Relatare autobiografică

Perseverenţa aduce bucurie

RELATARE DE MÁRIO ROCHA DE SOUZA

„Nu prea cred că domnul Rocha va supravieţui unei operaţii.“ Deşi, în opinia medicului, situaţia mea nu era prea strălucită, acum, după 20 de ani, sunt încă în viaţă şi slujesc ca evanghelizator cu timp integral. Ce m-a ajutat să perseverez în toţi aceşti ani?

MI-AM petrecut copilăria la o fermă de lângă Santo Estêvão, un sat din statul Bahia, situat în nord-estul Braziliei. Am început să-l ajut pe tata la treburile gospodăreşti când aveam vreo şapte ani. În fiecare zi după şcoală, el îmi dădea de lucru. După un timp, ori de câte ori avea ceva de rezolvat în Salvador, capitala statului, tata mă lăsa pe mine în locul lui la fermă.

Deşi nu aveam curent electric, apă curentă sau comodităţile vieţii de azi, eram fericiţi. Înălţam un zmeu sau mă jucam cu maşinuţele de lemn pe care le făceam cu prietenii mei. Cântam la clarinet cu ocazia procesiunilor religioase şi făceam parte şi din corul bisericii locale. Aici am văzut cartea História Sagrada (Istorie sacră), care mi-a stârnit curiozitatea faţă de Biblie.

În 1932, când aveam cam 20 de ani, nord-estul Braziliei a fost lovit de o secetă cumplită şi de lungă durată. Atunci ne-au murit toate vitele, iar culturile ni s-au uscat. Prin urmare, m-am mutat în Salvador, unde m-am angajat ca vatman. Mai târziu, am închiriat o casă şi mi-am adus familia să locuiască cu mine. În 1944, tata a murit, lăsându-mi-i în grijă pe mama, pe cele opt surori ale mele şi pe cei trei fraţi ai mei.

De la vatman la evanghelizator

Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am ajuns la Salvador a fost să-mi cumpăr o Biblie. Câţiva ani am asistat la adunările bisericii baptiste. În aceeaşi perioadă am legat o prietenie cu Durval, un coleg vatman, cu care purtam deseori lungi discuţii pe tema Bibliei. Într-o zi mi-a dat broşura Unde sunt morţii?a Deşi credeam că omul are un suflet nemuritor, am fost suficient de curios ca să verific în Biblie textele menţionate în broşură. Spre surprinderea mea, Biblia spunea că sufletul care păcătuieşte va muri. — Ezechiel 18:4.

Observându-mi interesul, Durval l-a rugat pe Antônio Andrade, un evanghelizator cu timp integral, să mă viziteze acasă. După cea de-a treia vizită, Antônio m-a invitat să-l însoţesc în lucrarea de împărtăşire a învăţăturilor biblice. După ce a vorbit la primele două uşi, el mi-a spus: „Acum e rândul tău“. Am rămas încremenit. Spre bucuria mea, o familie a ascultat cu atenţie mesajul meu şi a acceptat cele două cărţi. Şi în ziua de azi încerc aceeaşi bucurie când întâlnesc oameni interesaţi de adevărul biblic.

La 19 aprilie 1943, data la care s-a comemorat moartea lui Cristos în acel an, m-am botezat în Oceanul Atlantic, undeva în apropierea oraşului Salvador. Din cauza lipsei de bărbaţi cu experienţă, am fost numit să acord sprijin unei grupe de Martori. Aceştia se întruneau în locuinţa fratelui Andrade, situată pe una dintre străduţele ce leagă partea superioară de cea inferioară a oraşului Salvador.

Opoziţia nu întârzie să apară

În anii marcaţi de al Doilea Război Mondial (1939–1945), activitatea noastră creştină nu se bucura de prea multă popularitate. Întrucât primeam majoritatea publicaţiilor din Statele Unite, unele oficialităţi ne suspectau că eram spioni nord-americani. Prin urmare, arestările şi interogatoriile erau la ordinea zilei. Când vreun Martor nu se întorcea din lucrare, ştiam că fusese reţinut şi mergeam la secţia de poliţie ca să cerem să fie eliberat.

