Credinţa m-a sprijinit în faţa tragediilor vieţii

Relatare de Soledad Castillo

Nu o dată în viaţă singurătatea m-ar fi putut prinde în mrejele ei. Însă n-a reuşit să mă doboare. Când aveam 34 de ani, l-am pierdut pe iubitul meu soţ în moarte. Şase ani mai târziu a murit şi tatăl meu. Iar la opt luni după aceea, am aflat că singurul meu fiu avea o boală incurabilă.

NUMELE meu, Soledad, înseamnă „singurătate“. Însă oricât de surprinzător ar părea, niciodată nu m-am simţit complet singură. Dimpotrivă, când asupra mea s-au abătut tragedii, am simţit că Iehova Dumnezeu mi-a fost alături, ‘luându-mă de mâna dreaptă’ astfel încât să nu-mi fie teamă (Isaia 41:13). Să vă povestesc cum am putut face faţă acestor tragedii şi în ce fel m-au apropiat ele mai mult de Iehova.

Timpuri fericite, lipsite de griji

M-am născut în Barcelona (Spania), în 3 mai 1961, fiind singurul copil al părinţilor mei, José şi Soledad. Pe când aveam nouă ani, mama a cunoscut adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Era de mult timp în căutarea unor răspunsuri satisfăcătoare la întrebările ei legate de religie. Biserica n-a putut să i le ofere. Într-o zi însă, a fost vizitată de două Martore ale lui Iehova, care i-au răspuns pe baza Bibliei la toate acele întrebări. Mama a acceptat imediat un studiu biblic.

Curând după aceea, s-a botezat; câţiva ani mai târziu, tata a făcut acelaşi lucru. Eliana, sora care a studiat cu mama, a observat că şi eu doream să aflu mai multe din Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, deşi eram practic încă un copil, ea mi-a propus să studiem Biblia împreună. Datorită ajutorului ei şi a sprijinului mamei, m-am putut boteza la vârsta de 13 ani.

Pe parcursul adolescenţei, m-am rugat adesea lui Iehova, mai ales când a trebuit să iau decizii. Însă n-am prea avut parte de probleme în acea perioadă. Mă bucuram de prietenii frumoase în congregaţie, iar relaţiile mele cu părinţii erau foarte strânse. În 1982, m-am căsătorit cu Felipe, un Martor care avea aceleaşi obiective spirituale ca şi mine.

Străduinţa de a sădi în inima copilului nostru iubirea pentru Iehova

Cinci ani mai târziu, am născut un băieţel căruia i-am pus numele Saúl. Eram încântaţi că deveniserăm părinţi şi speram să fie un copil sănătos şi cuminte, care să ajungă să-l iubească pe Dumnezeu. Amândoi am petrecut mult timp cu el. Îi vorbeam despre Iehova, luam masa împreună, îl duceam în parc şi ne jucam cu el. Îi plăcea foarte mult să iasă cu Felipe în lucrarea de predicare. Soţul meu l-a ajutat să participe la ea încă de la o vârstă fragedă. De pildă, Saúl apăsa pe sonerie şi le oferea oamenilor tracte.

Eforturile noastre de a-l instrui cu iubire au dat rod. La şase ani, ne însoţea deja cu regularitate în predicare. În plus, îi făcea o deosebită plăcere să asculte relatări biblice şi aştepta cu nerăbdare studiul în familie. Curând după ce l-am dat la şcoală, a început chiar să ia unele decizii pe baza cunoştinţei sale din Biblie.

Însă viaţa familiei noastre a luat o întorsătură dramatică pe când Saúl avea şapte ani deoarece Felipe a contractat o infecţie virală la plămâni. El s-a luptat 11 luni cu boala, nemaiputând munci şi fiind adesea nevoit să stea la pat. În cele din urmă, a încetat din viaţă. Avea doar 36 de ani.

Şi acum plâng când mă gândesc la acel an teribil de greu. A trebuit să-mi privesc neputincioasă soţul care, cu fiecare zi ce trecea, era mai slăbit din cauza bolii. M-am străduit să-l încurajez până în ultimele lui clipe, deşi în adâncul sufletului, ştiam că în scurt timp aveam să-mi văd năruite toate speranţele şi planurile de viitor. Îi citeam articole din publicaţiile noastre bazate pe Biblie, care ne-au întărit când n-am putut merge la întruniri. Când s-a stins din viaţă, am simţit un imens gol lăuntric.

Totuşi Iehova m-a sprijinit. L-am rugat în permanenţă să-mi dea spiritul său. I-am mulţumit pentru fericirea de care am avut parte alături de Felipe şi pentru speranţa de a-l revedea la înviere. L-am mai rugat să mă ajute să găsesc bucurie amintindu-mi de anii petrecuţi împreună cu soţul meu, precum şi să-mi dea înţelepciune pentru a-mi instrui fiul conform principiilor creştine. Astfel, deşi eram foarte îndurerată, am putut găsi mângâierea de care aveam atâta nevoie.

