Zambia

Africa e ca un veşmânt brodat. De la plajele cu nisip alb de pe coasta mediteraneană, străbătând Sahara aurie şi pădurile de smarald, până la ţărmurile albe, bătute de vânt, ale Capului Bunei Speranţe, ea este căminul a zece la sută din populaţia lumii. Multe fluvii, precum Nilul, Nigerul, Congo şi Zambezi sunt asemenea unor fire brodate pe tot acest veşmânt, care ascunde în faldurile lui adânci mari rezerve de aur, cupru şi pietre preţioase.

Acolo unde pădurile tropicale din bazinul fluviului Congo se înalţă pentru a întâlni platoul central african, un platou uşor vălurit acoperit de savană, se află Zambia. Despre această ţară s-a zis că seamănă cu un fluture uriaş, cu aripi asimetrice, care s-a aşezat pe hartă. Graniţele ce-i dau forma neobişnuită, o moştenire a erei coloniale, delimitează un teritoriu de mai bine de 750 000 km², de trei ori mai mare decât teritoriul României.

În partea de nord-est a Zambiei de astăzi se întinde Valea Marelui Rift; la vest şi la sud curge marele fluviu Zambezi. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, aceste meleaguri au fost ascunse străinilor ce prădau Africa de aur, de fildeş şi de sclavi. În 1855, exploratorul David Livingstone, fiul unui morar din Scoţia, i-a deschis lumii ochii spre ţara de dincolo de „Fumul care tună“ — impresionanta cascadă pe care Livingstone a numit-o mai târziu Cascada Victoria, în cinstea reginei Victoria a Angliei.

Au urmat apoi misionarii creştinătăţii, dornici să promoveze „creştinismul, comerţul şi civilizaţia“ în strădania de a croi drum spre inima continentului. Deseori însă metodele folosite de ei au fost în contrast cu misiunea lor. În scurtă vreme însă aveau să vină şi cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, urmau să se recomande ca miniştri ai Săi. — 2 Cor. 6:3–10.

Perioada de început

În 1890, pe teritoriul numit astăzi Zambia au venit cinci societăţi misionare. La începutul anului 1900, îngrijoraţi de controlul tot mai mare exercitat de puterea colonială şi de companiile comerciale, tot mai mulţi africani căutau îndrumare. Astfel, pe întregul continent au început să apară diferite mişcări religioase bizare. Dar nu după multă vreme, africanii aveau să beneficieze şi de un ajutor spiritual autentic. Încă din 1911, exemplare ale volumelor Studii în Scripturi au ajuns în mâinile oamenilor sinceri din Zambia. Deşi nu întotdeauna prin intermediul celor sincer interesaţi să-i slujească lui Dumnezeu, adevărurile biblice explicate în aceste cărţi s-au răspândit repede spre nord.

În 1910, Charles Taze Russell, care se ocupa de supravegherea lucrării de predicare a Regatului în acele zile, l-a trimis pe William Johnston, un frate demn de încredere şi cu mult discernământ, din Glasgow (Scoţia), ca să-i ajute pe fraţii din Nyassaland (actualmente Malawi). Din nefericire, în dorinţa de a-şi promova interesele egoiste, câţiva care fuseseră înaintea fratelui Johnston — atât localnici, cât şi străini — denaturaseră adevărurile biblice. Într-adevăr, în anii care au urmat, unii autonumiţi predicatori şi păstori au venit în Rhodesia de Nord (în prezent Zambia) promovând un amestec de religii, promisiuni de eliberare şi practici necurate menit să-i încânte pe oameni. În timp ce fratele Johnston îi ajuta pe cei din Nyassaland, pe care el i-a descris ca „având o dorinţă fierbinte de a cunoaşte mai bine Cuvântul lui Dumnezeu“, s-a acordat mai puţină atenţie teritoriilor din vest. În Rhodesia de Nord literatura biblică ajungea fie prin poştă, fie prin intermediul muncitorilor emigranţi, însă lucrarea de predicare a Regatului se desfăşura în cea mai mare parte fără supraveghere.

O perioadă de confuzie

Primii ani de după 1920 au fost o perioadă de confuzie. „Mişcările Watch Tower“ locale au discreditat foarte mult lucrarea creştină a adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu. Unii practicau schimbarea soţiilor şi alte nelegiuiri. Aceştia nu numai că nu înţelegeau adevărurile Bibliei, dar şi pretindeau în mod fals că se asociază cu Studenţii în Biblie, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova. Se pare însă că erau şi multe grupuri care, prin ataşamentul lor sincer faţă de principiile Bibliei şi prin predicarea lor zeloasă, dovedeau că trăiesc în conformitate cu adevărul.

Totuşi, era greu să îi identifici pe cei sincer interesaţi să-i slujească lui Dumnezeu. În 1924, la Filiala Studenţilor în Biblie din Cape Town (Africa de Sud) au sosit Thomas Walder şi George Phillips, amândoi din Marea Britanie. Fratele Walder, care avea puţin peste 30 de ani, a străbătut Rhodesia de Nord şi de Sud pentru a vedea ce grupuri îşi asociau numele cu Watch Tower. Anul următor, William Dawson, din Europa, a fost repartizat să viziteze grupurile apărute. El a remarcat că unii păstori autonumiţi se grăbeau să boteze mari mulţimi de oameni, dintre care cei mai mulţi nu înţelegeau adevărurile Bibliei şi nici nu le apreciau. Llewelyn Phillips (nu este rudă cu George Phillips) a scris mai târziu: „Era cât se poate de clar că majoritatea se asemăna cu oamenii din Ninive «care nu ştiau să deosebească stânga de dreapta lor»“ (Iona 4:11). Mulţi erau sinceri, însă faptul că nu existau aproape deloc publicaţii în limbile indigene îi împiedica să înţeleagă adevărul. În ciuda eforturilor repetate, nu s-a reuşit să se obţină permisiunea guvernului de a se stabili o structură de supraveghere permanentă a lucrării. Astfel, Filiala din Cape Town a hotărât întreruperea predicării publice şi a botezurilor. Fără a descuraja studierea Bibliei şi întrunirile în scopul închinării, fratele Walder a trimis o scrisoare tuturor grupurilor de persoane interesate, îndemnându-le să susţină această măsură temporară până când se putea numi un reprezentant permanent al Studenţilor în Biblie.

De-a lungul căii ferate

Secole la rând, populaţiile indigene au folosit zăcămintele de cupru de la suprafaţă pentru a-şi confecţiona unelte şi obiecte decorative. În jurul anului 1925, Compania Britanică a Africii de Sud, care nu numai că guverna teritoriul, dar şi controla drepturile de exploatare minieră, a început să exploateze bogatele zăcăminte subterane. Întrucât era nevoie de lucrători, mii de oameni s-au mutat din zonele rurale în oraşele nou-formate de-a lungul unei căi ferate construite iniţial pentru a face legătura între Cape Town şi Cairo.

James Luka Mwango îşi aminteşte: „Organizarea companiilor, cum erau numite pe atunci congregaţiile, era foarte diferită de organizarea din zilele noastre. Înainte de 1930, întrunirile pentru studierea Bibliei se făceau în grupuri mici. Unele persoane interesate comunicau cu Filiala din Cape Town, în timp ce altele solicitau literatura biblică direct de la Brooklyn. Întrucât literatura era în engleză, pentru mulţi era greu să înţeleagă corect adevărul“. Deşi în general mici, grupele făceau progrese, zelul lor fiind tot mai mult direcţionat spre predicarea organizată. Acest lucru nu a scăpat atenţiei clericilor creştinătăţii.

O campanie de suprimare

În mai 1935, grupări religioase influente au făcut presiuni asupra autorităţilor cerând modificarea codului penal al Rhodeziei de Nord, astfel încât importarea şi distribuirea aşa-numitei literaturi subversive să fie considerată o infracţiune gravă. Desigur, cei care stabilesc ce este sediţios sau subversiv sunt influenţaţi de propriile lor concepţii politice şi religioase. De altfel, evenimentele care au urmat au arătat că toate acestea nu au fost decât un pretext pentru a-i interzice pe Martorii lui Iehova.

Opozanţii s-au folosit de revoltele din comunităţile de mineri stârnite de publicarea noilor impozitări pentru a-i cataloga pe Martorii lui Iehova drept o grupare ce luptă împotriva statului. La începutul lunii respective, Martorii ţinuseră un congres în Lusaka. Se pare că opozanţii au pretins că acest mic congres a avut legătură cu protestele apărute la o distanţă de mai bine de 300 km nord. Thomson Kangale, pe atunci tânăr, îşi aminteşte: „Ştiam că se pune ceva la cale. De aceea, nu am mers în lucrarea de predicare, ci am rămas în case cântând cântările Regatului. Ştiam că nu trebuie să ne implicăm sub nici o formă în greve şi în acte de violenţă“. Cu toate acestea, fraţii au fost arestaţi, iar în multe oraşe au fost alungaţi de la casele lor. Literatura biblică le-a fost confiscată şi distrusă. Guvernatorul a dat un decret prin care au fost interzise 20 de publicaţii.

A fost numită o comisie de anchetă pentru a investiga tulburările apărute. Comisarul districtului din principala zonă afectată a recunoscut: „Martorii lui Iehova şi Watch Tower ca organizaţie nu au luat parte la grevă“. Nici un Martor al lui Iehova nu a fost implicat în vreo revoltă. Însă cartea Christians of the Copperbelt a consemnat: „Comisia de anchetă a acceptat multe acuzaţii grave pe baza unor dovezi foarte şubrede, iar pe baza raportului său, literatura Martorilor lui Iehova a fost interzisă. În câteva districte, şefii de trib au dus o campanie acerbă de suprimare [a Martorilor], dând foc locurilor unde se ţineau întruniri Watchtower“.

În acest timp, Filiala din Cape Town a făcut apeluri repetate la secretarul de stat pentru afaceri coloniale al guvernului britanic ca să li se permită Martorilor „să-şi exercite dreptul dat de Dumnezeu de a se închina nestingheriţi lui Iehova Dumnezeu aşa cum le dictează conştiinţa“. Apelurile au vizat şi posibilitatea înfiinţării unui birou permanent care să aibă un reprezentant al organizaţiei. Iehova a binecuvântat aceste eforturi. În martie 1936, secretarul de stat a aprobat înfiinţarea unui depozit în Lusaka, acceptându-l ca reprezentant pe Llewelyn Phillips.

Cele patru cerinţe

Înfiinţarea unui depozit în Lusaka a constituit o victorie semnificativă. Însă guvernatorul nu a fost de acord cu recunoaşterea legală a Martorilor lui Iehova ca organizaţie religioasă, până când nu aveau să se prezinte dovezi concludente că exista o structură mai bună de supraveghere a congregaţiilor. În anii care au urmat, fratele Phillips a lucrat din greu alături de alţi fraţi fideli pentru a-i ajuta şi a-i întări pe cei sinceri şi pentru a-i exclude pe cei ce promovau practici nebiblice. Pionierii au fost instruiţi în chestiuni organizatorice, de doctrină şi de morală; la rândul lor, ei au mers să ajute grupele şi congregaţiile.

Vorbind despre această perioadă, un frate a zis: „Cel mai bun an pentru vestitorii din Zambia a fost 1940. Acesta a fost anul în care s-au permis din nou botezurile, ce fuseseră oprite în 1925“.

James Mwango îşi aminteşte: „Pentru a primi permisiunea să se boteze, o persoană care studia Biblia trebuia acum să înveţe despre ceea ce noi numeam cele patru cerinţe. Apoi, fratele care boteza sau un alt frate desemnat de servul companiei îi punea întrebări despre semnificaţia acestor cerinţe. Prima cerinţă era să audă adevărul; a doua, să se căiască; a treia, să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, iar a patra, să i se dedice lui Iehova. O persoană care studia Biblia putea fi botezată când înţelegea cum se cuvine aceste patru cerinţe. Procedura a fost introdusă pentru ca fraţii să se asigure că aceia care se botezau înţelegeau pe deplin semnificaţia pasului lor“.

Interzicerea literaturii

Îndeosebi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oficialii guvernului au interpretat neutralitatea Martorilor drept opoziţie faţă de politica de recrutare. În decembrie 1940, lista publicaţiilor interzise cuprindea şi toate publicaţiile Martorilor lui Iehova. S-a interzis şi importul de literatură. În primăvara lui 1941, guvernul le-a cerut tuturor celor ce posedau publicaţii Watch Tower să le predea. În caz contrar, aveau să fie daţi în urmărire penală şi chiar închişi.

Solomon Lyambela, care a slujit ca supraveghetor itinerant, iar mai târziu a absolvit Şcoala Galaad, spune: „Am ascuns literatura în canoe pe fluviul Zambezi. Legam cărţile sub cadrul paturilor sau chiar le ascundeam unde ţineam meiul şi mălaiul“.

Un alt frate îşi aminteşte: „Eram nevoiţi să ne îngropăm cărţile. Am putut păstra totuşi Biblia Bereană, pe care o apreciam foarte mult şi nu era interzisă. Am pierdut multe cărţi: pe unele le-au mâncat termitele, iar pe altele le-au furat hoţii. Deoarece mergeam deseori la locurile unde erau îngropate cărţile, hoţii au crezut că ascunsesem lucruri de valoare materială. Îmi amintesc că, într-o zi când am mers în tufişuri să studiez, mi-am găsit cărţile împrăştiate peste tot. Le-am strâns şi le-am ascuns din nou, în alt loc“.

Plin de îndrăzneală, Llewelyn Phillips a făcut o plângere către guvernator cu privire la publicaţiile interzise. Deşi mai fusese închis în acel an pentru refuzul serviciului militar, fratele Phillips a fost condamnat la alte şase luni de închisoare. Un voluntar care a slujit temporar la depozitul din Lusaka a spus: „Eram deseori vizitaţi de poliţia judiciară, iar fratele Phillips era adesea chemat la secţie“. Cu toate acestea, Llewelyn Phillips a continuat să promoveze ordinea şi un spirit zelos în congregaţii. Pe măsură ce au fost disponibili fraţi capabili, aceştia au fost instruiţi şi trimişi ca miniştri itineranţi. Datorită ajutorului lor, în 1943 s-a înregistrat un record de 3 409 vestitori.

Progrese constante spre o mai mare libertate

După război, Filialele din Marea Britanie şi din Africa de Sud ale Martorilor lui Iehova au făcut repetate apeluri la Ministerul Coloniilor din Londra pentru ridicarea restricţiilor privitoare la publicaţiile noastre. În urma unei petiţii semnate de mai bine de 40 000 de persoane care susţineau lucrarea de învăţământ biblic a Martorilor lui Iehova, guvernul Rhodesiei de Nord a scos câteva publicaţii de pe lista publicaţiilor interzise, însă nu şi revista Turnul de veghe.

În ianuarie 1948, Nathan Knorr şi Milton Henschel de la sediul mondial din Brooklyn al Martorilor lui Iehova au făcut prima lor vizită în Zambia. După ce au participat la un congres de patru zile în Lusaka, ei au avut o întrevedere cu secretarul afacerilor indigene şi cu procurorul general, care le-au spus că restricţiile aveau să fie în curând ridicate. Cât de mult s-au bucurat fraţii când lucrarea poporului lui Iehova a fost în sfârşit recunoscută legal! La 1 septembrie 1948 a fost înfiinţată o nouă filială, înregistrată sub numele de Martorii lui Iehova, nu de Watch Tower Society. Acum autorităţile, populaţia şi chiar fraţii puteau face o distincţie clară între Martorii lui Iehova şi membrii sectelor autohtone „Watch Tower“, cu care Martorii nu aveau de fapt nici o legătură.

În cei 40 de ani care se scurseseră, opozanţii religioşi, pe care îi interesa prea puţin să facă discipoli ai lui Cristos, îşi concentraseră eforturile pentru a dărâma credinţa celor ce ascultau vestea bună. Însă Martorii lui Iehova, până atunci consideraţi pe nedrept „amăgitori“, au continuat să se dovedească miniştri ai lui Dumnezeu care spun adevărul (2 Cor. 6:8). Anticipând libertatea de după război, ei au luat măsuri care să stimuleze creşterea viitoare.

Serviciul misionarilor

„Printre bucuriile serviciului unui misionar este faptul de a vedea cum foloseşte Iehova oameni de orice fel pentru a-şi împlini scopul. E o mare bucurie şi când vezi aprecierea celor care primesc ajutor spiritual“, spune Ian (John) Fergusson, care a slujit mulţi ani în Zambia. Misionarii altor religii sunt deseori preocupaţi de problemele sociale şi economice, însă misionarii Martorilor lui Iehova se concentrează asupra lucrării de facere de discipoli. Ei îşi îndeplinesc această responsabilitate încredinţată de Dumnezeu dovedind o „iubire fără ipocrizie“. — 2 Cor. 6:6.

Printre cei care au arătat un adevărat spirit de misionar a fost William Johnston. Cu câţiva ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, el a venit în sudul Africii, teritoriu pe care l-a străbătut în lung şi-n lat. Pe la începutul anului 1921, Piet de Jager, Parry Williams şi alţii ajunseseră în Salisbury (în prezent Harare), capitala Rhodesiei de Sud (în prezent Zimbabwe), ţară vecină Zambiei. George Phillips, Thomas Walder şi William Dawson au predicat în Rhodesia de Nord pe la mijlocul anilor ’20. Alţi fraţi — dintre care unii fuseseră născuţi în Rhodesia de Nord, dar luaseră legătura cu Studenţii în Biblie în timp ce lucrau în altă parte — s-au întors în ţara natală ca să răspândească „vestea bună despre lucruri bune“ (Rom. 10:15). O contribuţie importantă la extinderea lucrării în acele zile de început au avut Manasse Nkhoma şi Oliver Kabungo. Joseph Mulemwa, originar din Zambia, a aflat adevărul la mina din Wankie (astăzi Hwange), din nordul Zimbabwe, iar ulterior a slujit cu fidelitate în vestul Zambiei. Fred Kabombo a fost primul supraveghetor itinerant din acea zonă. Aceşti fraţi pot fi numiţi pe drept cuvânt pionieri deoarece au ajuns în teritorii unde vestea bună a fost predicată foarte puţin sau chiar deloc şi au pus o temelie solidă pentru creşterea viitoare.

Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Charles Holliday din Africa de Sud a răspuns invitaţiei lui George Phillips de la Filiala din Cape Town de a vizita grupele de persoane interesate din Provincia de Vest. Împreună cu un frate local care îl ajuta ca interpret, fratele Holliday a călătorit cu un tren de cherestea, cu canoea şi chiar cu vagonetul acţionat manual al unui şef de echipă. Când au ajuns în Senanga, un orăşel aflat la cca 250 km nord de cascada Victoria, au fost întâmpinaţi de o mare mulţime de oameni. Unii dintre aceştia călătoriseră câteva zile pentru a-l asculta cu viu interes pe acest vizitator ce venea să le explice adevărurile biblice.

Sosesc misionarii de la Galaad

În 1948 au sosit în Zambia doi misionari, Harry Arnott şi Ian Fergusson. Acum se acorda atenţie miilor de europeni care se mutaseră în Africa pentru activităţi legate de minele de cupru. Reacţia oamenilor a fost extraordinară. În acel an s-a înregistrat o creştere cu 61% a numărului de Martori activi în lucrarea de predicare.