În august 1943, Adolphe Messmer, un Martor german, a sosit în Salvador ca să ajute la organizarea primului nostru congres. După ce s-a obţinut autorizaţia de a ţine congresul, discursul public „Libertate în lumea nouă“ a fost anunţat prin intermediul ziarelor şi al afişelor lipite în vitrinele magazinelor sau pe tramvaie. Cu toate acestea, în a doua zi a congresului un poliţist ne-a informat că autorizaţia noastră fusese anulată. Arhiepiscopul de Salvador făcuse presiuni asupra şefului poliţiei locale să oprească congresul. Abia în luna aprilie a anului următor am primit permisiunea de a ţine discursul public anunţat.

Un ţel de atins

În 1946, am fost invitat să asist la Adunarea Teocratică „Naţiunile Bucuroase“ din São Paulo. Căpitanul unui cargou din Salvador ne-a dat voie mai multor fraţi să călătorim cu nava lui, cu condiţia să dormim pe punte. Deşi vasul a întâmpinat o furtună, care ne-a cauzat rău de mare, după patru zile am acostat teferi şi nevătămaţi în Rio de Janeiro. Martorii de aici ne-au găzduit în casele lor ca să ne odihnim câteva zile înainte de a ne continua călătoria cu trenul. Când trenul a sosit în São Paulo, am fost întâmpinaţi de un grup cu pancarte pe care scria „Bun venit Martorilor lui Iehova!“

La scurt timp după întoarcerea în Salvador, am vorbit cu Harry Black, un misionar din Statele Unite, despre dorinţa mea de a deveni pionier, cum se numesc acei Martori ai lui Iehova care slujesc cu timp integral. Harry mi-a amintit că aveam responsabilităţi familiale de care trebuia să mă achit şi m-a sfătuit să am răbdare. În cele din urmă, în iunie 1952, când fraţii şi surorile mele nu mai depindeau de mine pe plan financiar, am fost numit pionier în micuţa congregaţie din Ilhéus, un oraş de coastă situat la 210 km sud de Salvador.

O măsură generoasă

În anul următor am fost repartizat în Jequié, un oraş mare din regiunea centrală a statului Bahia, unde nu erau Martori. Prima persoană pe care am vizitat-o a fost preotul local. El mi-a zis că oraşul era teritoriul lui şi mi-a interzis să predic aici. I-a avertizat pe enoriaşii săi cu privire la venirea „profetului fals“ şi a pus spioni prin tot oraşul ca să mă urmărească. Cu toate acestea, în ziua aceea am oferit peste 90 de publicaţii biblice şi am început patru studii. Doi ani mai târziu, Jequié avea propria Sală a Regatului, în care se întruneau 36 de Martori! În prezent, în Jequié sunt opt congregaţii şi circa 700 de Martori.

În primele luni petrecute în Jequié, am locuit într-o cămăruţă închiriată, de la periferia oraşului. Apoi l-am cunoscut pe Miguel Vaz de Oliveira, proprietarul hotelului Sudoeste, pe atunci unul dintre cele mai bune hoteluri din Jequié. Miguel a acceptat un studiu biblic şi a insistat să mă mut într-o cameră din hotelul său. Mai târziu, Miguel şi soţia lui au devenit Martori.

O altă amintire plăcută din zilele petrecute în Jequié o am cu Luiz Cotrim, un profesor de liceu cu care am studiat Biblia. Luiz s-a oferit să mă ajute să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de limbă portugheză şi de matematică. Întrucât făcusem doar şcoala elementară, am acceptat cu bucurie. Lecţiile săptămânale, ţinute după ce făceam studiu, m-au ajutat să mă pregătesc pentru privilegii suplimentare pe care urma să le primesc nu după mult timp în organizaţia lui Iehova.