De asemenea, am simţit din plin sprijinul părinţilor mei şi al colaboratorilor din congregaţie. Însă mi-am asumat responsabilitatea de a studia din Biblie cu Saúl, învăţându-l să-i slujească lui Iehova. Cu toate că fostul meu patron mi-a oferit un serviciu bun, la birou, am preferat să fac menaj. Voiam să stau mai mult cu băiatul meu şi să fiu acasă când se întorcea de la şcoală.

Versetul din Proverbele 22:6 m-a conştientizat de importanţa faptului de a-i oferi instruire spirituală: „Educă-l pe copil conform căii potrivite pentru el şi nici când va îmbătrâni nu se va abate de la ea“. Acest text mi-a reînnoit speranţa că Iehova îmi va binecuvânta eforturile de a-l ajuta pe Saúl să-şi însuşească modul Său de gândire. Ce-i drept, a trebuit să facem unele sacrificii şi să ne drămuim bine banii, dar timpul pe care i l-am putut dedica fiului meu a fost mai valoros decât orice câştig material.

Apoi, când el avea 14 ani, a murit tatăl meu. Impactul asupra lui Saúl a fost devastator. Moartea bunicului, care i-a lăsat la rândul lui un exemplu de iubire pentru Iehova, i-a readus în inimă toată durerea pe care o simţise când şi-a pierdut tatăl. Saúl şi-a dat seama că acum el era „capul familiei“, cel care trebuia să aibă grijă de mama şi de bunica lui.

Lupta cu leucemia

La opt luni de la moartea tatălui meu, medicul de familie mi-a spus că trebuie să-l duc pe Saúl la spital deoarece se simţea tot timpul extenuat. După o serie de analize, medicii au descoperit că avea leucemie.a

Fiul meu a petrecut următorii doi ani şi jumătate mai mult prin spitale, luptând cu boala prin chimioterapie. După primele şase luni, cancerul a intrat într-o fază de remisiune care a durat cam un an şi jumătate. Totuşi boala a reapărut, iar Saúl a trebuit să facă din nou chimioterapie. În scurt timp tratamentul i-a slăbit foarte mult organismul, chiar dacă a atenuat provizoriu simptomele leucemiei. Din nefericire, cancerul şi-a făcut pentru a treia oară apariţia, dar de această dată Saúl n-a mai putut face faţă agresivităţii tratamentului. El îşi dedicase viaţa lui Dumnezeu şi îşi exprimase dorinţa de a se boteza ca Martor al lui Iehova, însă a murit imediat după ce a împlinit 17 ani.

Medicii recomandă adesea administrarea de sânge pentru a combate efectele nedorite ale chimioterapiei, cu toate că transfuziile nu pot vindeca persoana. Când lui Saúl i-a fost pus diagnosticul, amândoi am specificat că nu vom accepta o transfuzie, întrucât doream să respectăm legea lui Iehova de ‘a ne abţine de la sânge’ (Faptele 15:19, 20). Iar Saúl le-a mai spus de câteva ori medicilor, în absenţa mea, că decizia îi aparţinea în totalitate (vezi chenarul de la pagina 31).

Aceştia au tras în cele din urmă concluzia că, deşi minor, fiul meu era pe deplin conştient de gravitatea bolii sale. Aşadar, i-au respectat decizia şi au fost de acord să-i administreze un tratament fără sânge. Presiunile menite să-l facă să se răzgândească n-au încetat însă nicio clipă. De aceea, când îmi auzeam băiatul susţinându-şi punctul de vedere în faţa personalului medical, mă simţeam mândră de el. Prietenia lui cu Iehova era, evident, foarte strânsă.

În vara în care am aflat că Saúl avea leucemie, la congresul de district din Barcelona a fost lansată cartea Să ne apropiem de Iehova. Această publicaţie extraordinară s-a dovedit asemenea unei ancore ce ne-a ajutat să rămânem de neclintit în aşteptarea unui viitor nesigur, care ne speria. La spital, o citeam împreună, iar în clipele grele care au urmat, ne veneau adesea în minte idei din ea. Versetul din Isaia 41:13, menţionat în prefaţa cărţii, a căpătat atunci o însemnătate aparte pentru noi: „Eu, Iehova, Dumnezeul tău, te iau de mâna dreaptă, eu, Cel care-ţi spune: «Nu te teme! Eu te voi ajuta!»“.