În multe locuri nu era neobişnuit ca misionarii să aibă liste de aşteptare cu persoane ce doreau să studieze Biblia. Filiala a achiziţionat o camionetă Dodge veche de zece ani, pe care doi misionari supraveghetori itineranţi au folosit-o pentru a ajunge în zonele din afara centrelor industriale. Într-un raport de la Filială se spunea: „Camioneta ne este de mare folos, chiar dacă la întoarcere venim uneori pe trei roţi sau cu jumătate de şasiu târâş“.

În 1951, în ţară erau şase misionari. În decembrie 1953 au venit alţi şase, dornici să ajute. Printre aceştia au fost şi Valora şi John Miles, care au slujit în Zambia şase ani, iar apoi au fost transferaţi în Zimbabwe şi în Lesotho. În anii care au urmat au venit şi mai mulţi misionari: Joseph Hawryluk, John şi Ian Renton, Eugene Kinaschuk, Paul Ondejko, Peter şi Vera Palliser, Avis Morgan, precum şi alţii care, prin eforturile lor pline de iubire, au contribuit la extinderea lucrării. Desigur, eficienţa în acest serviciu special a pretins sacrificii şi schimbări.

„E încă un copil!“

„Eram sigur că e o greşeală“, povesteşte Wayne Johnson despre sentimentele pe care le-a avut când a primit repartiţia în Zambia. Fiind absolvent al celei de-a 36-a clase a Şcolii Biblice Galaad, Wayne a venit în Zambia împreună cu Earl Archibald la începutul anului 1962. În prezent, slujeşte ca supraveghetor itinerant în Canada împreună cu soţia sa, Grace. Wayne îşi aminteşte: „Aveam doar 24 de ani, arătând chiar mai tânăr, şi învăţam limba chinyanja [numită şi chiChewa]. Când surorile m-au văzut prima oară, le-am auzit vorbind între ele în şoaptă: «akali mwana (E încă un copil)!»

Mi-am dat seama că trebuia să mă bizui foarte mult pe Iehova şi pe organizaţia sa. Doream ca toţi să înţeleagă că, în spiritul textului din Faptele 16:4, eu nu făceam decât să le transmit directivele şi informaţiile pregătite de Iehova şi de organizaţia sa. Însă am încercat şi să mă port într-un mod care să nu-i lezeze pe alţii. Când privesc în urmă, încă mă minunez că am primit un privilegiu atât de mare!“

Expulzaţi!

Anii ’60 şi ’70 au fost ani de mari schimbări. Din când în când, ţara era traversată de valuri de persecuţii. După 1964, când Zambia şi-a declarat independenţa, fraţii au întâmpinat tot mai multe greutăţi în ce priveşte salutul drapelului şi imnul naţional. Spre sfârşitul anilor ’60, unii politicieni au considerat că influenţa misionarilor era un impediment în realizarea obiectivelor statului. Într-un raport al Filialei se arată ce s-a întâmplat apoi: „În 20 ianuarie 1968, încă de la primele ore ale dimineţii s-au primit telefoane de la supraveghetorii din aproape toate congregaţiile de limbă engleză. Ei doreau să informeze Filiala că primiseră ordin să părăsească ţara. Interesant a fost că se dăduseră ordine de expulzare nu numai pentru Martorii lui Iehova străini, ci şi pentru cetăţeni zambieni, doi dintre aceştia fiind George Morton şi Isaac Chipungu“.

Totul s-a petrecut rapid. În aceeaşi dimineaţă, la ora 10, funcţionari de la Biroul pentru Imigrări au venit la Filială ca să aducă ordine de expulzare pentru cinci cupluri de misionari. „Nici n-am apucat să ne dezmeticim că au şi fost la uşă“, îşi aminteşte misionarul Frank Lewis. „Se hotărâse ca misionarii de la Filială să iasă pe uşa din spate şi să meargă la un frate acasă pentru a se pune în aplicare planul stabilit în caz de interdicţie. Noi însă ezitam să plecăm deoarece, la etaj, o soră misionară era grav bolnavă de malarie. Fraţii locali au insistat să fugim, promiţându-ne că vor avea ei grijă de ea. Ştiam că se vor ţine de cuvânt.

Am avut o senzaţie foarte ciudată când am citit în ziarul Times of Zambia că organizaţia Watchtower, cum o numeau ei, era acum interzisă, iar «conducătorii» ei se ascundeau. Numele noastre erau pe prima pagină a ziarului, împreună cu menţiunea că autorităţile ne căutau din casă în casă în tot oraşul! Fraţii locali care au rămas la Filială s-au descurcat foarte bine, ducând literatura şi dosarele în diferite locuri. A doua zi, după ce ei şi-au terminat treaba, ne-am întors la Filială pentru a ne preda autorităţilor.“

La Filială era postat un poliţist. Imediat au fost date ordinele de expulzare misionarilor aleşi, precum şi altor fraţi din străinătate care slujeau aici. Fratele Lewis povesteşte: „Am fost printre ultimii care au plecat. Şi acum ne emoţionează imaginea acelui grup de surori care au venit pe jos 20 km de la Kalulushi împreună cu copiii lor doar pentru a ne spune la revedere şi a ne strânge mâna, deşi nu ne cunoşteau personal!“

Al doilea val de expulzări

Timpul a trecut. Albert Musonda, în prezent membru al Comitetului Filialei din Zambia, avea 22 de ani şi slujea ca voluntar la Betel în cadrul Departamentului de contabilitate. Într-o zi din 1975 a venit pe neaşteptate poliţia. „Le-au dat misionarilor mai puţin de două zile să părăsească ţara“, relatează el.

John Jason adaugă: „În decembrie 1975, am primit o scurtă scrisoare de la Biroul pentru Imigrări prin care ni se ordona să părăsim ţara în 36 de ore“. Printr-un avocat local s-a făcut recurs, iar misionarilor li s-a acordat o prelungire a termenului pentru a avea timp să-şi strângă lucrurile. Fratele Jason spune: „A trebuit să părăsim un popor pe care îl îndrăgiserăm foarte mult“.

Soţia lui Albert, Dailes, povesteşte: „I-am însoţit pe fraţi până la Aeroportul Southdown pentru a ne lua la revedere de la ei. John Jason a luat avionul spre Kenya, iar Ian Fergusson spre Spania“. Dar ce anume a provocat acest nou val de expulzări?

În mintea multora, congresul din 1975 a fost proverbiala picătură care a umplut paharul. „A fost unul dintre cele mai mari congrese care s-a ţinut în acea perioadă tulbure, având o asistenţă de peste 40 000 de oameni“, spune John Jason. Coincidenţa a fost că în apropierea congresului s-a ţinut o întrunire politică. Unii participanţi la această întrunire au cerut să se ia măsuri drastice împotriva Martorilor lui Iehova din cauza poziţiei lor de neutralitate politică. Fratele Jason îşi aminteşte că s-a dat vina pe congresul nostru pentru slaba participare la întrunirea politică.

Întoarcerea misionarilor

Aveau să treacă zece ani până când misionarii au putut intra din nou în Zambia. Anii ’80 au fost o perioadă de mai mare stabilitate politică şi de diminuare a restricţiilor. În 1986 au venit din Gambia Edward Finch şi soţia sa, Linda. Au urmat apoi şi alţii, printre care Alfred şi Helen Kyhe şi Dietmar şi Sabine Schmidt.

În septembrie 1987, Dayrell şi Susanne Sharp au venit prin Africa de Sud din Zair, actuala Republică Democrată Congo. Ei absolviseră Şcoala Galaad în 1969 şi slujiseră în Congo în lucrarea itinerantă. Dayrell şi Susanne erau deja obişnuiţi cu stilul de viaţă din Africa Centrală. Dayrell, un bărbat vânjos, slujise mai bine de 40 de ani în serviciul cu timp integral. El spune: „Casa de misionari a fost mulţi ani aproape de graniţă, în Lubumbashi, iar noi mergeam cu regularitate în Zambia“.

Susanne are amintiri vii din această perioadă: „Din cauza penuriei de alimente din Congo de la începutul anilor ’70, trebuia să mergem tot la câteva luni în Zambia pentru a ne face provizii. Apoi, la începutul anului 1987, Corpul de Guvernare ne-a cerut să părăsim Congo şi să plecăm într-o nouă repartiţie — Zambia“. Întrucât activitatea lor din Congo întâmpina din ce în ce mai multe restricţii, soţii Sharp s-au bucurat să slujească într-o ţară unde fraţii aveau tot mai multă libertate religioasă.

Erau necesare însă unele schimbări la Filială şi în teritoriu. Din cauza interdicţiei parţiale impuse lucrării noastre publice, majoritatea fraţilor se limitau la a conduce studii biblice. Mulţi vestitori nu erau obişnuiţi — şi chiar se simţeau stânjeniţi — să predice din casă în casă, o caracteristică importantă a lucrării publice a Martorilor lui Iehova. Prin urmare, fraţii erau încurajaţi să predice cu mai multă îndrăzneală din casă în casă, cu atât mai mult cu cât situaţia din ţară nu mai era aşa de încordată, iar activitatea noastră nu mai era în vizorul poliţiei.

Progres, nu regres

Comitetul Filialei era îngrijorat de aparenta stagnare din perioada anilor ’70. Din cauza tradiţiilor locale, fraţii nu puteau să studieze cu propriii copii. În plus, întrucât lucrarea din casă în casă era interzisă, taţii aveau obiceiul să-şi lase copiii să studieze cu alţi Martori. Ei, în schimb, studiau cu copiii altora. Era timpul, aşadar, să se ia decizii curajoase. În anii care au urmat, vestitorii au fost încurajaţi să renunţe la tradiţiile şi practicile nebiblice. Pe măsură ce fraţii din congregaţii au făcut schimbări, s-au văzut şi binecuvântările. Astfel, fraţii au lucrat din greu să-şi aducă viaţa în armonie cu principiile biblice şi cu familia mondială de slujitori ai lui Iehova.

De la expulzările din 1975, numărul vestitorilor scăzuse în cinci ani cu 11%. Însă în cinci ani de la revenirea misionarilor în 1986, s-a înregistrat un număr maxim de vestitori cu peste 50% mai mare. Din acel an, numărul Martorilor activi a crescut de mai bine de două ori.

Într-o scrisoare către Filială, Silas Chivweka, un fost supraveghetor itinerant, a spus: „Din 1950, fraţii au fost ajutaţi să progreseze spre maturitate de misionarii instruiţi la Galaad. Aceştia au fost foarte răbdători, înţelegători şi amabili. Apropiindu-se de fraţi, ei au putut observa ce schimbări erau necesare“. Ajutorul oferit de misionari, care a vădit o iubire neipocrită, dă roade şi astăzi.

Cuvântul tipărit

Asemenea lui Pavel şi însoţitorilor săi, Martorii lui Iehova din timpurile moderne se dovedesc miniştri ai lui Dumnezeu folosind „armele dreptăţii, cele din mâna dreaptă şi cele din mâna stângă“ (2 Cor. 6:7). Ei continuă să folosească în războiul lor spiritual ‘arme’, sau mijloace, drepte pentru a promova închinarea adevărată.

În primii ani, publicaţiile noastre nu erau disponibile decât în limba engleză. Deşi unele persoane din sudul Africii erau abonate la Turnul de veghe încă din 1909, adevărul biblic a fost răspândit în mare parte prin mărturie orală. Un frate din acea perioadă relata: „Fiecare sat are [un loc unde se strâng oamenii] pentru a asculta chestiunile de interes public. Fratele itinerant care cunoaşte engleza traduce cât mai simplu în limba locală paragrafele citite. Apoi se răspunde la întrebări“. E adevărat, exactitatea cu care erau transmise adevărurile depindea foarte mult de capacitatea şi motivaţia traducătorului. Prin urmare, pentru a se promova unitatea şi cunoştinţa exactă în rândul persoanelor interesate, era necesară furnizarea cu regularitate de publicaţii biblice traduse cu exactitate în limbile acestora.

Publicaţiile devin disponibile

La începutul anilor ’30 au fost traduse şi publicate în chinyanja cartea Harpa lui Dumnezeu şi câteva broşuri. În 1934, numărul mic de vestitori activi distribuise peste 11 000 de publicaţii. Activitatea lor i-a supărat pe opozanţi, care mai târziu au făcut din „apăsare o lege“ (Ps. 94:20). Cu toate acestea, spre sfârşitul anului 1949, când Turnul de veghe nu mai era interzis, fraţii şapirografiau şi trimiteau prin poştă abonaţilor o ediţie lunară în limba cibemba a acestei reviste.

Jonas Manjoni îşi aminteşte cum lucra la reviste la începutul anilor ’50. „Eram singurul traducător de limbă cibemba“, povesteşte el. „Primeam materialul în limba engleză, îl traduceam şi îl corectam. Apoi îl turnam în matriţă pentru a-l multiplica. Această muncă lua foarte mult timp. Uneori erau necesare 7 000 de exemplare din fiecare număr. Făceam manual fiecare revistă, şi apoi îi capsam foile. După toate acestea, expediam revistele prin poştă congregaţiilor. Îmi lua foarte mult timp să pun timbrele şi să duc la poştă cutiile de carton pline cu reviste.“

În pofida posibilităţilor tehnologice limitate, traducătorii au lucrat cu dăruire, fiind conştienţi de efectele benefice ale muncii lor. De pildă, James Mwango slujea în lucrarea itinerantă şi, în acelaşi timp, ca traducător. El scria traducerile de mână, de cele mai multe ori, la lumina lumânării. „Nu m-am simţit niciodată prea obosit ca să fac această muncă“, a spus el. „Era o plăcere să ştiu că prin eforturile mele ajutam la furnizarea hranei spirituale, datorită căreia fraţii puteau să progreseze spre maturitate.“

„Schimbarea mâinilor“

Pentru a transmite corect adevărul, un traducător trebuie să înţeleagă bine nu numai limba lui, ci şi textul în engleză. Aaron Mapulanga a spus: „În orice limbă, există expresii care au alt sens decât cel pe care par să-l exprime cuvintele. Îmi amintesc o discuţie pe care am avut-o cu privire la expresia englezească «to change hands» (expresie idiomatică însemnând a trece de la un proprietar la altul) apărută într-o publicaţie ce vorbea despre transferarea responsabilităţilor de la Ilie la Elisei. Un frate a tradus expresia literalmente. Însă eu aveam îndoieli că aceasta înseamnă «a schimba mâinile». După ce m-am consultat cu alţi fraţi, am reuşit să înţelegem sensul corect. Îmi amintesc şi că am fost sfătuiţi să nu traducem cuvânt cu cuvânt, deoarece traducerea avea să sune englezeşte. Ne-am străduit foarte mult să evităm traducerile literale şi să urmărim structura limbii în care traduceam“.

Ajutorul tehnologiei

Începând din 1986, filialele au avut la dispoziţie sistemul multilingv de fotoculegere electronică (MEPS). Acest sistem a ajutat foarte mult la accelerarea procesului de traducere, verificare şi tehnoredactare a textului. De relativ puţin timp sunt utilizate pe scară largă programul Watchtower Translation System şi alte programe care ajută la traducere. În prezent, mai multe echipe de traducere lucrează pentru furnizarea publicaţiilor biblice în câteva limbi locale principale, care sunt înţelese de majoritatea zambienilor. Traducerea lumii noi şi alte ‘arme ale dreptăţii’ sunt în continuare un ajutor pentru oamenii cu inimă sinceră care doresc să-l cunoască pe Iehova. — 2 Cor. 6:7.

Ajutor pentru refugiaţi

În Africa, mulţi se bucură de o viaţă liniştită şi fericită. Din păcate însă, din ce în ce mai mulţi oameni sunt victime ale războiului. Peste noapte, vecinii devin duşmani, oameni nevinovaţi sunt nevoiţi să-şi părăsească locuinţele, iar comunităţi întregi sunt devastate. Luând cu ei doar câteva lucruri, refugiaţii caută adăpost pe unde pot. Aceasta este situaţia a milioane de oameni.

În martie 1999, din cauza conflictului din Republica Democrată Congo, mii de persoane s-au refugiat în Zambia. Ca în multe războaie, soldaţii i-au jefuit pe oameni, i-au constrâns să care echipamente grele şi au abuzat de femei şi de copii. Întrucât Martorii lui Iehova nu acceptă să care arme, mulţi dintre ei au fost supuşi la tratamente înjositoare şi bătuţi cu brutalitate. Katatu Songa, un pionier regular zelos ce are în jur de 55 de ani, îşi aminteşte: „M-au pus să mă întind în faţa femeilor şi a copiilor şi m-au biciuit până mi-am pierdut cunoştinţa“.

Pentru a nu suferi asemenea tratamente, multe familii au fugit. În timp ce treceau prin savană, Mapengo Kitambo a fost despărţit de copiii săi. El povesteşte: „Nu era timp să ne căutăm. Deşi eram foarte îngrijoraţi pentru cei dragi, trebuia să mergem înainte“. Ca să ajungă la un loc sigur, mulţi au trebuit să parcurgă sute de kilometri pe jos sau cu bicicleta.

Micul oraş Kaputa era plin de refugiaţi. Printre aceştia se numărau şi aproape 5 000 de fraţi şi familiile lor, extenuaţi de lunga şi dificila călătorie. Deşi nu erau pregătiţi să adăpostească refugiaţi, cei 200 de vestitori ai Regatului din acest orăşel i-au primit cu bucurie şi ospitalitate pe fraţii şi surorile lor creştine. Manda Ntompa, un refugiat, îşi aminteşte: „Am fost profund impresionaţi de iubirea şi ospitalitatea care ni s-au arătat. Când au aflat că suntem Martori ai lui Iehova, fraţii locali ne-au primit în casele lor. Asemenea văduvei din Sarepta, au fost gata să împartă cu noi puţina hrană pe care o aveau“.

În apropiere de malurile lacului Mweru din nord, cei câţiva Martori locali s-au îngrijit de sute de refugiaţi. Ei s-au organizat şi le-au oferit hrană şi adăpost. Congregaţiile învecinate le-au adus manioc şi peşte. În cele din urmă, după trei luni, Martorii congolezi au fost luaţi în evidenţă şi transferaţi într-o tabără de refugiaţi.

Cei care fug din cauza conflictelor violente iau rareori cu ei cărţi şi reviste. În fuga lor disperată, ei îşi lasă acasă cele mai de preţ bunuri. Însă lucrurile au stat cu totul altfel în rândul slujitorilor lui Dumnezeu. Oricât de mare a fost graba în care şi-au părăsit casele, câţiva au reuşit să ia cu ei publicaţii creştine. Totuşi, existau puţine Biblii şi publicaţii biblice. De regulă, la o întrunire cu un auditoriu de 150 de persoane, erau disponibile doar cinci cărţi. Cum participau la întrunire toţi cei prezenţi? Un frate explică: „Cei care aveau Biblie citeau versetele, iar ceilalţi ascultau cu mare atenţie. Astfel, toţi puteau să ia parte la lăudarea lui Iehova şi la încurajarea celorlalţi prin comentariile lor“.

