eu şi Rose Mary am fost invitaţi să slujim la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, aflat în Brooklyn, New York. În iunie 2004, am împlinit 54 de ani de căsătorie, ani minunaţi în care am avut o căsnicie fericită. Din aceştia, 47 de ani i-am petrecut la sediul mondial din Brooklyn. Au fost ani de mari binecuvântări, în care i-am slujit lui Iehova şi am lucrat umăr la umăr cu mii de colaboratori în credinţă.

Cea mai grea pierdere

Din nefericire, la începutul lui decembrie 2004, Rose Marie a aflat că are o tumoare malignă la unul din plămâni. Specialiştii au fost toţi de aceeaşi părere: era o tumoare ce se dezvolta rapid şi deci trebuia extirpată. În aceeaşi lună, Rose Marie a fost operată, apoi, cam la o săptămână după operaţie, în timp ce mă aflam în salonul ei, chirurgul a intrat şi a zis: „Rose Marie, poţi să mergi acasă! Eşti vindecată!“

Însă la numai câteva zile după ce s-a întors acasă, Rose Marie a început să aibă dureri mari în zona stomacului şi în alte părţi ale corpului. Întrucât durerile n-au lăsat-o, am internat-o din nou în spital pentru analize. S-a constatat că, din anumite motive, în mai multe organe vitale i se formau cheaguri de sânge şi astfel aceste organe nu mai primeau oxigenul necesar. Medicii au făcut tot ce era omeneşte posibil ca să rezolve problema, dar n-au reuşit. La numai câteva săptămâni, în 30 ianuarie 2005, am suferit cea mai grea pierdere. Draga mea Rose Marie s-a stins din viaţă.

Pe atunci aveam aproape 80 de ani şi pe tot parcursul vieţii văzusem oameni suferind, dar de data asta era cu totul altceva. Eu şi Rose Marie eram, cum spune Biblia, „un singur trup“ (Geneza 2:24). Văzusem suferinţa altora şi am suferit şi eu când mi-au murit prieteni şi rude. Însă durerea pe care am simţit-o când soţia mea a murit a fost mult mai intensă şi mai stăruitoare. Abia acum îmi dau seama pe deplin cât de mare este durerea produsă de moartea celor dragi, durere ce chinuieşte omenirea de atâta timp.

Însă ceea ce m-a ajutat să nu mă las copleşit de durere a fost chiar faptul că înţelesesem care este originea suferinţei şi cum i se va pune capăt. În Psalmul 34:18 se spune: „DOMNUL [Iehova, NW] este aproape de cei cu inima zdrobită şi mântuieşte pe cei cu duhul înfrânt“. Ceea ce mă ajută să suport această suferinţă este cunoaşterea a ceea ce spune Biblia despre înviere, şi anume că toţi cei din morminte vor ieşi afară şi vor putea trăi veşnic în lumea nouă a lui Dumnezeu. În Faptele 24:15 se spune: „Va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi“. Rose Marie l-a iubit foarte mult pe Dumnezeu. Sunt sigur că şi el a iubit-o la fel şi că îşi va aminti de ea şi o va aduce înapoi la viaţă la timpul stabilit de el, eveniment care sper să aibă loc foarte curând. — Luca 20:38; Ioan 11:25.

Durerea pe care o simţi când pierzi pe cineva drag este mare, însă bucuria pe care o vei simţi când îl vei primi înapoi la înviere va fi şi mai mare (Marcu 5:42). Cuvântul lui Dumnezeu ne promite: „Morţii Tăi vor trăi. . . . Pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi“ (Isaia 26:19). Mulţi dintre ‘cei drepţi’ menţionaţi în Faptele 24:15 vor fi înviaţi probabil la început. Ce minunat va fi! Iar printre ei se va afla şi Rose Marie. Cei dragi o vor întâmpina cu mare bucurie! Cât de frumos va fi când vom trăi într-o lume în care nu va mai exista suferinţă!

[Legenda fotografiilor de la pagina 9]

Am văzut mulţi oameni suferind când am stat în China

[Legenda fotografiilor de la pagina 10]

Din 1957 slujesc la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, în Brooklyn

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

În 1950 m-am căsătorit cu Rose Marie

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

În 2000, la cea de-a 50-a aniversare a căsătoriei noastre