Noi dificultăţi

În 1956 am primit o scrisoare prin care eram invitat la filiala noastră, pe atunci în Rio de Janeiro, pentru a fi instruit ca supraveghetor de circumscripţie, cum se numesc slujitorii itineranţi ai Martorilor lui Iehova. Cursul, la care au participat încă opt fraţi, a durat cu puţin peste o lună. După terminarea cursului, am fost repartizat în statul São Paulo. Aveam unele rezerve în privinţa repartiţiei. Mă întrebam: „Ce o să fac eu, un negru, între toţi italienii ăia? Oare o să mă accepte?“b

Cu ocazia primei vizite pe care am făcut-o în districtul Santo Amaro am fost încurajat să văd Sala Regatului plină de fraţi şi de oameni interesaţi. Mai mult, ceea ce m-a convins că îngrijorarea mea era neîntemeiată a fost că toţi cei 97 de membri ai congregaţiei m-au însoţit în lucrarea de predicare în acel sfârşit de săptămână. „Sunt realmente fraţii mei“, mi-am zis. Căldura acelor fraţi şi surori mi-a insuflat curajul de a persevera în lucrarea itinerantă.

Măgăruşi, cai şi furnicari

Una dintre cele mai mari dificultăţi pe care le întâmpinau pe atunci supraveghetorii itineranţi erau lungile călătorii spre congregaţiile şi grupele mai mici de Martori din zonele rurale. În astfel de regiuni, transportul în comun era precar sau chiar inexistent, iar majoritatea drumurilor nu erau altceva decât nişte poteci noroioase.

Unele circumscripţii au rezolvat problema cumpărând pentru supraveghetorul de circumscripţie un măgăruş sau un cal. La începutul săptămânii, puneam şaua pe cal sau pe măgăruş, îmi legam toate lucrurile de ea şi mergeam călare vreo 12 ore până la următoarea congregaţie. În Santa Fé do Sul, Martorii aveau un măgăruş pe nume Dourado (Auraş), care ştia drumul până la grupele de studiu din zona rurală. Dourado se oprea la poarta fermei şi aştepta cu răbdare să o deschid. După vizită, împreună cu Dourado îmi continuam drumul până la următoarea grupă.

Şi lipsa mijloacelor de comunicare demne de încredere îngreuna lucrarea itinerantă. De pildă, ca să vizitez o mică grupă de Martori care se întruneau la o fermă din statul Mato Grosso, a trebuit să traversez cu barca râul Araguaia şi să parcurg călare o distanţă de 25 km prin pădure. Odată, am scris o scrisoare acestei grupe ca să o înştiinţez cu privire la vizita mea, dar se pare că scrisoarea s-a pierdut şi nimeni nu m-a aşteptat de partea cealaltă a râului. Era după-amiaza târziu. L-am rugat pe proprietarul unui mic bar să aibă grijă de bagajele mele şi am pornit pe jos doar cu servieta.

În scurt timp s-a lăsat întunericul. Bâjbâind în beznă, am auzit forăitul unui furnicar. Auzisem că furnicarul poate să se ridice în două picioare şi să ucidă un om cu puternicele-i labe din faţă. Aşa că, la orice zgomot ce răzbătea de prin tufişuri, păşeam cu atenţie, ţinându-mi servieta în faţă ca scut. După ce am mers câteva ore, am ajuns la un pârâiaş. Din păcate, fiind întuneric, nu mi-am dat seama că dincolo era un gard de sârmă ghimpată. Am reuşit să trec pârâiaşul dintr-o săritură, doar că dincolo am aterizat direct pe gard şi m-am tăiat!

Într-un târziu am ajuns la fermă, unde m-a întâmpinat lătratul câinilor. Întrucât pe atunci hoţii de oi atacau noaptea, nu am pregetat să mă prezint după ce mi s-a deschis uşa. Cred că arătam jalnic în hainele acelea sfâşiate şi pătate cu sânge. Fraţii însă au fost bucuroşi să mă vadă.