Necesităţile materiale sunt satisfăcute

Majoritatea refugiaţilor sunt femei şi copii. Deseori, când ajung în locurile pentru refugiaţi, aceştia sunt bolnavi şi nu au ce mânca. Cum le-au venit Martorii lui Iehova în ajutor? Ziarul Times of Zambia semnala: „E o bucurie că Asociaţia Martorilor lui Iehova din Zambia a trimis în fostul Zair voluntari şi lucrători pentru operaţiunile de ajutorare ca să uşureze povara refugiaţilor din zona Marilor Lacuri“. Articolul arăta că Martorii din Belgia, Franţa şi Elveţia „au furnizat refugiaţilor în total 500 kg de medicamente, 10 t de produse cu vitamine, 20 t de alimente, peste 90 t de îmbrăcăminte, 18 500 de perechi de pantofi şi 1 000 de pături, toate acestea valorând aproape 1 milion de dolari“.

Fratele Ntompa povesteşte: „Ziua când au sosit ajutoarele a fost o zi extraordinară, care ne-a întărit tuturor credinţa. Cât de mult se îngrijeşte organizaţia noastră de noi! Această mare dovadă de iubire a fost un moment de cotitură pentru mulţi dintre membrii necredincioşi ai familiilor fraţilor noştri. De atunci, unii ni s-au alăturat în închinare şi fac progrese frumoase ca închinători ai lui Iehova“. Ajutoarele au fost împărţite tuturor refugiaţilor, fără discriminare.

Spre sfârşitul anului 1999, în Zambia, numărul persoanelor strămutate se ridicase la peste 200 000. Într-un ziar local se arăta: „Zambia a ajuns una dintre ţările de azil cu cei mai mulţi refugiaţi africani care-şi părăsesc ţara din cauza conflictelor“. În pofida eforturilor depuse de autorităţi pentru a satisface necesităţile refugiaţilor, neajunsurile şi nemulţumirea au dus la proteste violente din partea acestora. După o revoltă, autorităţile unei tabere s-au apropiat de supraveghetorul de circumscripţie şi i-au reproşat că nu a ajutat prea mult la menţinerea ordinii, deşi Martorii lui Iehova nu luaseră parte la nici o tulburare. În mod amabil, dar ferm, supraveghetorul de circumscripţie a răspuns: „Ba v-am ajutat! Vă puteţi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă la revoltă ar fi participat încă 5 000 de oameni? Vă rog să apreciaţi că cel puţin 5 000 de refugiaţi nu au luat parte la revoltă deoarece sunt Martori. Ei sunt fraţii mei!“

Martorii lui Iehova sunt recunoscuţi drept o influenţă stabilizatoare în comunităţile de refugiaţi. Un oficial al guvernului a declarat: „Am auzit că Martorii lui Iehova sunt oameni foarte religioşi şi i-am pus pe mulţi dintre ei supraveghetori de sector. De atunci, în tabără e linişte, deoarece ei sunt gata să ajute şi toţi se concentrează asupra citirii Bibliei. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că avem printre noi astfel de oameni şi că în tabără domneşte pacea“.

Respectarea poruncii divine privitoare la sânge

Deşi de mult timp s-a constatat cât de înţelept şi de practic este să respectăm porunca biblică de ‘a ne abţine . . . de la sânge’, în Africa subsahariană au existat multe prejudecăţi şi neînţelegeri în ce priveşte tratamentele medicale fără transfuzii (Fap. 15:28, 29). Din nefericire, Martorii lui Iehova au fost trataţi cu duritate şi înjosiţi. Nu era ceva neobişnuit ca un copil spitalizat să fie luat noaptea fără ştirea părinţilor şi să i se transfuzeze sânge.

Michael, nepotul de şase ani al Jenelei Mukusao, a fost internat în spital cu anemie severă. Doctorii i-au prescris transfuzie de sânge. Deoarece sora Mukusao a refuzat să-şi dea consimţământul, patru zile a fost supusă la un tratament abuziv, de intimidare. Ea povesteşte: „Am stăruit de ei şi le-am arătat Directiva mea medicală, dar nu au vrut să mă asculte. Asistentele m-au acuzat că sunt o vrăjitoare şi că vreau să-mi omor nepotul“.

Din cauza acestei atitudini ostile, unii ezitau să meargă la spital. Mulţi medici ignorau dreptul pacientului la consimţământ în cunoştinţă de cauză. Puţinii medici care erau dispuşi să ajute riscau să fie aspru criticaţi şi chiar ostracizaţi de colegii lor pentru practicarea a ceea ce mulţi considerau medicină neconvenţională. Existau dificultăţi şi din cauza infrastructurii necorespunzătoare şi a posibilităţilor limitate în ce priveşte tratamentele alternative. În 1989 însă, responsabilul cu probleme medicale pentru industria minereurilor de cupru a declarat că „nu trebuie să se transfuzeze sânge împotriva voinţei pacientului“. Evident, unii medici nu mai erau atât de ostili.

Influenţa Comitetelor de Asistenţă Sanitară

În 1995 s-au înfiinţat şi în Zambia Biroul de Informaţii Sanitare şi Comitetele de Asistenţă Sanitară (CAS). Puţini şi-ar fi imaginat cât de mult aveau să influenţeze aceste comitete atitudinea comunităţii medicale faţă de tratamentele fără transfuzii şi faţă de drepturile pacientului. Membrii CAS-urilor vizitează spitale, discută cu medici, fac diferite prezentări lucrătorilor din domeniul sanitar etc., toate cu scopul de a cultiva relaţii de colaborare şi a preveni conflictele. De fapt, personalul medical a fost foarte impresionat de profesionalismul prezentărilor făcute de membrii CAS-urilor. La un spital din sudul ţării, şeful clinicii le-a zis fraţilor: „Sunteţi medici, dar nu vreţi să recunoaşteţi“.

Un medic olandez ce lucrează într-un spital districtual din vestul Zambiei a spus: „Acum două săptămâni am discutat despre mijloacele de reducere la minim a transfuziilor de sânge având în vedere riscurile asociate. Astăzi au venit să ne vorbească despre acest subiect nişte specialişti“. În scurtă vreme, medicii care au asistat la prezentările făcute de CAS-uri au început să le recomande şi colegilor lor să asiste la ele. Programul a fost foarte apreciat de comunitatea medicală, iar, treptat, colaborarea a luat locul conflictelor.

Unii membri ai acestor comitete au trebuit să-şi depăşească sentimentele de incompetenţă pe care le aveau când trebuiau să discute cu medicii; ani de zile medicii fuseseră consideraţi aproape nişte zei. Fratele Smart Phiri, care a slujit ca preşedinte al comitetului din Lusaka, îşi aminteşte: „Neavând pregătire medicală mă simţeam foarte nesigur de mine“.

Cu timpul însă, perseverenţa şi încrederea în Iehova le-au fost răsplătite. Un alt membru al CAS îşi aminteşte de perioada de început: „Trei dintre noi am mers la o întrevedere cu un medic, un om foarte influent, care fusese ministru al sănătăţii. Aveam mari emoţii. Pe coridor, în faţa biroului acestuia, am spus o rugăciune, cerându-i lui Iehova să ne ajute să vorbim cu îndrăzneală. Când am intrat în biroul medicului, am purtat o discuţie frumoasă, medicul dovedindu-se foarte cooperant. Mi-am dat seama că aveam sprijinul lui Iehova şi că nu era nici un motiv de teamă“.

Datorită colaborării dintre CAS-uri şi comunitatea medicală, medicii sunt acum dispuşi să se ocupe de cazuri grave, pe care cu ani înainte nu le-ar fi acceptat fără să aibă consimţământul de a face transfuzii. În octombrie 2000, doi chirurgi au luat curajoasa decizie de a o opera pe Beatrice, o fetiţă de şase luni din Republica Democrată Congo, care suferea de atrezie biliară. Deşi operaţia a fost efectuată cu succes fără transfuzie de sânge, cazul a stârnit un val de publicitate negativă.

Totuşi, declaraţia de presă a profesorului Lupando Munkonge, şeful echipei de chirurgi care a efectuat intervenţia, a schimbat complet lucrurile. El şi-a exprimat în mod deschis respectul faţă de poziţia părinţilor lui Beatrice. Declaraţia sa a calmat mult presa. Două luni mai târziu, un documentar TV despre cazul lui Beatrice a prezentat într-o lumină favorabilă poziţia noastră cu privire la medicina şi chirurgia fără transfuzii.

„Să mă operaţi repede“

Puţini medici au continuat să privească cu scepticism poziţia dictată de conştiinţă pe care Martorii o adoptă cu privire la sânge. Chiar şi în Africa predominant rurală, majoritatea medicilor recunosc acum că tratamentele alternative sunt sigure, simple şi eficiente. Mulţi pacienţi au învăţat să-şi apere drepturile cu îndrăzneală. Aceasta a însemnat să se documenteze asupra chestiunilor importante şi să înveţe să-şi exprime convingerile bazate pe conştiinţă.

Chiar şi copiilor li s-a dat „limba celor învăţaţi“ (Is. 50:4, NW). Înainte de a intra în operaţie, Nathan, un băieţel de opt ani care suferea de osteomielită la femurul stâng, a spus echipei de medici: „Vă rog să mă operaţi repede ca să nu pierd mult sânge. Să nu-mi faceţi transfuzie, altfel părinţii mei şi Iehova nu vă vor ierta“. După operaţie, un membru al echipei de chirurgi i-a lăudat pe părinţii lui Nathan pentru felul cum şi-au educat copilul. Medicul a recunoscut cu umilinţă: „Este prima dată când un pacient atât de tânăr îmi aminteşte de importanţa respectării poruncilor lui Dumnezeu“.

„Ne recomandăm ca miniştri ai lui Dumnezeu . . . în nopţi fără somn“, a afirmat apostolul Pavel. Deseori, nopţile albe ale slujitorilor lui Dumnezeu se datorează grijii pentru colaboratorii lor în credinţă şi pentru promovarea închinării adevărate (2 Cor. 6:3–5). Acest lucru li se întâmplă adesea celor ce slujesc în Comitetele de Asistenţă Sanitară. Spiritul lor de sacrificiu este remarcat imediat. O soră a spus: „Nu am cuvinte să-mi exprim recunoştinţa. Am simţit multă mângâiere şi încurajare văzând spiritul de sacrificiu al fraţilor din CAS care mi-au venit imediat în ajutor. Ei au fost mereu alături de mine, la orice oră din zi şi din noapte. Când am fost operată a două oară în 24 de ore, n-am intrat în panică. Cuvintele încurajatoare ale fraţilor m-au întărit foarte mult“. Da, în pofida ‘reputaţiei proaste’, Martorii lui Iehova au continuat să se recomande ca miniştri ai lui Dumnezeu fiind dispuşi să colaboreze cu comunitatea medicală (2 Cor. 6:8). Întăriţi de ‘reputaţia bună’, ei sunt hotărâţi să continue să respecte porunca divină ‘de a se abţine de la sânge’.

Şcoala de Instruire Ministerială

„În multe ţări, orice grup de circa 25 de bărbaţi ar fi privit cu suspiciune, fiind socotit «o posibilă sursă de necazuri»“, spune Cyrus Nyangu, un membru al Comitetului Filialei din Zambia. „Însă, în 31 de serii, Şcoala de Instruire Ministerială (SIM) a instruit cu regularitate grupuri de bărbaţi tineri şi energici, creştini dedicaţi care se dovedesc o binecuvântare pentru comunităţile unde slujesc.“ Peste 600 de absolvenţi ai acestei şcoli internaţionale slujesc în diferite forme ale serviciului cu timp integral în şase ţări din sudul Africii. În Zambia, mai mult de jumătate din numărul supraveghetorilor itineranţi au absolvit această şcoală. Însă de ce sunt necesare cursurile SIM şi ce se realizează prin ele?

Din 1993, când s-au ţinut cursurile primei clase, numărul vestitorilor activi în Zambia a crescut cu aproape 60%. Totuşi, e încă nevoie de bărbaţi calificaţi care să se ocupe de congregaţii, mai ales că în comunităţile africane se fac mari presiuni asupra fraţilor pentru a se conforma tradiţiilor şi obiceiurilor ce sunt în contradicţie cu principiile biblice. Subliniind nevoia de bărbaţi capabili care să păstorească şi să predea în congregaţii, un absolvent a declarat: „O problemă în teritoriul nostru este că oamenii au tendinţa să tolereze păcatul. Am învăţat că trebuie să susţinem cu fermitate ceea ce este drept şi să nu trecem peste ceea ce este scris“.

La început, studenţii nu sunt obişnuiţi cu multitudinea de informaţii şi cu profunzimea studiului. Însă instructorii sunt gata să îi ajute. Unul dintre instructori, Sarel Hart, a spus: „Când le predau cursanţilor dintr-o clasă mă simt ca un ghid ce-i conduce pe un traseu de munte. La început, toţi sunt stingheri şi încearcă să se obişnuiască cu mediul necunoscut, care le inspiră teamă. Din când în când întâlnesc obstacole. Le depăşesc şi continuă să urce, iar, când privesc în urmă, obstacolele ce păreau de netrecut li se par minore“.

Mulţi îşi văd progresul spiritual în urma cursurilor şcolii ca pe o metamorfoză. Elad, în prezent pionier special, spune: „Consideram că nu sunt o persoană calificată să predea şi că sunt prea tânăr pentru alte responsabilităţi în congregaţie. Şcoala m-a ajutat să înţeleg că pot să fiu util. În prima congregaţie unde am fost repartizat, cei 16 vestitori nu reuşeau să conducă studii biblice progresive. Prin urmare, înainte de a ieşi în lucrarea de predicare, ne-am făcut obiceiul să analizăm împreună sugestii şi să repetăm prezentări. În 2001, congregaţia a ajuns la 60 de vestitori, la care se adăugau încă 20 ce aparţineau de o grupă izolată“.

Cum se măsoară succesul

Care sunt unii factori ce contribuie la succesul unui cursant al Şcolii de Instruire Ministerială? Richard Frudd, unul dintre instructori, explică: „Subliniem importanţa faptului de a fi întotdeauna umili, accentuând că nimeni nu trebuie să gândească despre sine mai mult decât ar trebui. Ne interesează calităţi precum maturitatea, compasiunea şi capacitatea de a rezolva probleme dificile fără a-ţi pierde zâmbetul. Dacă fraţii pot să-i trateze pe alţii cu bunătate, dovedind că vor să slujească, nu să fie slujiţi, considerăm că şcoala şi-a atins scopul“.

Cursanţii confirmă aceste cuvinte. Emmanuel, absolvent al celei de-a 14-a clase, a spus: „După ce eşti repartizat într-o congregaţie, nu trebuie să începi să corectezi orice lucru mărunt. Scopul nostru trebuie să fie mai degrabă acela de a participa alături de congregaţie la cea mai importantă lucrare — predicarea veştii bune“.

Moses, un pionier, a zis: „Am ajuns să înţeleg că Iehova se poate folosi de orice om umil şi că uneori cunoştinţele şi experienţa chiar nu contează. Ceea ce contează pentru El sunt iubirea faţă de cei din congregaţie şi faţă de cei din teritoriu, precum şi colaborarea cu ceilalţi“.

Întruniri mari

Sărbătorile precreştine ale naţiunii Israel şi ‘strângerile laolaltă sfinte’ erau ocazii fericite ce îi ajutau pe cei prezenţi să se concentreze asupra lucrurilor spirituale (Lev. 23:21; Deut. 16:13–15). La fel se poate spune şi despre întrunirile poporului lui Dumnezeu din timpurile moderne. În Zambia, congresele nu se ţin în complexe sportive moderne. Fraţii construiesc aşa-numitele sate pentru congres, care includ şi mici barăci unde să doarmă participanţii.

De-a lungul anilor s-au ridicat structuri mai solide în astfel de locuri. Însă în anii de început s-au întâmpinat multe probleme, ce au necesitat soluţii ingenioase. Un supraveghetor de district povesteşte: „Cu ocazia congreselor de circumscripţie, fraţii ridicau la locul de congres o colibă pentru mine, de regulă din paie. Apoi împrejmuiau cu un gard locul pentru auditoriu. Scaunele erau nişte movile de pământ pe care puneau «perne» de paie. Uneori, pentru scenă, fraţii nivelau vârful vreunui muşuroi de termite abandonat şi construiau pe el o mică baracă de unde se prezenta programul“.

Peter Palliser, un misionar, îşi aminteşte: „La un congres, fraţii s-au gândit că vor o scenă mai înaltă. Unul dintre ei se pricepea să folosească explozivi. A pregătit terenul şi a aruncat în aer vârful unui muşuroi de furnici abandonat care avea vreo şase metri înălţime. Aşa am reuşit să avem o movilă mai înaltă pe care să construim scena“.

Eforturi de a participa la congres

Majoritatea locurilor de congres erau departe de drumurile principale şi greu accesibile. Robinson Shamuluma îşi aminteşte de congresul la care a participat în 1959: „Cam 15 dintre noi am mers cu bicicleta la Kabwe, în Provincia Centrală. Aveam cu noi mălai şi peşte uscat, iar noaptea dormeam în savană. La Kabwe am luat trenul, iar, în cele din urmă, după o călătorie de aproape patru zile, am ajuns la locul congresului“.

Lamp Chisenga îşi aminteşte de un frate care a mers pe jos şi cu bicicleta 130 km cu cei şase copii ai săi pentru a asista la un congres. El spune: „Îşi luaseră ca hrană pentru călătorie manioc prăjit, alune de pământ şi unt de arahide. Deseori au trebuit să poposească în savană în locuri periculoase“.

În timp ce slujea ca supraveghetor de district, Wayne Johnson a putut observa eforturile pe care mulţi le depuneau ca să asiste la congrese. El a scris: „Un pionier special a mers cu bicicleta aproape o săptămână ca să participe la un congres. Alţii au venit într-un camion. Mulţi au ajuns mai devreme, la începutul săptămânii congresului. Seara cântau în jurul focului. Uneori eram atât de mulţi în lucrarea de predicare, încât parcurgeam teritoriul de trei ori în săptămâna respectivă“.

Participare în pofida opoziţiei

Întrunirile mari continuă să fie o sursă de putere şi de încurajare pentru fraţi. În prezent, congreselor noastre li se face multă publicitate pozitivă. Însă în perioadele de schimbări politice şi mai ales în anii ’60 şi ’70, astfel de evenimente erau privite cu suspiciune. Persoane din guvern au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ne îngrădească libertatea de închinare. Întrucât refuzau să cânte imnul naţional, fraţii nu primeau de la Poliţie autorizaţiile necesare pentru a ţine întruniri publice. Apoi s-au impus limite în ce priveşte numărul participanţilor. Darlington Sefuka povesteşte: „Anul 1974 a fost ultimul an în care Martorii lui Iehova s-au întrunit în spaţii deschise. Ministrul de interne a anunţat că nu se mai putea ţine nici o întrunire publică dacă la ea nu se cânta imnul naţional şi nu se arbora drapelul“. Însă fraţilor li s-a permis să se întrunească în Săli ale Regatului locale, în spaţii îngrădite cu gard de paie. Adaptându-se noii situaţii, Filiala a luat măsuri ca programul congreselor de circumscripţie să se ţină în Sălile Regatului, chiar dacă auditoriul avea să fie format dintr-o congregaţie sau două.