O credinţă care a mişcat multe inimi

Maturitatea şi optimismul lui Saúl i-au impresionat profund pe medicii şi pe asistentele spitalului Vall d’Hebrón. A fost îndrăgit de toţi membrii personalului care au avut grijă de el. În plus, şeful secţiei de hematologie care se ocupă de bolnavii de cancer a tratat de atunci şi alţi copii Martori diagnosticaţi cu leucemie, acordându-le respect şi demnitate. El îşi aminteşte de fermitatea cu care a ţinut Saúl la convingerile lui, de atitudinea lui pozitivă faţă de viaţă şi de curajul de care a dat dovadă până şi în faţa morţii. Asistentele îi spuneau lui Saúl că era cel mai bun pacient pe care îl avuseseră vreodată în acel salon. De asemenea, au spus despre el că niciodată nu s-a plâns şi că nu şi-a pierdut simţul umorului nici chiar în pragul morţii.

Vorbind cu o specialistă în psihologie, am aflat că, din cauza frustrării şi a durerilor, mulţi copii care au o astfel de boală tind să-şi verse supărarea pe medici şi pe părinţi. Ea a observat însă că în cazul lui Saúl lucrurile au stat cu totul altfel. Calmul şi optimismul lui au uimit-o. Astfel am avut ocazia să-i împărtăşim convingerile noastre.

Indirect, Saúl l-a ajutat şi pe un frate din congregaţie. Acesta suferea de depresie de circa şase ani, iar medicaţia nu îi îmbunătăţise starea. A stat mai multe nopţi la spital, având grijă de Saúl şi mi-a spus că l-a mişcat atitudinea fiului meu faţă de boală. A observat că, deşi epuizat, Saúl se străduia să-i încurajeze pe toţi cei care-l vizitau. „Exemplul lui mi-a dat puterea să lupt în continuare cu depresia“, a mărturisit fratele.

Au trecut trei ani de când Saúl s-a stins din viaţă. După cum este şi firesc, durerea nu mi-a dispărut din inimă. Nu i-aş fi putut face faţă prin forţe proprii, însă Dumnezeu mi-a dat „puterea care depăşeşte normalul“ (2 Corinteni 4:7). Am realizat că până şi cele mai grele şi tragice experienţe pot avea o latură pozitivă. Învăţând să trăiesc cu suferinţa provocată de pierderea soţului, a tatălui şi a fiului meu, am devenit mai altruistă şi mai înţelegătoare cu cei care trec la rândul lor prin suferinţe. Mai presus de toate, m-am apropiat mai mult de Iehova. Acum pot privi fără teamă viitorul, fiindcă ştiu că Tatăl meu ceresc mă va ajuta şi pe mai departe. Mă va ţine în continuare de mână.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 31]

V-AŢI PUS VREODATĂ ACEASTĂ ÎNTREBARE?

Poate aţi auzit că Martorii lui Iehova refuză transfuziile de sânge. V-aţi întrebat însă de ce?

Această decizie bazată pe Scripturi este adesea greşit înţeleasă. Impresia multor oameni este că Martorii lui Iehova nu acceptă niciun tratament medical sau că pur şi simplu nu preţuiesc viaţa. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Martorii doresc ca ei şi membrii familiei lor să beneficieze de cea mai bună îngrijire medicală. Totuşi ei solicită tratamente medicale fără sânge. Din ce motiv?

Poziţia lor se bazează pe o lege deosebit de importantă dată de Dumnezeu omenirii. Imediat după Potopul din timpul lui Noe, El le-a dat voie acestuia şi familiei lui să consume carnea animalelor. Dumnezeu a stabilit însă o singură restricţie: ei nu trebuiau să consume sânge (Geneza 9:3, 4). Întrucât toate rasele umane au descins din Noe, toţi oamenii sunt datori să respecte această lege. Ea n-a fost niciodată abrogată. De fapt, cu mai bine de 800 de ani mai târziu, Dumnezeu a reiterat-o, arătându-i clar poporului Israel că sângele este sacru deoarece reprezintă sufletul, sau viaţa însăşi (Leviticul 17:14). După încă 1500 de ani, apostolii le-au poruncit tuturor creştinilor: „Să vă abţineţi . . . de la sânge“ (Faptele 15:29).

Aşadar, ar fi imposibil ca un Martor al lui Iehova să poată afirma că se abţine de la sânge dacă şi l-ar introduce în corp prin intermediul unei transfuzii. Martorii insistă, prin urmare, să li se administreze tratamente alternative. Poziţia lor bazată pe Scripturi are de multe ori drept rezultat o asistenţă medicală de mai bună calitate. Iată de ce şi unele persoane care nu sunt Martore preferă tratamentele fără sânge.

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Împreună cu Felipe, soţul meu, şi Saúl, fiul nostru

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Părinţii mei, José şi Soledad

[Legenda fotografiei de la pagina 30]

Saúl cu o lună înainte de a muri