În pofida greutăţilor a fost o perioadă frumoasă din viaţa mea. Îmi plăceau lungile călătorii călare sau pe jos, când mă odihneam uneori la umbra unui copac, ascultând ciripitul păsărilor, sau zăream vulpi ce treceau prin faţa mea pe acele drumuri pustii. Găseam multă bucurie şi la gândul că vizitele mele le erau de un real ajutor oamenilor. Mulţi îmi scriau ca să-şi exprime recunoştinţa. Alţii îmi mulţumeau personal când ne întâlneam la congrese. Cât de mult îmi plăcea să-i văd pe oameni depăşind problemele personale şi făcând progrese spirituale!

În sfârşit, un ajutor!

În toţi anii petrecuţi singur în lucrarea itinerantă, am învăţat să mă bizui pe Iehova şi să-l consider „stânca mea [şi] cetăţuia mea“ (Psalmul 18:2). În plus, celibatul mi-a permis să acord o atenţie neabătută intereselor Regatului.

Cu toate acestea, în 1978 am cunoscut o pionieră pe nume Júlia Takahashi. Ea renunţase la o slujbă sigură ca asistentă medicală la un spital important din São Paulo pentru a sluji acolo unde nevoia de predicatori ai Regatului era mai mare. Bătrânii creştini care o cunoşteau îmi vorbeau cu multă apreciere despre calităţile ei spirituale şi despre aptitudinile ei de pionier. Vă daţi seama că pe unii i-a surprins decizia de a mă căsători după atâţia ani. Unui prieten apropiat nu-i venea să creadă şi mi-a promis un taur de 270 kg dacă mă căsătoream într-adevăr. Bineînţeles, la nunta noastră, din 1 iulie 1978, am fript taurul la proţap.

Perseverez în pofida sănătăţii precare

După ce Júlia mi s-a alăturat în lucrarea itinerantă, încă opt ani am vizitat împreună multe congregaţii din sudul şi sud-estul Braziliei. În acest timp am început să am probleme cu inima. De două ori mi-am pierdut cunoştinţa în timp ce vorbeam cu locatarii în lucrarea de predicare. Din cauza limitelor mele, am acceptat repartiţia de pionieri speciali în Birigüi, statul São Paulo.

Martorii de aici s-au oferit să mă ducă cu maşina la un medic din Goiânia, un oraş situat la 500 km depărtare. După ce starea mi s-a stabilizat, a trebuit să fac o intervenţie chirurgicală pentru implantarea unui pacemaker. Toate astea se întâmplau în urmă cu circa 20 de ani. Deşi ulterior am făcut încă două operaţii pe cord, sunt şi acum activ în lucrarea de facere de discipoli. Asemenea multor soţii creştine loiale, Júlia a fost pentru mine o sursă constantă de tărie şi de încurajare.

Deşi problemele de sănătate mi-au limitat activităţile şi din când în când mă simt descurajat, nu am întrerupt pionieratul. Îmi reamintesc mereu că Iehova nu ne-a promis niciodată că viaţa în acest sistem vechi va fi numai zâmbet şi soare. Dacă apostolul Pavel şi alţi creştini fideli din vechime au trebuit să persevereze, de ce ar trebui să stea altfel lucrurile în cazul nostru? — Faptele 14:22.

De curând, am dat peste prima mea Biblie de care făcusem rost prin anii ’30. Pe partea interioară a copertei scrisesem numărul 350, numărul de proclamatori din Brazilia în 1943, când am început să asist la întrunirile creştine. Nu-mi vine să cred că acum sunt peste 600 000 de Martori în această ţară. Ce privilegiat mă simt că am contribuit şi eu într-o mică măsură la această creştere! Cu certitudine, Iehova mi-a răsplătit perseverenţa. Pot spune asemenea psalmistului: Iehova „a făcut mari lucruri pentru noi şi de aceea suntem plini de bucurie“. — Psalmul 126:3.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Martori anunţând discursul public la primul congres din oraşul Salvador, 1943

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Martori sosind în São Paulo la Adunarea „Naţiunile Bucuroase“, 1946

[Legenda fotografiilor de la paginile 10, 11]

În lucrarea itinerantă, pe la sfârşitul anilor ’50

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Cu soţia mea, Júlia