Şi congresele de district aveau să fie mai mici. „În loc să se ţină un singur congres de district mare, se ţineau 20 de congrese mai mici“, povesteşte un frate care a luat parte la organizarea congreselor. „Mulţi fraţi au fost instruiţi şi folosiţi pentru a susţine teme în program şi a lucra în diferite departamente, astfel că, după ridicarea interdicţiei, mulţi aveau experienţă în organizarea congreselor.“

Botezuri

De la începutul anilor ’40, fraţii au depus eforturi să se asigure că cei care se botezau înţelegeau pe deplin semnificaţia acestui pas. Unora le venea foarte greu să părăsească în mod complet „Babilonul cel Mare“ şi practicile religiei false (Rev. 18:2, 4). În plus, puţini ştiau să citească bine, iar multe congregaţii nu primeau suficiente auxiliare de studiere a Bibliei. De aceea, supraveghetorii de circumscripţie şi de district discutau cu fiecare candidat la botez pentru a vedea dacă era calificat în acest sens. Geoffrey Wheeler, absolvent al celei de-a 33-a clase a Şcolii Galaad, spune: „Ne uitam bine la copiii mamelor ce doreau să se boteze, ca să vedem dacă le puseseră mărgele protectoare sau amulete. Deseori erau atât de mulţi candidaţi, încât stăteam până la miezul nopţii în fiecare zi din săptămâna congresului“. Datorită publicaţiilor ulterioare, precum “Your Word Is a Lamp to My Foot” („Cuvântul tău este o candelă pentru picioarele mele“, engl.), ajutorului binevoitor acordat de supraveghetorii itineranţi bătrânilor de congregaţie şi noilor măsuri organizatorice, lucrurile s-au îmbunătăţit.

Trac

Dramele cu actori în costume de epocă rămân printre părţile din program cele mai apreciate. Fiecare frate îşi ia în serios rolul transmiţând cât mai bine trăirile personajului său. De fapt, despre puţini zambieni s-ar putea spune că nu sunt buni actori. Frank Lewis, fost misionar, actualmente membru al familiei Betel din Statele Unite, îşi aminteşte: „Primele drame nu erau înregistrate pe casete. Fraţii care jucau în dramă trebuiau să-şi înveţe replicile pe dinafară. Îmi amintesc că am mers la un congres în Provincia de Nord unde s-a ţinut prima dramă, despre Iosif. Întrucât poşta întârziase şi fraţii nu primiseră la timp scenariul, a trebuit să lucrăm până noaptea târziu ca să-i ajutăm să memoreze replicile. În timpul dramei, la scena în care soţia lui Potifar îi spunea soţului ei ţipând că Iosif a încercat să o violeze, fratele care îl interpreta pe Potifar a avut trac şi a ieşit de pe scenă. Eu eram în spatele scenei pe post de sufleor. Când l-am văzut, i-am amintit imediat primele replici şi l-am împins înapoi pe scenă. Atunci, într-o manieră extraordinară, el a rostit răspicat cuvintele de dispreţ către omul acuzat de tentativă de viol. Deşi a fost un moment de tensiune la congres, ori de câte ori citesc relatarea biblică, mă gândesc: «Poate că aşa a şi fost. Poate că, de furie, Potifar a ieşit din încăpere, s-a calmat şi s-a întors să-l condamne pe Iosif»“.

În 1978, după patru ani de restricţii în privinţa numărului de participanţi la congrese, măsurile luate de guvern nu au mai fost aşa de drastice. Însă, la congresul „Credinţa victorioasă“, fraţii s-au confruntat cu o situaţie dificilă. Un fost supraveghetor itinerant povesteşte: „La acel congres am pus în scenă dramele pe care nu le putuserăm realiza în anii trecuţi când fuseserăm nevoiţi să ţinem congrese în Săli ale Regatului. Congresul a durat cinci zile şi am prezentat cinci drame, câte una în fiecare zi. Am pus în scenă toate dramele pe care le pierduserăm! A fost foarte frumos, dar, în acelaşi timp, foarte dificil pentru reprezentanţii Betelului, care au trebuit să reia toate acele drame. S-a muncit enorm!“

„Spun cu toată sinceritatea că acestea au fost cele mai plăcute congrese la care am participat“, a mărturisit un membru al Comitetului Filialei. „Dimineaţa, familiile ieşeau din micile barăci, toţi curaţi şi aranjaţi. Se prezentau înaintea lui Iehova cu hainele lor cele mai bune! Apoi întreaga zi stăteau aşezaţi, deseori în soare, nu la umbră, şi ascultau programul cu mare atenţie. Era o privelişte minunată!“ Participarea la întruniri este o parte esenţială a închinării Martorilor lui Iehova (Evr. 10:24, 25). Indiferent că sunt sau nu „întristaţi“ din cauza opoziţiei religioase sau a problemelor personale, membrii poporului lui Iehova ştiu că participarea la întrunirile mari le dă motive să se ‘bucure întotdeauna’. — 2 Cor. 6:10.

Construirea Sălilor Regatului

„Prin prezenta scrisoare autorizez congregaţia menţionată mai sus să deţină un teren propriu. Acesta va fi o proprietate permanentă pe care sunt de acord să o folosească 150 de ani. Nimeni să nu le facă probleme până la venirea Paradisului.“ — Şeful de trib Kalilele.

De la începutul secolului trecut, căutătorii adevărului din sudul Africii au înţeles necesitatea de a se întruni pentru închinare. În jurul anului 1910, William Johnston raporta că grupuri din ce în ce mai mari au construit din materiale tradiţionale locuri de închinare, unele chiar pentru un auditoriu de 600 de persoane. Deşi mulţi erau nerăbdători să aibă un loc de închinare, nu toţi împărtăşeau această idee. Holland Mushimba, care a cunoscut adevărul la începutul anilor ’30, îşi aminteşte: „Deşi se încuraja participarea la întruniri în vederea închinării, fraţii locali nu dădeau prea mare importanţă faptului de a avea un loc de întrunire permanent. Ne strângeam în orice loc părea convenabil, la umbra unui copac mare sau în curtea vreunui frate. Pornind de la textul din Luca 9:58, unii fraţi gândeau în felul următor: «Dacă nici Isus nu a avut o sală de întrunire, de ce să ne facem noi griji să construim una?»“.

Înainte de 1950, majoritatea locurilor de întrunire erau nişte structuri simple, destul de şubrede, făcute din bârne nefinisate şi pământ. În aglomerata regiune Copperbelt, Ian Fergusson l-a convins pe managerul unei mine să pună la dispoziţie un teren pentru o Sală a Regatului. Astfel, în 1950 a fost construită prima Sală a Regatului, în Wusikili. Abia zece ani mai târziu, fraţii au pus la punct planurile pentru construirea de săli standard. Prima Sală a Regatului construită după proiectul standard a fost o frumoasă structură cu acoperiş plat şi a costat aproximativ 12 000 de kwacha zambieni. Deşi la vremea aceea era o sumă considerabilă, în economia din prezent afectată de inflaţie, această sumă reprezintă echivalentul a mai puţin de 3 euro!

Deoarece refuzau să cumpere carnete de partid, Martorii lui Iehova au continuat să fie ţinta violenţei din partea celor ce promovau spiritul patriotic. Aceştia au dat foc unora dintre locurile noastre de închinare. Îngrijoraţi că vor avea loc şi alte atacuri de acest gen, fraţii s-au gândit că e mai bine să nu mai construiască Săli ale Regatului, ci să se întrunească sub cerul liber. Restricţiile impuse la începutul anilor ’70 au îngreunat şi mai mult situaţia, terenurile pentru săli fiind din ce în ce mai greu de găsit. Deşi se ştia foarte bine că Martorii lui Iehova nu susţin nici un partid politic, autorităţile din unele zone insistau să se ataşeze carnete de partid la orice cerere scrisă.

Wiston Sinkala îşi aminteşte: „Terenurile se obţineau foarte greu, şi cu atât mai greu autorizaţiile de construcţie. Când le-am spus celor din Consiliul municipal că îi vom da în judecată, au crezut că glumim. Însă am găsit un avocat capabil, iar după doi ani, Curtea a dat o hotărâre în favoarea noastră prin care Consiliul era obligat să ne pună la dispoziţie terenuri. Acest proces a deschis calea spre alte libertăţi“.

Calul negru

Rareori congregaţiile puteau obţine terenuri care să aibă certificate de proprietate în regulă. Fraţii găseau adesea terenuri virane, însă fără actele necesare nu puteau să construiască pe ele o structură permanentă. Materialele de construcţie erau scumpe, aşa că mulţi foloseau table de fier sau canistre de combustibil tăiate şi îndreptate, pe care apoi le băteau în cuie pe o structură de lemn. Iată ce a spus un bătrân de congregaţie despre o astfel de structură: „Întrucât dăduserăm cu smoală pe tablele de fier, de la distanţă, Sala Regatului părea un cal negru uriaş. În plus, înăuntru era o căldură insuportabilă“.

Un fost supraveghetor de circumscripţie a spus: „Când privesc în urmă, nici nu pot să numesc acele structuri Săli ale Regatului. Nu erau potrivite să-l reprezinte pe Dumnezeul cel Preaînalt, Iehova“.

Unele congregaţii au ales să închirieze o sală. Deşi aceasta părea o soluţie ieftină, existau inconveniente. Edrice Mundi, care în anii ’70 mergea la singura congregaţie de limbă engleză din Lusaka, îşi aminteşte: „Am închiriat o sală care era folosită şi ca discotecă. În fiecare sâmbătă, oamenii beau şi dansau aici până în zori. Noi trebuia să venim duminică dis-de-dimineaţă ca să facem curăţenie. Sala mirosea a bere şi a ţigări; pur şi simplu nu era un loc demn pentru închinarea la Iehova“.

Soţul lui Edrice, Jackson, povesteşte: „Într-o duminică dimineaţa, pe la mijlocul programului a intrat un tânăr. Fără să se sinchisească de cei prezenţi, s-a dus în faţă, a luat o ladă de bere pe care o lăsase acolo cu o seară înainte, după care a ieşit“. Nu e de mirare că fraţii tânjeau să aibă propriile Săli ale Regatului!

Un program de construcţii remarcabil

Pe măsură ce tot mai mulţi oameni au reacţionat la mesajul despre Regat, se simţea tot mai mult nevoia de săli demne. Deşi zeloşi şi plini de entuziasm, unii fraţi abia dacă-şi puteau permite să-şi hrănească membrii familiei, ca să nu mai vorbim despre construirea unei Săli a Regatului. Iehova, a cărui mână nu e niciodată prea scurtă, le-a pregătit însă o surpriză plăcută.

În urma unui studiu s-a constatat că era nevoie de peste 8 000 de Săli ale Regatului în 40 de ţări în curs de dezvoltare din întreaga lume. Astfel, Corpul de Guvernare a hotărât să accelereze activitatea de construire. S-a observat şi că în unele zone existau puţini meseriaşi care puteau să se pună la dispoziţie pentru asemenea proiecte. Nici sculele necesare nu erau suficiente. În plus, în ţările în curs de dezvoltare, multe congregaţii nu aveau posibilitatea să ramburseze împrumuturi mari. Dată fiind creşterea rapidă a numărului de vestitori, filialele nu puteau pune la punct un program de construcţie bine organizat. Ţinând cont de toate acestea, Corpul de Guvernare a înfiinţat în Statele Unite un comitet de proiectare şi de construcţie care să supravegheze la nivel mondial desfăşurarea unui program de construire a Sălilor Regatului. S-au oferit îndrumări şi instrucţiuni pentru construirea Sălilor Regatului în ţările cu resurse limitate şi au fost trimişi voluntari calificaţi care să ajute la derularea proiectelor din aceste ţări.

Au fost necesare şi unele schimbări de mentalitate în ce priveşte anumite idei şi metode de construcţie tradiţionale. În Zambia, de exemplu, femeile susţineau lucrările de construcţie oferindu-se să scoată apă, să care nisip sau să facă mâncare. Însă, pentru a folosi în mod deplin mâna de lucru, echipele de construcţie doreau să le implice în munca de construcţie propriu-zisă.

Un şef din Provincia de Est privea vădit surprins o soră care ridica un zid pentru o Sală a Regatului. El a exclamat: „De când sunt, n-am văzut o femeie să zidească, şi încă atât de bine! Iată c-am avut prilejul să văd şi asta!“

„Spitalul nostru spiritual“

Programul de construcţie a avut un impact profund asupra comunităţilor. Mulţi dintre cei care altă dată erau indiferenţi sau chiar împotrivitori au devenit mai toleranţi. De pildă, în Provincia de Est, un şef care la început s-a opus construirii unei Săli a Regatului în zona sa a spus: „Nu eu am fost cu ideea să vă resping proiectul, dar m-am lăsat influenţat de preoţii altor religii. Însă acum îmi dau seama că sunteţi aici pentru o cauză bună. Această clădire frumoasă este spitalul nostru spiritual“.

Principala ‘muncă grea’ a creştinilor este predicarea ‘veştii bune a regatului’ (2 Cor. 6:5; Mat. 24:14). Aşa cum spiritul sfânt îi impulsionează pe slujitorii lui Dumnezeu să predice, tot la fel îi impulsionează şi să lucreze cu vigoare la promovarea intereselor Regatului prin intermediul construirii unor Săli ale Regatului demne. Fraţii din congregaţii simt că eforturile lor au mai mult sens. Un frate a spus: „Acum ne simţim mai siguri pe noi în lucrarea de predicare când îi invităm pe oameni la întruniri, deoarece ştim că vor veni nu la o baracă, ci la o Sală a Regatului care îl glorifică pe Iehova“.

Alt frate a zis: „Poate că noi nu merităm o Sală a Regatului atât de frumoasă în zona noastră rurală, dar Iehova merită. Mă bucur nespus de mult că Iehova este glorificat prin construirea unor locuri de închinare mai frumoase“.

Lucrarea itinerantă

Slujitorii lui Dumnezeu au nevoie de perseverenţă (Col. 1:24, 25). Supraveghetorii itineranţi sunt exemple vii de persoane ce se dăruiesc pentru promovarea intereselor Regatului. Prin eforturile lor pline de iubire ca păstori ce întăresc congregaţiile, ei se dovedesc a fi „daruri [sub formă de] oameni“. — Ef. 4:8; 1 Tes. 1:3.

Spre sfârşitul anilor ’30 au fost instruiţi bărbaţi capabili ca să slujească drept servi de regiune şi de zonă, cum erau numiţi înainte supraveghetorii de circumscripţie şi de district. „Nu era uşor să vizitezi congregaţiile“, povesteşte James Mwango. „Ni se dăduseră biciclete, dar fraţii care ne însoţeau pentru a ne ajuta la bagaje mergeau pe jos. Îţi lua câteva zile ca să ajungi la destinaţie. De regulă, petreceam două săptămâni cu fiecare congregaţie.“

„A leşinat pe loc“

Călătoriile în zonele rurale erau ca şi astăzi o adevărată provocare. Robinson Shamuluma, acum în vârstă de peste 80 de ani, a slujit ca supraveghetor itinerant împreună cu soţia sa, Juliana. Robinson îşi aminteşte cum a fost prins odată de o furtună foarte mare în timpul sezonului ploios. După ce furtuna a încetat, drumul era liber, însă noroiul ajungea până la şaua bicicletei. Când au ajuns la următoarea congregaţie, Juliana era epuizată; abia dacă a mai avut putere să bea un pahar cu apă.

Enock Chirwa, care a slujit ca supraveghetor de circumscripţie şi de district în anii ’60 şi ’70, povesteşte: „Lunea era o zi foarte grea; era ziua de drum. Însă, când ajungeam la congregaţii, uitam de călătorie. Era o mare bucurie să fii cu fraţii!“

Distanţa şi greutăţile nu au fost singurele obstacole. Când a mers să viziteze o congregaţie din nordul ţării, Lamp Chisenga a fost însoţit de doi fraţi. Pe drumul prăfuit, ei au zărit în depărtare un animal. „Fraţii nu distingeau bine ce animal era“, povesteşte fratele Chisenga. „După cum stătea pe drum, părea un câine. «Vezi ce e? Vezi ce e?», am întrebat eu. Când şi-a dat seama că era un leu, unul dintre fraţi a scos un ţipăt şi a leşinat pe loc. Ne-am gândit să ne oprim o vreme pentru ca leul să plece şi să se piardă în savană.“

John Jason şi soţia sa, Kay, care au slujit în lucrarea de district o parte din cei 26 de ani petrecuţi în Zambia, au învăţat cât de importantă este răbdarea când te confrunţi cu defecţiuni tehnice. John a spus: „Îmi amintesc că am condus odată 150 km cu arcurile de suspensie rupte, deoarece nu aveam piese de rezervă şi nici unde să sunăm pentru ajutor. La un moment dat maşina n-a mai mers deloc. Rămaşi în pană cu motorul supraîncălzit, nu ne rămăsese decât un singur lucru: să folosim toată apa pe care o aveam ca să răcim motorul şi să ne facem o ultimă ceaşcă de ceai. Obosiţi, izolaţi şi înfierbântaţi din cauza căldurii, ne-am aşezat în maşină şi ne-am rugat lui Iehova pentru ajutor. La trei după-amiaza, a trecut o maşină a drumarilor, prima maşină din acea zi. Văzând problema noastră, drumarii s-au oferit să ne remorcheze. Am ajuns la fraţi chiar înainte de lăsarea serii“.

Am învăţat să ne încredem în Iehova

În astfel de situaţii, supraveghetorii itineranţi învaţă repede să-şi pună încrederea nu în forţele lor sau în lucrurile materiale, ci în surse de sprijin mai sigure, adică în Iehova Dumnezeu şi în fraţii creştini (Evr. 13:5, 6). „După numai trei săptămâni de la începerea lucrării itinerante ne-am confruntat cu o mare problemă“, povesteşte Geoffrey Wheeler. „Ne aflam la locul de congres, pregătiţi pentru programul de la sfârşitul săptămânii. Primisem o maşină de gătit Primus defectă. Era o zi fierbinte şi bătea vântul. Când am aprins focul la maşina de gătit au ieşit dintr-o dată nişte flăcări imense. În câteva minute focul a scăpat de sub control. A luat foc şi cauciucul din faţă de la Land Rover; în câteva clipe întreaga maşină era cuprinsă de flăcări.“

Însă aceasta nu a fost totul. Geoffrey continuă: „În maşină aveam şi hainele, care erau puse într-un cufăr negru de oţel. Nu au ars, dar ţesătura s-a încreţit. Fraţii au reuşit să scoată din partea maşinii care încă nu fusese cuprinsă de flăcări patul, o cămaşă şi maşina de scris. Cât de mult am apreciat prezenţa lor de spirit!“ Cum aveau să se descurce acum Geoffrey şi soţia lui când pierduseră tot ce aveau în maşina arsă şi nici nu se punea problema să se întoarcă în oraş mai devreme de două luni? Geoffrey spune: „Un frate mi-a împrumutat o cravată şi am ţinut discursul public încălţat în nişte şoşoni de cauciuc. Am supravieţuit, iar fraţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l consoleze pe supraveghetorul lor lipsit de experienţă“.

Un pat ferit de şerpi

Supraveghetorii itineranţi şi soţiile lor reuşesc să persevereze în lucrarea lor plină de sacrificii încurajaţi de iubirea şi grija manifestate de fraţii din congregaţii, care urmează „calea ospitalităţii“. Sunt nenumărate relatările despre felul în care aceşti fraţi, deşi săraci, s-au îngrijit cu iubire să le asigure supraveghetorilor tot ce aveau nevoie. Eforturile lor sunt foarte apreciate. — Rom. 12:13; Prov. 15:17.

Deşi condiţiile de cazare sunt de obicei rudimentare, ele sunt întotdeauna asigurate cu iubire. Fred Kashimoto, care a slujit ca supraveghetor de circumscripţie la începutul anilor ’80, îşi aminteşte de seara când a ajuns într-un sat din Provincia de Nord a Zambiei. Fraţii i-au făcut o primire călduroasă, apoi au intrat cu toţii într-o căsuţă. Au pus valizele pe o masă mare, cu picioare înalte de aproximativ 1,5 metri. Când s-a făcut târziu, fratele Kashimoto a întrebat unde urma să doarmă.

„Acesta-i patul!“, i-au zis fraţii, arătându-i masa. Întrucât erau mulţi şerpi, fraţii au dorit să facă un pat mai sigur. Fratele Kashimoto a dormit pe acest pat, pe o saltea de paie.

În zonele rurale, fraţii ofereau deseori în dar produse agricole. „Odată, povesteşte fratele Wheeler zâmbind, fraţii ne-au dat o găină. Chiar înainte să se înnopteze am cocoţat-o pe o bârnă în closet. Însă prostuţa a sărit de pe bârnă şi a căzut în gaura closetului. Am reuşit să o scoatem afară vie cu o săpăligă. Apoi soţia mea a spălat-o în apă caldă cu săpun şi cu mult dezinfectant. Am gătit-o la sfârşit de săptămână şi să ştiţi că a fost delicioasă!“

Şi soţii Jason s-au bucurat de generozitatea fraţilor. „Deseori primeam de la fraţi găini vii“, povesteşte John. „Când călătoream în district, aveam un coş mic în care ţineam o găină. În fiecare dimineaţă făcea un ou, aşa că n-am tăiat-o s-o mâncăm. Când ne strângeam lucrurile să mergem la altă congregaţie, găina dădea semne că vrea să vină cu noi.“

Filme

Din 1954, s-a făcut o campanie educaţională stimulatoare cu filmul Societatea lumii noi în acţiune (engl.), precum şi cu alte câteva filme. Iată ce spunea un raport al Filialei din acea vreme: „Filmele i-au îmboldit pe mulţi să-şi intensifice eforturile atât în lucrarea de predicare, cât şi în congregaţie“. După rularea filmului, când demontau structurile de la locul de congres, fraţii se îndemnau unii pe alţii: „Să lucrăm ca în «Societatea lumii noi în acţiune»!“ — cu alte cuvinte, cu vigoare şi entuziasm. În primul an de prezentare, filmul a fost vizionat de peste 42 000 de persoane, inclusiv de oficiali ai guvernului şi din învăţământ. Toţi au fost foarte impresionaţi. Până la sfârşitul campaniei, mai mult de un milion de oameni din Zambia au fost informaţi despre Martorii lui Iehova şi despre organizaţia lor creştină.

Wayne Johnson îşi aminteşte ce impact a avut această campanie: „Oamenii veneau de la distanţe mari să vadă filmele, iar astfel au învăţat multe despre organizaţia lui Iehova. Adesea, în timpul vizionării filmului, izbucneau în aplauze îndelungi şi entuziaste“.

Un timp, sesiunea de sâmbătă seara a congreselor de circumscripţie era rezervată prezentării unui film. În savană, acesta era un adevărat eveniment. Campania a avut un impact puternic, deşi cei care nu cunoşteau nimic despre viaţa pe alte continente nu înţelegeau bine anumite scene. Într-unul din filme era o scenă cu o mulţime de oameni ce ieşea de la metrou în New York. Mulţi au crezut că scena respectivă se referea la înviere! Cu toate acestea, filmele i-au ajutat pe zambieni să înţeleagă mai bine convingerile Martorilor lui Iehova. Însă vremurile s-au schimbat, iar dorinţa tot mai puternică pentru independenţă naţională i-a făcut pe mulţi zambieni să se întoarcă împotriva fraţilor. Congregaţiile şi supraveghetorii itineranţi aveau să se confrunte cu situaţii care pretindeau din partea lor şi mai multă perseverenţă.

Obstacole politice

La 24 octombrie 1964, Rhodesia de Nord şi-a declarat independenţa faţă de Marea Britanie şi a devenit Republica Zambia. În acei ani, situaţia politică din ţară era foarte tensionată. Neutralitatea Martorilor lui Iehova a fost interpretată drept o formă tacită de susţinere a guvernării coloniale.

Lamp Chisenga îşi aminteşte că în acea perioadă i-a vizitat pe fraţii din zona lacului Bangweulu. Ca să ajungă la nişte fraţi pescari din zona insulară, el s-a gândit să ia o barcă. Până la lac însă a trebuit să meargă cu un autobuz. Când a coborât din autobuz, i s-a cerut să prezinte un carnet de partid. Întrucât nu avea aşa ceva, i s-a luat valiza. Atunci unul dintre cadrele politice a văzut că pe o cutie scria „Turnul de veghe“ şi a început să sufle cu putere în fluier şi să strige: „Turnul de veghe! Turnul de veghe!“

Pentru a evita un conflict, un oficial l-a împins pe Lamp cu bagaje cu tot înapoi în autobuz. În câteva clipe s-a format o gloată care a început să arunce cu pietre în autobuz, nimerind în uşă, în cauciucuri şi în geamuri. Şoferul a pornit cu viteză şi a mers fără oprire până la Samfya, aflată la 90 km distanţă. Peste noapte situaţia s-a mai liniştit. A doua zi dimineaţă, foarte calm, Lamp s-a îmbarcat pentru a vizita micile congregaţii din zona lacului.

Supraveghetorii itineranţi continuă să se recomande ca miniştri ai lui Dumnezeu „în multă perseverenţă“ (2 Cor. 6:4). Fanwell Chisenga, a cărui circumscripţie se întindea de-a lungul fluviului Zambezi, a remarcat: „Pentru a sluji ca supraveghetor de circumscripţie trebuie să fii dedicat din tot sufletul şi să manifeşti spirit de sacrificiu“. În această zonă, ca să ajungi de la o congregaţie la alta trebuia să călătoreşti mult pe râuri în canoe vechi şi găurite, ce puteau fi lovite cu uşurinţă de hipopotami furioşi. Ce l-a ajutat pe Fanwell să persevereze în lucrarea de circumscripţie? Printre altele, fraţii şi surorile de credinţă. Cu faţa toată un zâmbet, el priveşte atent o fotografie cu membrii congregaţiei care l-au însoţit pe malul unui râu şi întreabă gânditor: „Unde mai găseşti feţe atât de radioase în lumea asta încruntată?“

Neutralitate

„Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui care l-a înrolat ca ostaş“, a scris apostolul Pavel (2 Tim. 2:4, Cornilescu, 1996). Pentru a fi complet la dispoziţia Conducătorului lor, Isus Cristos, creştinii trebuie să evite orice implicare în sistemul politic şi religios al lumii. În dorinţa de a rămâne neutri faţă de afacerile lumii, adevăraţii creştini au trecut prin încercări şi „necazuri“. — Ioan 15:19.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mulţi au fost trataţi cu brutalitate deoarece „nu erau patrioţi“. Benson Judge, care ulterior a slujit cu zel ca supraveghetor itinerant, îşi aminteşte că „fraţi în vârstă erau aruncaţi în camioane ca nişte saci de porumb întrucât refuzau să efectueze serviciul militar. I-am auzit spunând: «Tidzafera za Mulungu!» (Pentru Dumnezeu suntem gata să murim!)“.

Deşi pe atunci nu era încă botezat, Mukosiku Sinaali îşi aminteşte că, în timpul războiului, problema neutralităţii apărea în foarte multe situaţii. „Toţi erau obligaţi să sape şi să adune rădăcini de viţă de mambongo, din care se obţinea un latex foarte valoros. Rădăcinile erau scoase din pământ, bătute până ce deveneau ca nişte benzi şi legate apoi în mănunchiuri. Prin prelucrarea ulterioară se obţinea un înlocuitor al cauciucului folosit la confecţionarea bocancilor pentru soldaţi. Martorii refuzau să adune rădăcini de mambongo deoarece prin această muncă ar fi susţinut războiul. Ei erau pedepsiţi pentru lipsă de cooperare, fiind consideraţi «elemente nedorite».“

Joseph Mulemwa a fost un astfel de „element nedorit“. Născut în Rhodesia de Sud, el s-a stabilit în 1932 în Provincia de Vest a Rhodesiei de Nord. Unii spuneau despre el că îi încuraja pe oameni să nu-şi cultive pământul deoarece „Regatul s-a apropiat“. Această acuzaţie falsă a fost lansată de un ministru religios al Misiunii Mavumbo, care îl dispreţuia pe Joseph. Joseph a fost arestat şi legat cu cătuşe de un bolnav mintal, în speranţa că acesta îl va ataca. Însă Joseph l-a calmat pe bolnav. După ce a fost eliberat, Joseph a continuat să predice şi să viziteze congregaţiile. El a murit fidel pe la mijlocul anilor ’80.

Întăriţi pentru a face faţă încercărilor

Spiritul naţionalist şi tensiunile din comunităţile zambiene au exercitat o mare presiune asupra celor care, din motive de conştiinţă, nu luau parte la transformările politice. Însă, chiar dacă în ţară domnea o atmosferă tensionată, în 1963 s-a ţinut la Kitwe Congresul Naţional „Miniştrii curajoşi“. Acest congres de cinci zile a fost o dovadă a păcii şi a unităţii existente în rândul Martorilor lui Iehova. Aproximativ 25 000 de delegaţi, unii venind cu remorci şi corturi, s-au bucurat să asculte programul în cele patru limbi în care a fost prezentat. O temă importantă a fost cuvântarea fratelui Milton Henschel despre relaţiile unui creştin cu Statul. Frank Lewis îşi aminteşte: „Fratele Henschel a spus că trebuie să-i ajutăm pe fraţi să înţeleagă chestiunea neutralităţii. Cât de bucuroşi am fost pentru acest sfat oportun! Majoritatea fraţilor din Zambia au trecut prin încercări deosebit de grele, însă i-au rămas fideli lui Iehova“.

Din 1960 până în 1970, Martorii lui Iehova s-au confruntat pe scară largă cu persecuţii violente. Au fost distruse Săli ale Regatului, precum şi bunurile şi casele fraţilor. Demn de laudă este faptul că guvernul a reacţionat şi a dispus arestarea multora dintre cei implicaţi în aceste acţiuni de intimidare. Când Rhodesia de Nord a devenit Republica Zambia, Martorii lui Iehova au primit cu mult interes prevederile noii constituţii cu privire la drepturile fundamentale ale omului. Cu toate acestea, în scurt timp, un nou val de patriotism avea să lovească într-o ţintă care nu bănuia nimic.

Simboluri naţionale

În perioada colonială, copiii Martorilor lui Iehova erau pedepsiţi deoarece, din motive religioase, nu salutau drapelul, la vremea aceea, steagul britanic. Erau pedepsiţi şi pentru că nu cântau imnul naţional. După ce cazul a fost prezentat autorităţilor, Ministerul Învăţământului şi-a schimbat întrucâtva opiniile şi a scris: „Poziţia [grupării] dumneavoastră în ce priveşte salutul drapelului este bine cunoscută şi respectată; nici un copil nu trebuie să sufere vreo pedeapsă pentru refuzul de a saluta drapelul“. Fraţii sperau că noua constituţie republicană va susţine mai mult libertăţile fundamentale, printre care şi libertatea conştiinţei, libertatea gândirii şi libertatea religioasă. Cu toate acestea, odată cu introducerea unui nou steag şi a unui nou imn, manifestările patriotice au luat şi mai mult avânt. În şcoli s-au introdus cu entuziasm ceremoniile zilnice de salutare a drapelului şi de intonare a imnului. Deşi unii copii Martori nu au întâmpinat probleme, mulţi alţii au fost bătuţi şi chiar exmatriculaţi din şcoală.

O nouă lege a învăţământului, emisă în 1966, a adus o rază de speranţă. Un articol din această lege permitea unui părinte sau unui tutore să ceară scutirea copilului de la serviciile şi sărbătorile religioase. Prin urmare, mulţi copii exmatriculaţi au fost reprimiţi în şcoli. La scurt timp însă, fără să ştie aproape nimeni, la această lege s-au adăugat alte articole prin care steagul şi imnul naţional au fost definite drept simboluri laice ce promovează conştiinţa naţională. În pofida discuţiilor purtate de fraţi cu autorităţile statului, spre sfârşitul anului 1966, peste 3 000 de copii au fost exmatriculaţi din şcoli din cauza poziţiei de neutralitate politică.

Feliya n-a mai avut voie să meargă la şcoală

A venit şi vremea stabilirii legalităţii unei astfel de acţiuni. În acest sens, s-a ales cazul Feliyei Kachasu, elevă la şcoala Buyantanshi din regiunea Copperbelt. Deşi era cunoscută drept o elevă model, Feliya a fost exmatriculată. Frank Lewis povesteşte cum a ajuns cazul ei în faţa Curţii: „Cauza a fost prezentată de dl Richmond Smith. Nu era o cauză uşoară, întrucât era vorba de un proces intentat Statului. El a acceptat cauza după ce Feliya i-a explicat de ce a refuzat să salute steagul“.

Dailes Musonda, la acea vreme elevă în Lusaka, povesteşte: „Când cazul Feliyei a fost adus în atenţia Curţii, cu toţii aşteptam o sentinţă favorabilă. Au venit fraţi şi din Mufulira ca să asiste la proces. Am fost invitate şi eu şi sora mea. Mi-o amintesc pe Feliya la tribunal îmbrăcată într-o rochiţă pastel şi cu pălăriuţă albă. Procesul a durat trei zile. În ţară mai erau câţiva misionari. Gândindu-ne că prezenţa lor ar putea ajuta în vreun fel, la proces au asistat şi fraţii Phillips şi Fergusson“.

Judecătorul a concluzionat: „Nu există nici o dovadă că Martorii lui Iehova au intenţionat prin acţiunile lor să fie lipsiţi de respect faţă de imnul şi steagul naţional“. Totuşi, el a hotărât că ceremoniile erau laice şi că, în pofida convingerilor ei sincere, Feliya nu putea cere să fie scutită de la ele în baza articolelor din legea învăţământului. El a considerat ceremoniile o măsură în interesul securităţii naţionale, însă nu a arătat în ce fel faptul de a-i impune unei minore să participe la ele servea intereselor poporului. Întrucât şi-a susţinut convingerile creştine, Feliya n-a mai avut voie să meargă la şcoală!

Dailes îşi aminteşte: „Am fost foarte dezamăgite. Însă am lăsat totul în mâna lui Iehova“. Presiunile au continuat să crească, iar în 1967 şi Dailes şi sora ei au fost date afară din şcoală. Spre sfârşitul anului 1968, aproape 6 000 de copii ai Martorilor lui Iehova fuseseră exmatriculaţi.

Restricţii asupra întrunirilor publice

Legea Ordinii Publice din 1966 prevedea ca toate întrunirile publice să se deschidă cu intonarea imnului naţional. Din acest motiv nu s-au mai putut ţine întruniri la care să fie invitat publicul. Fraţii s-au conformat cerinţelor statului ţinând întruniri mai mari în locuri private, deseori în jurul Sălilor Regatului, care erau împrejmuite cu un gard de paie. Totuşi, foarte multe persoane interesate veneau din curiozitate să vadă ce se întâmplă, astfel că asistenţa la întruniri a crescut constant. În 1967, la Comemorarea morţii lui Cristos au asistat 120 025 de persoane.

Lamp Chisenga povesteşte: „În acei ani au fost multe acte de violenţă împotriva noastră. În regiunea Samfya, fratele Mabo din congregaţia Katansha a fost atacat şi ucis de o gloată. Fraţii erau uneori atacaţi la întruniri, iar multe Săli ale Regatului au fost incendiate. Totuşi, autorităţile au arătat respect faţă de Martori, iar unii dintre opozanţi au fost arestaţi şi pedepsiţi“.

Au propria aviaţie!

Împotrivitorii au continuat să aducă acuzaţii false la adresa Martorilor lui Iehova, pretinzând că aceştia sunt deosebit de bogaţi şi că vor să formeze un nou guvern. Într-o zi, secretarul partidului de guvernământ a venit neanunţat la Filiala din Kitwe. Fraţii n-au ştiut de această vizită până când s-au trezit cu o mulţime de poliţişti la poartă. La întrevederea cu reprezentanţii Filialei, secretarul a devenit foarte nervos şi, ridicând glasul, a zis: „Noi v-am dat autorizaţia să construiţi aceste clădiri! Ce vreţi să faceţi cu ele? Sunt cumva birourile guvernului vostru?“

Unii dintre oficiali au continuat să dea crezare zvonurilor mincinoase. În Provincia de Nord-Vest a Zambiei, poliţiştii au folosit gaze lacrimogene pentru a-i împrăştia pe participanţii la un congres. Fraţii au reuşit să trimită urgent o telegramă la Filială. Un fermier străin avea un mic avion cu care i-a adus pe câţiva reprezentanţi ai Filialei la Kabompo, locul congresului, ca să ajute la calmarea situaţiei şi la clarificarea neînţelegerilor. Din nefericire, acest lucru nu a folosit prea mult la eliminarea suspiciunilor unora, care acum susţineau că Martorii au propria aviaţie!

Fraţii au strâns recipientele de gaze lacrimogene de la locul congresului. Ulterior, când au mers la oficialii guvernului ca să-şi exprime îngrijorarea, reprezentanţii Filialei au dus şi dovada folosirii în mod inutil a forţei. Incidentul a fost amplu mediatizat, remarcându-se reacţia paşnică a Martorilor.

Explicarea poziţiei noastre

Eforturile de a scoate în afara legii activitatea Martorilor lui Iehova s-au intensificat. Filiala a dorit să ofere guvernului o explicaţie cu privire la poziţia noastră de neutralitate. Smart Phiri şi Jonas Manjoni au fost aleşi să prezinte poziţia noastră înaintea multor miniştri ai guvernului. În timpul discuţiei, unul dintre miniştri i-a atacat verbal pe fraţi spunând: „Tare v-aş mai scoate afară şi v-aş da o mamă de bătaie! Vă daţi seama ce-aţi făcut? Ne-aţi luat cei mai buni cetăţeni, crema societăţii . . . şi ce ne-aţi lăsat? Criminalii, imoralii şi hoţii!“

La această acuzaţie, fraţii au răspuns prompt: „Dar asta au fost unii dintre ei! Au fost hoţi, imorali şi criminali! Însă datorită puterii Bibliei, astfel de oameni au făcut schimbări în viaţă şi au devenit cei mai buni cetăţeni ai Zambiei. De aceea am şi venit la dumneavoastră ca să ne lăsaţi să predicăm liber“. — 1 Cor. 6:9–11.

Expulzări şi interdicţie parţială

Aşa cum am văzut mai devreme, misionarii au primit ordin să părăsească ţara. Frank Lewis povesteşte: „Nu vom uita niciodată acea zi de ianuarie din 1968. Un frate ne-a sunat să ne spună că un funcţionar de la Imigrări tocmai fusese la el acasă şi îi înmânase un ordin de expulzare dându-i termen şapte zile ca să-şi lichideze afacerea şi să părăsească ţara. Apoi am primit alt telefon, şi apoi un altul. În cele din urmă, un frate ne-a sunat să ne spună că pe listă urma complexul din Kitwe“. Se pare că aceste măsuri drastice aveau ca scop destabilizarea unităţii Martorilor şi descurajarea activităţii lor zeloase.

Anul următor, preşedintele a ratificat Legea Siguranţei Publice, care scotea în afara legii predicarea de la uşă la uşă. În faţa acestei, practic, interdicţii, fraţii au fost nevoiţi să reorganizeze lucrarea de predicare, punând un accent mai mare pe mărturia informală. Ministerul pentru Regat a devenit Scrisoarea lunară, iar rubrica „Prezentarea veştii bune“ a fost redenumită „Ministerul interior“. Astfel, publicaţiile noastre nu atrăgeau atenţia cenzorilor statului. În aprilie 1971 s-au raportat aproape 48 000 de studii biblice la domiciliu, un număr record ce dovedea clar că măsurile de restricţionare a lucrării nu îi descurajaseră pe fraţi.

Clive Mountford, care în prezent locuieşte în Anglia, a colaborat cu mulţi misionari. El îşi aminteşte: „O modalitate de a depune mărturie era să ducem cu maşina diferite persoane, cu care discutam apoi despre adevăr. Aveam întotdeauna reviste în maşină, puse la vedere ca să poată fi observate de toţi cei ce se urcau“.

Deşi discuţiile biblice nu erau ilegale, legea cerea ca înainte de a vizita o persoană să i se ceară consimţământul. Uneori, acest lucru însemna pur şi simplu să suni la rude, la foşti colegi de şcoală, la colegi de serviciu sau la alte persoane. În timpul unei vizite amicale, discuţia putea fi direcţionată cu tact spre subiecte biblice. Întrucât familiile extinse erau numeroase, se putea lua legătura cu o mulţime de rude necredincioase sau cu alţi membri ai comunităţii.

În 1975, Filiala raporta: „Câteva mii de vestitori din teritoriul nostru nu au predicat niciodată din casă în casă. Cu toate acestea s-au făcut noi discipoli şi s-a depus o mare mărturie“. Ţinând cont de restricţiile impuse predicării de la uşă la uşă, fraţii foloseau alte metode de mărturie. De exemplu, un frate era registrator la un Minister. Munca lui presupunea să înregistreze nume şi date despre diferite persoane. El aborda îndeosebi persoanele cu nume biblice, întrebându-le ce ştiau despre personajul biblic cu acelaşi nume. Aşa a găsit multe ocazii să depună mărturie. Când o mamă a venit la registratură cu fiica ei, fratele a remarcat că aceasta se numea Eden. El a întrebat dacă ştiau ce înseamnă „Eden“, iar mama a recunoscut că nu. Fratele i-a explicat pe scurt semnificaţia numelui, arătând că, în viitorul apropiat, pământul va deveni asemenea Paradisului originar din Eden. Interesată de subiect, femeia şi-a lăsat adresa. Când fratele a vizitat-o, s-a arătat interesat de Biblie şi soţul ei, iar întreaga familie a început să asiste la întruniri. În cele din urmă, unii membri ai acestei familii s-au botezat.

Alţi vestitori le-au depus mărturie colegilor de serviciu. Royd, care era angajat la o companie minieră, îşi folosea pauza de prânz pentru a discuta cu colegii de muncă despre diferite versete din Biblie. El le cerea opinia întrebându-i: „Cine credeţi că este «stânca masivă» din Matei 16:18?“ sau „Cine este «piatra de poticnire» din Romani 9:32?“ Adesea se strângeau în jurul lui foarte mulţi mineri ca să asculte explicaţiile din Biblie. Datorită acestor discuţii informale, câţiva dintre colegii de muncă ai lui Royd au făcut progrese, s-au dedicat şi s-au botezat.

Alţii au avut posibilitatea să audă adevărul datorită poziţiei ferme pe care au adoptat-o copiii noştri la şcoală. Când un grup de copii a refuzat să cânte cântece patriotice, profesorul s-a supărat şi a scos afară toată clasa. Unul dintre copiii din acel grup povesteşte: „Probabil, profesorul a crezut că nu suntem în stare să cântăm nici măcar propriile cântări religioase şi că avea ocazia să ne supună batjocurii. El le-a cerut copiilor să se grupeze după religie. Fiecărui grup i s-a cerut apoi să cânte unul sau două cântece ale bisericii lor. După ce două grupuri nu au reuşit să-şi amintească nici un cântec, profesorul şi-a îndreptat atenţia spre noi. Noi am început cu cântarea «Aceasta este ziua lui Iehova». Se pare că am cântat frumos, deoarece localnicii care treceau pe lângă şcoală s-au oprit să ne asculte. Apoi am cântat «Iehova a devenit rege!». Toţi, inclusiv profesorul, au izbucnit în aplauze. Ne-am întors în clasă. Mulţi colegi ne-au întrebat unde am învăţat cântări atât de frumoase. Unii dintre ei ne-au însoţit la întruniri, iar ulterior au devenit Martori activi“.

„Cei care oferă cărţi“

În toţi aceşti ani, fraţii s-au dovedit „prudenţi ca şerpii şi totuşi inocenţi ca porumbeii“ (Mat. 10:16). Datorită literaturii lor distincte şi a entuziasmului cu care foloseau auxiliarele biblice, Martorii lui Iehova au fost supranumiţi Abaponya Ifitabo, adică „Cei care oferă cărţi“. În pofida eforturilor susţinute ale împotrivitorilor de a-i reduce la tăcere pe fraţi, lucrarea de predicare a Regatului a continuat cu toată forţa. Deşi de-a lungul multor ani fraţii s-au confruntat cu opoziţii sporadice şi violente, la începutul anilor ’80 opoziţia s-a mai atenuat.

În 25 de ani de la declararea independenţei s-au botezat aproape 90 000 de persoane. Totuşi, numărul vestitorilor activi a crescut doar cu 42 000. Motivul? E adevărat, unii au murit, iar alţii, poate, s-au mutat. Însă, aşa cum îşi aminteşte Neldie, care a slujit la Filială în vremea aceea, „un factor a fost şi frica de oameni“. Mulţi au devenit iregulari sau inactivi în lucrarea de predicare. În plus, după declararea independenţei au avut loc anumite schimbări. Funcţiile de conducere şi cele administrative, rezervate înainte lucrătorilor străini, trebuiau ocupate. Din cauza noilor posibilităţi de instruire, de angajare şi de locuit, multe familii au început să se preocupe mai mult de lucrurile materiale decât de cele spirituale.

Cu toate acestea, lucrarea a progresat. Înţeleptul rege Solomon a scris: „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va reuşi, aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune“ (Ecl. 11:6). Fraţii s-au străduit să semene sămânţa adevărului pentru ca aceasta să răsară când condiţiile aveau să devină favorabile. Creşterea continuă care s-a înregistrat a însemnat o nevoie mai mare de literatură, astfel că în 1976 s-a cumpărat un nou camion. În 1982 s-au început lucrările de construcţie la o nouă tipografie pe un teren aflat la câţiva kilometri de Betel. Aceste schimbări înţelepte au pus bazele creşterii viitoare.

Puţine ţări din Africa Centrală nu s-au confruntat cu războaie civile, bucurându-se de pace şi libertate, ca Zambia. Deşi în prezent există condiţii foarte bune pentru a anunţa „vestea bună despre lucruri bune“, faptul de a-şi aminti de ‘necazurile’ prin care au trecut îi ajută pe cei fideli să se menţină ocupaţi în ‘strângerea roadelor pentru viaţa veşnică’. — Rom. 10:15; 2 Cor. 6:4; Ioan 4:36.

Extinderea filialei

În anii ’30, Llewelyn Phillips şi colaboratorii săi îşi desfăşurau activitatea într-o clădire cu două încăperi închiriată în Lusaka. Cine şi-ar fi imaginat actualul complex al Betelului ce ocupă o suprafaţă de 110 ha şi găzduieşte mai bine de 250 de voluntari! Aceşti fraţi şi surori lucrează în folosul a peste 125 000 de vestitori şi pionieri. Iată pe scurt cum s-a realizat această extindere.

Aşa cum am văzut mai înainte, în 1936 autorităţile au devenit suficient de cooperante pentru a permite înfiinţarea unui depozit de literatură în Lusaka. La scurtă vreme însă, datorită activităţii noastre sporite a fost necesar ca sediul să se mute într-o clădire mai mare. S-a cumpărat un imobil în apropiere de sediul Poliţiei. Jonas Manjoni îşi aminteşte: „Avea două dormitoare. În sufragerie era Departamentul pentru serviciu, iar pe verandă, Departamentul de expediţie“. În 1951, Jonas şi-a luat concediu două săptămâni pentru a sluji la Betel, după care a rămas să lucreze aici permanent. „Activitatea era foarte bine organizată şi se lucra cu un spirit bucuros“, povesteşte el. „Lucram la Departamentul de expediţie cu fratele Phillips: mă ocupam de abonamente şi puneam timbre pe reviste. Era minunat să ştii că le slujeşti fraţilor!“ Lui Llewelyn Phillips i s-a alăturat apoi Harry Arnott. Ei au lucrat umăr la umăr cu fraţi locali, precum Job Sichela, Andrew John Mulabaka, John Mutale, Potipher Kachepa şi Morton Chisulo.

Întrucât Zambia a cunoscut o înflorire a industriei miniere, o dezvoltare rapidă a infrastructurii, iar oameni din toate colţurile ţării au migrat spre zona minieră, atenţia a fost redirecţionată de la Lusaka la regiunea Copperbelt. Ian Fergusson a recomandat achiziţionarea unei proprietăţi într-un oraş minier, astfel că, în 1954, Filiala s-a mutat pe King George Avenue, în Luanshya. Nu după mult timp însă şi aceste clădiri au devenit neîncăpătoare, dacă ne gândim că teritoriul se extinsese rapid în aproape tot estul Africii. În 1959, în timpul vizitei sale la Congresul de District „Miniştrii treji“, Nathan Knorr, de la sediul mondial, a mers să vadă eventualele terenuri pentru o nouă filială şi a dispus începerea lucrărilor de construcţie. Geoffrey Wheeler îşi aminteşte: „Eu, Frank Lewis şi Eugene Kinaschuk am mers împreună cu un arhitect la noul teren din Kitwe ca să marcăm exact proprietatea noului Betel“. La 3 februarie 1962 a fost dedicată noua filială alcătuită dintr-o clădire cu camere de locuit, o tipografie şi o Sală a Regatului. În încheierea programului de dedicare, Harry Arnott, servul de filială de la acea vreme, a îndreptat atenţia spre o construcţie spirituală mai importantă, la care fiecare dintre noi trebuie să lucreze din greu folosind cărămizile credinţei, speranţei şi iubirii.

În următorii 10 ani, numărul de proclamatori ai Regatului a crescut de la 30 129 la aproape 57 000. Aşadar, clădirile filialei au devenit iar neîncăpătoare. Ian Fergusson a spus: „Fratele Knorr ne-a încurajat să extindem tipografia. Am mers la Filiala din Elandsfontein, Africa de Sud, să mă consult cu fraţii. După puţin timp, de aici a fost dusă cu avionul la Kitwe o presă tipografică“.

În afară de reviste şi cărţi, la Kitwe se tipărea şi publicaţia lunară Ministerul pentru Regat care era distribuită atât în Kenya, cât şi în alte teritorii din estul Africii. Însă, nu după mult timp, mica tipografie s-a dovedit din nou neîncăpătoare şi a trebuit să fie mutată. Când primăria oraşului n-a fost de acord să folosim un anumit teren disponibil, un frate a oferit alt teren. Clădirile au fost terminate în 1984. Timp de 30 de ani, Kitwe a servit drept centru spiritual al lucrării de predicare din Zambia.

Pe parcursul anilor grei ce au urmat expulzării misionarilor, numărul lucrătorilor la Filială a crescut atât de mult, încât 14 dintre ei locuiau cu familiile lor în afara Betelului. Pentru a se ocupa în mod corespunzător de activitatea ce le stătea în faţă, erau necesare schimbări. Cu timpul au fost cumpărate două case, iar alta a fost închiriată. Astfel, familia Betel a putut fi extinsă. Nevoia de noi clădiri era evidentă. Din fericire, lucrurile aveau să se îmbunătăţească în mod simţitor. În 1986, fraţii din cele mai importante oraşe au fost însărcinaţi să caute un teren pentru o nouă filială. S-a găsit astfel la aproximativ 15 km de capitală o fermă cu o suprafaţă de 110 ha. Acest teren s-a dovedit o achiziţie bună întrucât dispune de multe rezerve de apă. Dayrell Sharp spune: „Cred că Iehova ne-a îndrumat spre acest loc minunat!“

Dedicare şi creştere

Sâmbătă, 24 aprilie 1993, sute de fraţi şi surori care îi slujesc de mulţi ani lui Iehova s-au adunat pentru a participa la programul de dedicare a noii filiale. Alături de cei 4 000 de fraţi locali au participat peste 160 de oaspeţi din străinătate, printre care şi misionari ce fuseseră nevoiţi să părăsească Zambia cu 20 de ani în urmă. Theodore Jaracz, unul dintre cei doi membri ai Corpului de Guvernare prezenţi la eveniment, a susţinut tema „Ne recomandăm ca miniştri ai lui Dumnezeu“. El le-a amintit celor care au slujit cu fidelitate ani la rând că, dacă ei nu ar fi perseverat, n-ar fi fost nevoie de acele clădiri. Făcând referire la cuvintele apostolului Pavel adresate corintenilor, el a subliniat că un adevărat ministru creştin cultivă roadele spiritului, ceea ce îl ajută să persevereze în încercări, în greutăţi şi în necazuri. „Voi v-aţi recomandat ca miniştri ai lui Dumnezeu“, a spus el. „Noua filială a trebuit construită deoarece lucrarea s-a extins.“

În 2004, a fost terminată o nouă clădire cu trei etaje şi 32 de camere. Un spaţiu de aproape 1 000 m² din tipografie a fost reamenajat pentru cele 47 de birouri ale Departamentului de traducere şi spaţiile aferente pentru arhivă, săli de şedinţă şi bibliotecă.

În pofida greutăţilor economice şi a altor dificultăţi, Martorii lui Iehova din Zambia sunt bogaţi în serviciul lor pentru Dumnezeu şi consideră un privilegiu să împartă aceste bogăţii spirituale şi cu alţii. — 2 Cor. 6:10.

Le recomandăm tuturor adevărul

Întrucât în societatea zambiană se acordă o mare importanţă familiei, mulţi au avut ocazia să fie crescuţi în calea adevărului. Un proverb din Provincia de Vest a Zambiei spune: „Nici o vacă nu îşi consideră coarnele grele“. Cu alte cuvinte, datoria de a te îngriji de familie nu trebuie considerată o povară. Părinţii creştini ştiu că răspund în faţa lui Dumnezeu şi se dovedesc o influenţă bună pentru copiii lor, recomandându-le ministerul creştin prin cuvânt şi fapte. Mulţi Martori de astăzi sunt copiii zeloşi ai celor loiali. — Ps. 128:1–4.

Martorii lui Iehova din Zambia se bucură de ceea ce s-a realizat cu ajutorul şi răbdarea lui Iehova (2 Pet. 3:14, 15). În anii de început, convingerile „pline de adevăr“ bazate pe Biblie i-au ajutat să persevereze într-o perioadă de confuzie. O „iubire fără ipocrizie“ în acţiune continuă să fie o legătură unificatoare între oameni din diferite triburi, contribuind la o creştere spirituală constantă şi la evitarea suferinţelor inutile. Folosind „armele dreptăţii“ pentru a apăra şi a informa cu „bunătate“, ei au deschis mintea multora, inclusiv a unor persoane cu autoritate, adesea bucurându-se de o „reputaţie bună“. În prezent, peste 2 100 de congregaţii sunt ferm ancorate „în cunoştinţă“ şi datorită contribuţiei absolvenţilor capabili ai Şcolii de Instruire Ministerială în ce priveşte activitatea de supraveghere. Şi chiar dacă în viitor vor trece prin „necazuri“ şi mai mari, Martorii lui Iehova sunt siguri că ‘se vor bucura întotdeauna’ când se întrunesc. — 2 Cor. 6:4–10.

În anul de serviciu 1940, circa 5 000 de persoane au dat ascultare poruncii lui Isus de a comemora moartea sa, adică aproximativ 1 din 200 de locuitori. În ultimii ani, mai mult de jumătate de milion de oameni — 569 891 în 2005 — reprezentând aproximativ 1 din 20 de locuitori i-au adus glorie lui Iehova în această seară specială (Luca 22:19). Cui îi atribuie Martorii lui Iehova succesul lor? Tot meritul îi revine lui Iehova Dumnezeu, cel care dă creştere spirituală. — 1 Cor. 3:7.

Martorii lui Iehova din Zambia şi-au făcut partea lor. „Nouă nu ne este ruşine să vorbim despre vestea bună; pentru noi este un privilegiu“, afirmă un membru al Comitetului Filialei. Se vede cu claritate că Martorii lui Iehova îşi efectuează ministerul cu hotărâre şi respect. Nu e de mirare că, în Zambia, proporţia vestitorilor este de 1 la 90 de locuitori! Însă mai sunt multe de făcut.

„Numele DOMNULUI [lui Iehova, NW] este un turn tare; cel drept fuge în el şi este în siguranţă“ (Prov. 18:10). Cei cu o dispoziţie corectă a inimii trebuie „să fugă“ la Iehova cât mai repede. În prezent, în fiecare lună se conduc aproape 200 000 de studii biblice. Astfel, mulţi sunt ajutaţi să se dedice lui Iehova şi să devină slujitori ai săi zeloşi. Peste 125 000 de Martori activi din Zambia au toate motivele să recomande acest mod de viaţă.

[Chenarul de la pagina 168]

Zambia — Prezentare generală

Teritoriul: Situată pe un platou cu o altitudine de cca 1 200 m deasupra nivelului mării, Zambia este o ţară cu relief neted, fără ieşire la mare şi cu multe păduri. Fluviul Zambezi marchează cea mai mare parte a graniţei de sud a ţării.

Populaţia: Majoritatea zambienilor ştiu să scrie şi să citească şi se declară creştini. În zonele rurale, oamenii trăiesc în case cu acoperiş de paie; ei cultivă pământul din jurul casei pentru a-şi asigura hrana.

Limba: Limba oficială este engleza; în plus, se vorbesc peste 70 de limbi indigene.

Economia: Principala industrie este industria extractivă şi prelucrătoare de cupru. Cele mai importante produse agricole sunt porumbul, sorgul, orezul şi arahidele.

Alimentaţia: Alimentul cel mai răspândit este porumbul. Printre felurile de mâncare preferate este nshima, un terci gros din făină de porumb.

Clima: Datorită altitudinii la care se află, Zambia are o climă mai blândă decât s-ar aştepta cineva pentru o ţară din zona central-sudică a Africii. Periodic se înregistrează secetă.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 173–175]

Am primit 17 luni de închisoare şi 24 de lovituri de bici

Kosamu Mwanza

Anul naşterii: 1886

Anul botezului: 1918

Date personale: A suferit din cauza persecuţiei şi a fraţilor falşi. A slujit cu fidelitate ca pionier şi bătrân până la încheierea cursei sale pământeşti în 1989.

M-am înrolat în armată şi am servit ca infirmier în Regimentul Rhodesiei de Nord pe parcursul perioadei de început a Primului Război Mondial. În decembrie 1917, în timpul unei permisii, am întâlnit doi oameni din Rhodesia de Sud care erau Studenţi în Biblie. Mi-au dat şase volume din Studii în Scripturi. În trei zile pur şi simplu am devorat aceste cărţi. După citirea lor, nu m-am mai întors la război.

Întrucât comunicam foarte greu cu biroul de filială al Martorilor lui Iehova, eu şi alţi fraţi am lucrat fără îndrumare. Mergeam din sat în sat, adunam oamenii în jurul nostru, ţineam o predică şi le răspundeam la întrebări. Mai târziu, am ales în nordul ţării un loc de întrunire central, pe care l-am numit „Galileea“. Îi invitam pe cei interesaţi să vină acolo şi să asculte explicaţiile biblice. Eu eram numit să supraveghez această lucrare. Din nefericire, au apărut mulţi fraţi falşi care au creat confuzie.

Eram dornici să predicăm, însă eforturile noastre „deranjau păşunile“ misionarilor catolici şi protestanţi din zonă. Am continuat să ţinem întruniri mari. Îmi amintesc că în ianuarie 1919 s-au adunat circa 600 de persoane pe dealul de lângă Isoka. Întrucât nu cunoşteau scopul nostru, poliţia şi soldaţii au venit la locul întrunirii, ne-au distrus cărţile şi Bibliile, iar pe mulţi dintre noi i-au arestat. Unii au fost închişi în apropiere de Kasama, alţii în Mbala, iar alţii în sud, tocmai în Livingstone. Unii au primit sentinţe de trei ani, iar eu am primit 17 luni de închisoare şi 24 de lovituri de bici la şezut.

După eliberare, m-am întors în satul natal şi am reluat lucrarea de predicare. Mai târziu am fost din nou arestat, întemniţat şi biciuit. Opoziţia a continuat. Şeful local a hotărât să-i alunge pe fraţi din sat, astfel că ne-am mutat cu toţii în alt sat, unde şeful local ne-a primit bine. Ne-am stabilit acolo iar, cu permisiunea lui, ne-am construit propriul sat, pe care l-am numit Nazaret. Ni s-a permis să locuim în acest sat cu condiţia ca activitatea noastră să nu tulbure pacea comunităţii. Şeful satului era mulţumit de purtarea noastră.

Spre sfârşitul anului 1924, m-am întors în nord, în Isoka, unde un comisar de district foarte amabil m-a ajutat să înţeleg mai bine engleza. În acea perioadă, unii care s-au autonumit conducători spirituali au început să predea lucruri denaturate, inducându-i în eroare pe mulţi. Însă noi am continuat să ne întrunim în mod discret în locuinţe private. Câţiva ani mai târziu, am fost invitat să mă întâlnesc la Lusaka cu Llewelyn Phillips. Acesta m-a însărcinat să vizitez congregaţiile aflate de-a lungul graniţei dintre Zambia şi Tanzania. Am vizitat congregaţii până în Mbeya (Tanzania) pentru a-i întări pe fraţi. După fiecare tur de vizitare, mă întorceam la congregaţia mea. M-am ocupat cu această activitate până în 1940, când au fost numiţi supraveghetori de circumscripţie.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 184–186]

Ajutor pentru vecinii din nord

În 1948, filiala nou-înfiinţată din Rhodesia de Nord a preluat supravegherea lucrării de predicare a Regatului în cea mai mare parte a teritoriului cunoscut ca Africa Răsăriteană Britanică. La acea vreme existau puţini vestitori în zonele montane aflate la nord de Zambia. Având în vedere că, pe atunci, autorităţile se opuneau intrării în ţară a misionarilor străini, cine avea să îi ajute pe cei umili să înveţe adevărul?

Happy Chisenga s-a oferit să facă pionierat regular în Provincia Centrală a Zambiei, însă, spre surprinderea lui, a fost invitat să slujească într-un teritoriu izolat din apropiere de Njombe, Tanzania. „Când eu şi soţia mea am citit cuvântul «izolat» ne-am gândit că vom lucra alături de vestitorii dintr-o regiune îndepărtată. În scurt timp însă am aflat că eram primii Martori care predicau acolo. Oamenii deveneau foarte atenţi când le arătam în Bibliile lor numele lui Dumnezeu, Iehova, sau expresii precum Armaghedon. După puţin timp, ei au început să-mi zică «Iehova», iar soţiei mele, «Armaghedon». Când am fost transferaţi la Arusha, lăsam în urmă o grupă de vestitori ferm ancoraţi în adevăr.“

În 1957, William Lamp Chisenga a fost repartizat ca pionier special în zona muntoasă din jurul Mbeya, Tanzania. „Soţia mea, Mary, şi cei doi copii ai noştri au sosit în noiembrie. Întrucât toate hotelurile erau ocupate, am stat toată noaptea în autogară. Deşi în acea noapte a fost frig şi a plouat, aşteptam să vedem cum avea să dirijeze Iehova lucrurile. A doua zi dimineaţă, mi-am lăsat familia în autogară şi am plecat să caut un loc de cazare. Nu ştiam unde să merg, dar am luat cu mine reviste Turnul de veghe. La Poştă am oferit câteva reviste. Acolo am întâlnit un bărbat pe nume Johnson, care m-a întrebat: «De unde vii şi unde te duci?» I-am răspuns că venisem în localitate pentru a predica vestea bună. Aflând că sunt Martor al lui Iehova, mi-a zis că el era de loc din Lundazi, o localitate din Provincia de Est a Zambiei, şi că fusese botezat ca Martor, însă devenise inactiv. Ne-am înţeles să-mi duc familia şi bagajele la el acasă. Cu timpul, Johnson şi soţia lui şi-au recăpătat forţa spirituală şi ne-au ajutat să învăţăm swahili. În cele din urmă, el s-a întors în Zambia şi a devenit un vestitor activ al veştii bune. Din toate acestea am învăţat să nu subestimez niciodată capacitatea lui Iehova de a ne ajuta, dar nici ocaziile pe care le avem noi de a-i ajuta pe alţii.“

Împreună cu soţia sa, Pauline, şi cu copiii lor mici, Bernard Musinga s-a mutat pentru a sluji cu timp integral în ţări ca Uganda, Kenya şi Etiopia. Iată ce povesteşte Bernard despre o vizită în Seychelles: „În 1976, am fost repartizat să vizitez un grup de vestitori de pe frumoasa insulă Praslin. Oamenii de aici erau catolici înflăcăraţi şi au apărut unele neînţelegeri. De pildă, băieţelul unui vestitor nou a refuzat să folosească la orele de matematică semnul plus deoarece «e o cruce şi eu nu cred în cruce». Această întâmplare a fost pentru preoţi un motiv să lanseze acuzaţia ridicolă că «Martorii lui Iehova nu-şi lasă copiii să înveţe matematică». Noi ne-am întâlnit cu ministrul învăţământului, i-am explicat plini de respect convingerile noastre şi am rezolvat neînţelegerea. De fapt, relaţiile de prietenie pe care am reuşit să le stabilim cu acest ministru au făcut posibilă intrarea misionarilor în ţară“.

[Legenda fotografiei de la pagina 184]

Happy Mwaba Chisenga

[Legenda fotografiei de la pagina 185]

William Lamp Chisenga

[Legenda fotografiei de la pagina 186]

Bernard şi Pauline Musinga

[Chenarul/Fotografia de la paginile 191, 192]

„Îţi strici viitorul!“

Mukosiku Sinaali

Anul naşterii: 1928

Anul botezului: 1951

Date personale: Absolvent al Şcolii Galaad şi fost traducător. Actualmente slujeşte ca bătrân de congregaţie.

În ziua când m-am botezat a vorbit cu mine Harry Arnott, un misionar. Era nevoie de traducători de limbă silozi. „Poţi să dai o mână de ajutor?“, m-a întrebat el. După puţin timp am primit o scrisoare de numire şi un exemplar al revistei Turnul de veghe. Nerăbdător, m-am apucat de treabă chiar în seara aceea. Munca de traducere era dificilă şi trebuia să scriu ore în şir cu un stilou vechi. În plus, nu exista nici un dicţionar de limbă silozi. Lucram ziua la Poştă, iar noaptea traduceam. Uneori primeam un mesaj de la Filială: „Te rugăm să trimiţi imediat materialul tradus“. Mă întrebam deseori: „Ce mă împiedică să încep serviciul cu timp integral?“ În cele din urmă, mi-am dat demisia de la Poştă. Deşi eram considerat un om de încredere, demisia mea a ridicat suspiciuni: Sustrăsesem cumva bani? Oficiul poştal a trimis doi inspectori europeni să verifice situaţia, însă, în urma cercetărilor lor minuţioase, nu s-a găsit nimic în neregulă. Nu puteau să înţeleagă de ce demisionasem. Ca să mă facă să rămân, angajatorii mi-au oferit o avansare. Când le-am refuzat oferta, mi-au spus: „Îţi strici viitorul!“

Dar acest lucru nu a fost adevărat. În 1960 am fost chemat să slujesc la Betel, iar la scurtă vreme am fost invitat să urmez cursurile Şcolii Galaad. Aveam mari emoţii. Atunci am zburat pentru prima oară cu avionul — la Paris, apoi la Amsterdam, şi apoi la New York — şi-mi amintesc că mă gândeam: „Oare aşa se simt cei unşi când merg la cer?“ Primirea călduroasă de la sediul mondial m-a copleşit. Fraţii s-au dovedit foarte umili şi complet lipsiţi de prejudecăţi. Am fost repartizat să slujesc tot în Zambia, unde am continuat să ajut la traducerea publicaţiilor noastre.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 194]

„Mai iute ca vulturii“

Katuku Nkobongo este olog şi, deci, nu poate să umble. Într-o duminică, în timpul vizitei supraveghetorului de circumscripţie, s-a anunţat că forţele rebele înaintau spre satul unde locuia el. Toţi au fugit. Printre cei care au părăsit ultimii satul a fost şi supraveghetorul de circumscripţie Mianga Mabosho. Tocmai se urca pe bicicletă ca să plece, când a auzit o voce strigând dintr-o colibă din apropiere. „Fratele meu, mă laşi aici?“ Era Katuku. Supraveghetorul l-a ajutat repede să urce pe bicicletă şi au fugit din sat.

Drumul spre Zambia trecea printr-un teren accidentat. Fratele Nkobongo a trebuit să se târască pe dealurile abrupte. Supraveghetorul de circumscripţie îşi aminteşte: „Deşi mă puteam folosi de ambele picioare ca să urc, el ajungea în vârful dealului înaintea mea. Mi-am zis atunci:«Omul ăsta e olog, dar se mişcă de parcă ar avea aripi!» Când în sfârşit am ajuns într-un loc sigur şi ni s-a dat de mâncare, l-am rugat pe frate să rostească rugăciunea. Cuvintele lui spuse din inimă m-au făcut să-mi dea lacrimile. Referindu-se la Isaia, capitolul 40, el s-a rugat: «Cuvintele tale sunt adevărate, Iehova. Flăcăii obosesc şi sunt storşi de putere, chiar tinerii se clatină şi cad; dar cei care se încred în tine îşi înnoiesc puterea şi zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi». Apoi a adăugat: «Îţi mulţumesc, Iehova, că m-ai făcut mai iute ca vulturii cerului!»“.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 204, 205]

Pantaloni scurţi kaki şi tenişi maro

Philemon Kasipoh

Anul naşterii: 1948

Anul botezului: 1966

Date personale: Slujeşte ca supraveghetor itinerant şi este coordonatorul Şcolii de Instruire Ministerială din Zambia, precum şi instructor.

Am fost instruit în lucrarea de predicare de bunicul meu. Deseori mă ducea la colegii mei de şcoală ca să le depun mărturie. Bunicul îşi făcuse obiceiul să conducă cu regularitate un studiu biblic în familie, la care nimeni nu avea voie să aţipească! Întotdeauna aşteptam cu nerăbdare studiul în familie.

Am fost botezat într-un râu din apropierea casei. O lună mai târziu ţineam prima mea temă în congregaţie. Îmi amintesc că în acea zi purtam pantaloni scurţi noi de culoare kaki şi tenişi maro. Din nefericire, îmi legasem şireturile atât de strâns, încât nu mă simţeam deloc bine. Servul congregaţiei a observat acest lucru şi, plin de amabilitate, a venit pe podium şi mi-a lărgit şireturile, timp în care eu am rămas tăcut. Cuvântarea a mers bine, iar eu am învăţat multe din acest gest de bunătate. Îmi dau seama că Iehova m-a instruit foarte mult.

Am văzut cu propriii ochi împlinirea profeţiei din Isaia 60:22. Însă datorită creşterii numărului de congregaţii este nevoie de mai mulţi bătrâni şi slujitori ministeriali bine echipaţi să facă faţă responsabilităţilor. Şcoala de Instruire Ministerială satisface această necesitate. E o adevărată bucurie să le predau acestor tineri! Am învăţat că atunci când Iehova îţi dă o sarcină de îndeplinit, în mod sigur îţi oferă şi spiritul său sfânt.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 207–209]

„Nu-i mare lucru“

Edward şi Linda Finch

Anul naşterii: 1951

Anul botezului: 1969, respectiv 1966

Date personale: Absolvenţi ai celei de-a 69-a clase a Şcolii Galaad. Edward slujeşte în calitate de coordonator al Comitetului Filialei din Zambia.

Odată, în perioada congreselor, am mers cu maşina prin nordul ţării. Aici sunt puţine drumuri, mai mult poteci. La câţiva kilometri de un sat, am văzut nişte oameni venind spre noi. Printre ei era un bătrânel adus de spate ce mergea cu un baston. Avea pe umăr o traistă mică şi ghetele pe care şi le legase una de alta. Când s-au apropiat, am văzut că atât el, cât şi ceilalţi purtau ecusoane de congres. Ne-am oprit să-i întrebăm de unde sunt. Bătrânul s-a îndreptat un pic de spate şi a spus: „Aţi uitat deja. Am fost împreună la congresul din Chansa. Acum aproape c-am ajuns acasă.“

„Când aţi plecat de la congres?“, am întrebat noi.

„Duminică, după terminarea programului“, au răspuns ei.

„Bine, dar acum e miercuri după-amiază. Sunteţi pe drum de trei zile?“

„Da. Iar astă-noapte am auzit răgete de lei.“

„Sunteţi demni de toată lauda pentru spiritul minunat de care daţi dovadă şi pentru sacrificiile pe care le faceţi ca să participaţi la congrese.“

Fratele în vârstă şi-a ridicat de jos lucrurile şi a pornit la drum. „Nu-i mare lucru“, a spus el. „Să le mulţumiţi fraţilor de la filială pentru noul loc de congres. Anul trecut a trebuit să mergem cinci zile, dar anul acesta, numai trei.“

Majoritatea îşi aduc aminte de anul 1992 ca fiind un an secetos în Zambia. Eram la un congres pe malurile fluviului Zambezi, la aproximativ 200 km de Cascada Victoria, în amonte. Seara am vizitat familiile fraţilor. Majoritatea stăteau înghesuiţi în jurul unui foc în faţa micilor barăci unde erau cazaţi. Un grup de 20 de persoane cânta cântările Regatului. Am aflat că merseseră pe jos opt zile ca să ajungă la congres şi totuşi nu considerau că au făcut ceva deosebit. Îşi puseseră pe animale copiii mici, alimentele, vasele pentru gătit şi alte lucruri necesare şi porniseră la drum. Dormiseră pe unde îi prinsese noaptea.

A doua zi s-a anunţat că mulţi fraţi erau afectaţi de secetă şi că se oferea ajutor celor aflaţi în nevoie. În acea seară au venit la baraca noastră trei fraţi. Erau desculţi şi cu hainele ponosite. Ne aşteptam să ne zică cum îi afectase seceta. Ei însă ne-au spus cât de mult îi întristase anunţul despre suferinţa altor fraţi. Unul dintre ei a scos din buzunarul hainei un plic în care îndesaseră bani şi a zis: „Vă rugăm, nu-i lăsaţi să rabde de foame. Luaţi aceşti bani şi cumpăraţi-le ceva de mâncare“. Gâtuiţi de emoţie, n-am avut glas nici măcar să le mulţumim. Până să ne revenim, deja plecaseră. Nu veniseră la congres pregătiţi să facă această donaţie; era un mare sacrificiu din partea lor. Experienţe de acest gen ne apropie şi mai mult de fraţii noştri.

[Legendele fotografiilor]

În pofida dificultăţilor, mulţi parcurg distanţe mari pentru a participa la congrese

Sus: Pregătirea cinei la un congres

Stânga: Coacerea chiflelor în cuptor, afară

[Chenarul/Fotografia de la paginile 211–213]

Hotărâţi să ne întrunim

Aaron Mapulanga

Anul naşterii: 1938

Anul botezului: 1955

Date personale: A slujit ca voluntar la Betel, ca traducător şi ca membru al Comitetului Filialei. În prezent este căsătorit, are copii şi slujeşte ca bătrân de congregaţie.

În 1974, congresul la care trebuia să participăm era la 10 km est de Kasama. Deşi primiserăm din partea şefului local permisiunea de a ne întruni, poliţia insista să ne dispersăm. În scurtă vreme, ofiţerul-comandant, un bărbat masiv, a venit cu o sută de oameni de la Poliţia Paramilitară şi a înconjurat locul congresului. Programul a continuat, în timp ce în coliba de paie unde se afla administraţia se purtau discuţii aprinse despre autorizarea întrunirii şi despre obligativitatea de a cânta imnul naţional.

Când mi-a venit rândul să-mi prezint tema în program, ofiţerul-comandant m-a urmat pe scenă cu intenţia să mă împiedice să ţin cuvântarea-cheie. Toţi cei din auditoriu se întrebau ce avea să se întâmple. Ofiţerul a privit câteva clipe auditoriul, ce număra aproximativ 12 000 de oameni, şi a coborât de pe scenă furios. După cuvântare, l-am găsit aşteptându-mă în spatele scenei. Era foarte supărat. Dăduse ordin oamenilor lui să împrăştie mulţimea, dar se iscase o ceartă între ofiţerii superiori, care plecaseră apoi cu maşina. La scurt timp după aceea s-au întors cu o carte mare. Ofiţerul-comandant mi-a pus-o pe masă şi mi-a cerut să citesc paragraful marcat. L-am citit în gând.

„Cartea are dreptate“, am spus eu. „Aici scrie: «Poliţistul are autoritatea să disperseze orice întrunire dacă aceasta ameninţă pacea».“ Apoi, uitându-mă la centura lui şi la revolvere, am continuat: „Singurul lucru care ameninţă pacea aici este prezenţa dumneavoastră şi a oamenilor dumneavoastră înarmaţi. Noi avem doar Biblii“.

Ofiţerul s-a întors imediat spre cel de la serviciile secrete şi i-a zis: „Nu ţi-am spus? Să mergem!“ Am plecat împreună cu ei la secţia de poliţie.

Când am ajuns în biroul ofiţerului, acesta a pus mâna pe telefon şi a început să vorbească cu un alt ofiţer. Până atunci vorbiserăm în engleză. Acum însă el discuta în limba silozi, fără să ştie că aceasta era şi limba mea maternă. Vorbeau despre mine. Am stat liniştit fără să las impresia că înţeleg ceva. După ce a pus receptorul jos, mi s-a adresat: „Ascultă!“

I-am răspuns în limba silozi: „Eni sha na teeleza!“, adică „Da, domnule, vă ascult!“ Vădit surprins, s-a aşezat pe scaun şi m-a privit îndelung. Apoi s-a ridicat, a mers la frigiderul din colţul biroului şi m-a servit cu o băutură rece. Atmosfera s-a mai destins.

Ulterior a venit un frate care era un om de afaceri foarte respectat în zonă. Împreună am oferit câteva sugestii practice care i-au risipit ofiţerului temerile, punându-se astfel capăt situaţiei tensionate. Cu sprijinul lui Iehova, congresele s-au putut organiza mai uşor.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 221]

Slab ca o scândură

Michael Mukanu

Anul naşterii: 1928

Anul botezului: 1954

Date personale: A slujit ca supraveghetor itinerant, iar în prezent lucrează la Betelul din Zambia.

Circumscripţia mea cuprindea şi o vale aflată dincolo de o colină. O problemă frecventă erau muştele ţeţe. Pentru a evita insectele şi zăduful zilei, mă trezeam la ora unu noaptea şi porneam la drum, urcând dealurile şi munţii pentru a ajunge la următoarea congregaţie. Întrucât mergeam atât de mult pe jos, luam cu mine foarte puţine lucruri. Aveam puţină mâncare, aşa că eram slab ca o scândură. Fraţii s-au hotărât să scrie la Filială ca să mi se schimbe repartiţia. Se gândeau că, mai devreme sau mai târziu, o să mor. Când mi-au vorbit despre intenţia lor, le-am spus: „E frumos din partea voastră că v-aţi gândit la mine, însă nu trebuie să uitaţi că repartiţia mea este de la Iehova, iar el mi-o poate schimba. Şi dacă mor, n-o să fiu primul înmormântat aici, nu-i aşa? Lăsaţi-mă să merg mai departe. Dacă o să mor, nu trebuie decât să anunţaţi Filiala“.

Trei săptămâni mai târziu mi-a fost schimbată repartiţia. E adevărat, în serviciul lui Iehova ne confruntăm cu multe dificultăţi, însă trebuie să mergem mai departe. Iehova este fericitul Dumnezeu. Dacă slujitorii săi nu sunt fericiţi, el poate face ceva pentru ca aceştia să-i slujească în continuare cu bucurie.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 223, 224]

Nu ne luăm după superstiţii

Harkins Mukinga

Anul naşterii: 1954

Anul botezului: 1970

Date personale: Împreună cu soţia sa, a slujit ca supraveghetor itinerant. În prezent lucrează la Betelul din Zambia.

În lucrarea itinerantă, eu şi soţia mea, Idah, îl luam cu noi şi pe băieţelul nostru, de doi ani. Ajunşi la o congregaţie, am fost întâmpinaţi cu multă căldură de fraţi. Într-o joi dimineaţă, băieţelul nostru a început să plângă şi nu se mai oprea. La ora opt, eu am plecat la întrunirea pentru serviciul de teren, copilul rămânând în grija iubitoare a lui Idah. O oră mai târziu, în timp ce conduceam un studiu biblic, am primit vestea că fiul nostru a murit. Durerea ne-a fost şi mai mare când am auzit că mai mulţi fraţi au tras concluzia că cineva îi făcuse farmece. Am încercat să-i ajutăm să înţeleagă că această idee care îi înspăimânta era falsă, dar vorbele s-au răspândit ca focul în tot teritoriul. Le-am explicat că, deşi Satan este puternic, el nu-l poate învinge pe Iehova şi nici pe slujitorii Săi loiali. ‘Timpul şi evenimentele neprevăzute se abat asupra tuturor’, însă nu trebuie să tragem concluzii pripite din cauza fricii. — Ecl. 9:11, NW.

Băieţelul nostru a fost înmormântat a doua zi, iar după înmormântare s-a ţinut întrunirea congregaţiei. Fraţii au tras de aici câteva învăţăminte: Noi nu ne temem de spiritele rele şi nici nu ne luăm după superstiţii. Deşi profund îndureraţi de pierderea băieţelului nostru, ne-am continuat săptămâna specială de activitate şi am plecat să vizităm altă congregaţie. De fapt, în loc să fim noi cei consolaţi pentru pierderea suferită, le-am adus mângâiere şi încurajare fraţilor, arătându-le că în viitorul apropiat moartea nu va mai fi.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 228, 229]

Ne-am adunat curajul

Lennard Musonda

Anul naşterii: 1955

Anul botezului: 1974

Date personale: A început serviciul cu timp integral în 1976. A slujit şase ani în lucrarea itinerantă, iar în prezent lucrează la Betelul din Zambia.

Îmi amintesc că în 1985 vizitam congregaţiile din nordul ţării. În anii de dinainte, Martorii lui Iehova se confruntaseră cu opoziţie aprigă din partea autorităţilor politice. Eram proaspăt numit supraveghetor de circumscripţie, iar acum aveam ocazia să dovedesc credinţă şi curaj. Într-o zi, după întrunirea pentru serviciul de teren, eram pregătiţi să mergem să predicăm într-un sat învecinat. Însă un frate auzise că, dacă Martorii îndrăzneau să predice acolo, tot satul avea să-i ia la bătaie. Deşi spre sfârşitul anilor ’60 şi la începutul anilor ’70 Martorii fuseseră atacaţi de gloate, nu-mi venea să cred că în acea perioadă putea să ne atace un sat întreg.

Când au auzit acest zvon, unora dintre vestitori li s-a făcut frică şi au rămas acasă. Alţii însă, destul de mulţi, ne-am adunat curajul şi am pornit spre sat. Situaţia a fost cu totul surprinzătoare. Am oferit multe reviste şi am purtat discuţii plăcute cu cei pe care i-am întâlnit. Au fost şi oameni care, când ne-au văzut că intrăm în sat, au luat-o la fugă lăsând vase pe foc sau casele deschise. Aşadar, departe de a fi atacaţi cu violenţă, am fost martori la o retragere.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 232, 233]

A trebuit să fug ca să-mi scap viaţa

Darlington Sefuka

Anul naşterii: 1945

Anul botezului: 1963

Date personale: A slujit ca pionier special, supraveghetor itinerant şi voluntar la Betelul din Zambia.

În 1963 erau vremuri foarte tulburi. Deseori, când mergeam în lucrarea de predicare, bande de tineri care promovau anumite interese politice mergeau înaintea noastră şi îi avertizau pe oameni să nu ne asculte, ameninţându-i că, altminteri, le vor fi sparte uşile şi ferestrele.

Într-o seară, la numai două zile după ce m-am botezat, am fost bătut foarte rău de un grup de 15 tineri. Mi-a dat sângele şi pe nas, şi pe gură. Într-o altă seară, eu şi un frate am fost atacaţi de o gloată de 40 de oameni care ne urmăriseră până acasă la mine. M-a întărit mult să-mi amintesc de persecuţiile prin care a trecut Domnul Isus. Cuvântarea pe care a ţinut-o John Jason când m-am botezat a arătat clar că viaţa de creştin nu e scutită de probleme. Aşadar, nimic din ceea ce s-a întâmplat nu m-a luat prin surprindere, ci m-a încurajat.

În acea perioadă, politicienii cereau să fie susţinuţi în lupta pentru independenţă, iar poziţia noastră de neutralitate era privită ca o aliere cu europenii şi americanii. Liderii religioşi care susţineau grupări politice făceau tot ce le stătea în putinţă ca să se vorbească negativ despre noi. Situaţia a rămas la fel de dificilă şi după declararea independenţei. Deoarece nu cumpărau carnete de partid, mulţi fraţi şi-au pierdut afacerile. Unii s-au mutat de la oraş în satele natale şi au acceptat slujbe cu salarii mici ca să nu li se ceară donaţii pentru activităţi politice.

În adolescenţă, am fost dat în grija unui văr, care nu era Martor. Din cauza neutralităţii mele politice, familia lui a fost ameninţată şi supusă la tratamente de intimidare. Le era foarte teamă. Într-o zi, înainte să plece la muncă, vărul meu mi-a zis: „Când mă întorc diseară, să nu te mai găsesc aici“. La început am crezut că glumea, întrucât nu mai aveam pe nimeni în oraş la cine să mă duc. Mai târziu însă mi-am dat seama că nu glumise deloc. Când s-a întors şi m-a găsit acasă, s-a înfuriat rău de tot. M-a alungat cu pietre, strigând: „Du-te la câinii tăi!“ A trebuit să fug ca să-mi scap viaţa.

Când a auzit ce s-a întâmplat, tatăl meu mi-a trimis vorbă: „Dacă nu renunţi la poziţia de neutralitate n-ai ce căuta în casa mea!“ A fost o situaţie foarte grea. Aveam 18 ani. Cine să mă primească? Congregaţia. Reflectez adesea la cuvintele regelui David: „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar DOMNUL mă primeşte“ (Ps. 27:10). Şi vă spun din proprie experienţă: Iehova şi-a ţinut promisiunea!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 236, 237]

Prin conduita mea am câştigat respectul multor profesori

Jackson Kapobe

Anul naşterii: 1957

Anul botezului: 1971

Date personale: Slujeşte ca bătrân de congregaţie.

În 1964 s-au făcut primele exmatriculări din şcoli. Filiala i-a ajutat pe părinţi să înţeleagă că trebuiau să-i pregătească pe copii pentru acest lucru. Îmi amintesc că tata a discutat cu mine după ore despre principiul din Exodul 20:4, 5.

La întrunirile şcolare stăteam mai în spate ca să evit confruntările. Cei care erau văzuţi că nu cântau imnul erau chemaţi în faţa tuturor. Când directorul şcolii m-a întrebat de ce nu cânt imnul, i-am răspuns folosind Biblia. „Citeşti, dar nu cânţi!“, a exclamat el. Apoi mi-a spus că trebuie să-i fiu loial statului întrucât statul mi-a asigurat o şcoală în care am învăţat să citesc.

În cele din urmă, în februarie 1967, am fost exmatriculat. Am fost foarte dezamăgit deoarece îmi plăcea să învăţ şi eram un elev silitor. În pofida presiunilor din partea colegilor de muncă şi a rudelor necredincioase, tata m-a asigurat că făcusem ce este bine. Şi mama trebuia să facă faţă presiunilor. Când mergeam cu ea la câmp, alte femei ne ridiculizau spunând: „Ăsta de ce nu e la şcoală?“

Cu toate acestea, nu am rămas fără instruire. În 1972 s-a pus un accent mai mare asupra cursurilor de alfabetizare ţinute în congregaţie. Cu timpul, situaţia din şcoli s-a îmbunătăţit. Casa noastră era peste drum de şcoală. Directorul venea deseori la noi ca să ceară apă rece sau să împrumute mături pentru sălile de clasă. Odată a venit chiar să împrumute bani! Gesturile de bunătate ale familiei mele trebuie să-l fi impresionat, întrucât într-o zi a zis: „N-ar vrea fiul vostru să continue şcoala?“ Tata i-a amintit că eram încă un Martor al lui Iehova. „Nici o problemă!“, a zis directorul. Apoi m-a întrebat: „În ce clasă vrei să fii?“ Am ales clasa a VI-a. Am mers la aceeaşi şcoală, cu acelaşi director şi cu aceiaşi colegi, doar că eu citeam mult mai bine decât majoritatea elevilor datorită cursurilor de alfabetizare de la Sala Regatului la care participasem.

Prin muncă sârguincioasă şi prin conduită bună am câştigat respectul multor profesori, motiv pentru care viaţa la şcoală a fost mai uşoară. Am fost un elev conştiincios şi am dat nişte examene, ceea ce mi-a permis să obţin un post de răspundere la minele de cupru şi, mai târziu, să întemeiez şi să întreţin o familie. Sunt fericit că n-am făcut niciodată compromis cântând imnul naţional.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 241, 242]

„Cum să nu mai predicăm?“

Jonas Manjoni

Anul naşterii: 1922

Anul botezului: 1950

Date personale: A slujit mai bine de 20 de ani la Betelul din Zambia. În prezent este bătrân de congregaţie şi pionier regular.

La mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, fratele meu s-a întors din Tanzania şi a adus o Biblie şi câteva cărţi, printre care şi Government şi Reconciliation. Întrucât publicaţiile Martorilor lui Iehova erau încă interzise, am fost curios să văd despre ce era vorba. Am citit cartea Reconciliation, însă mi-a fost greu s-o înţeleg. Câţiva ani mai târziu, când am mers în vizită la fratele meu, am fost împreună cu el la o întrunire a congregaţiei. Pe atunci nu existau Săli ale Regatului. Întrunirile se ţineau într-un loc curăţat de arbuşti şi împrejmuit cu un gard de bambus. Nu existau schiţe tipărite, însă cât de plăcut a fost să ascult o cuvântare ţinută numai pe baza Sfintelor Scripturi! Explicaţiile biblice erau diferite de ceea ce învăţam la biserica la care mergeam eu, unde cei prezenţi erau gata să salute drapelul şi să bată tobele. În plus, în biserică, oamenii se certau din cauza divergenţelor tribale sau în privinţa limbii în care să cânte. La întrunire însă am auzit cântări frumoase care îl lăudau pe Iehova şi am văzut familii stând împreună şi învăţând lucruri spirituale.

M-am botezat şi mi-am continuat munca laică de infirmier, care presupunea să merg din oraş în oraş în zonele miniere. În 1951 mi-am luat liber două săptămâni şi am mers să ajut la Filiala din Lusaka. La scurtă vreme, am fost invitat să slujesc la Betel. La început, am lucrat în Departamentul de expediţie, iar mai târziu, când Filiala s-a mutat la Luanshya, am ajutat la Departamentul de corespondenţă şi la Traducere. Deşi anii ’60 au marcat începutul schimbărilor politice, fraţii au continuat să aducă roade în lucrarea de predicare şi şi-au menţinut poziţia de neutralitate.

În martie 1963 a fost una dintre ocaziile în care m-am întâlnit cu Dr Kenneth Kaunda, care la scurt timp după aceea a devenit preşedintele Zambiei. I-am explicat de ce nu intrăm în partide politice şi nu cumpărăm carnete de partid. I-am cerut ajutorul pentru a se pune capăt tratamentelor de intimidare din partea opozanţilor politici. El a solicitat mai multe informaţii. Câţiva ani mai târziu, Dr Kaunda ne-a invitat la Casa Statului unde am avut ocazia să vorbim cu preşedintele şi cu principalii miniştri. Întrevederea a durat până seara târziu. Deşi nu avea nimic împotriva noastră ca grupare religioasă, preşedintele ne-a întrebat dacă nu ne puteam întruni asemenea celorlalte religii fără să predicăm. „Cum să nu mai predicăm?“, am replicat noi. „Isus a predicat. El nu a construit pur şi simplu un templu lângă farisei.“

În pofida apelurilor noastre, au fost impuse restricţii asupra anumitor aspecte ale lucrării de predicare. Ca întotdeauna însă, am găsit modalităţi de a-i aduce laude şi onoare lui Iehova, care se foloseşte de slujitorii săi pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 245, 246]

Am avut o dorinţă puternică să învăţ

Daniel Sakala

Anul naşterii: 1964

Anul botezului: 1996

Date personale: Slujeşte ca bătrân de congregaţie.

Eram membru al Bisericii Spiritul Sionului când am primit broşura Învăţaţi să scrieţi şi să citiţi (engl.). Deşi eram analfabet, am avut o dorinţă puternică să învăţ. Aşadar, după ce am primit broşura, am dedicat mult timp studierii ei. Le ceream celorlalţi să mă ajute să înţeleg cuvintele noi. Astfel, deşi nu am avut un profesor, am progresat, iar în scurt timp am învăţat noţiunile de bază în ce priveşte scrisul şi cititul.

Acum puteam să citesc din Biblie. Aşa am descoperit câteva lucruri care nu susţineau practicile promovate de biserica mea. Cumnatul meu, un Martor al lui Iehova, mi-a trimis broşura Spiritele morţilor — Pot ele să vă ajute sau să vă facă rău? Există ele cu adevărat? Ceea ce am citit aici m-a determinat să-i pun pastorului câteva întrebări. Odată, când eram la biserică, am citit Deuteronomul 18:10, 11 şi l-am întrebat: „De ce facem lucruri pe care Biblia le condamnă?“

„Noi avem rostul nostru“, mi-a răspuns el. Însă n-am înţeles ce a vrut să spună.

Apoi am citit Eclesiastul 9:5 şi l-am întrebat: „De ce îi încurajăm pe oameni să-i venereze pe morţi când Biblia spune că cei morţi «nu ştiu nimic»?“ Nici pastorul, nici altcineva din auditoriu nu mi-a răspuns.

Ulterior m-au abordat unii membrii ai bisericii şi mi-au spus: „Noi nu suntem Martori ai lui Iehova. De ce să nu ne urmăm obiceiurile şi să-i venerăm pe morţi?“ Aceste cuvinte m-au nedumerit. Deşi în timpul discuţiei nu folosisem decât Biblia, membrii bisericii trăseseră concluzia că mă asociam cu Martorii lui Iehova. De atunci, eu şi alte două persoane din fosta mea biserică am început să asistăm la întrunirile de la Sala Regatului. În primele trei luni am reuşit să-mi încurajez unele rude apropiate să participe la întrunirile creştine. Trei dintre ele sunt acum botezate, inclusiv soţia mea.

[Diagrama/Graficul de la paginile 176, 177]

ZAMBIA — EVENIMENTE IMPORTANTE

1910

1911: Studii în Scripturi ajunge în Zambia.

1919: Kosamu Mwanza şi alte aproximativ 150 de persoane sunt biciuiţi şi întemniţaţi.

1925: Filiala din Cape Town a Studenţilor în Biblie hotărăşte întreruperea botezurilor şi a activităţii de predicare.

1935: Guvernul impune restricţii asupra importului de literatură. Douăzeci de publicaţii sunt interzise.

1936: Se înfiinţează un depozit în Lusaka sub supravegherea lui Llewelyn Phillips.

1940

1940: Guvernul interzice importarea şi distribuirea literaturii noastre. Se fac din nou botezuri.

1948: Sosesc primii absolvenţi ai Şcolii Galaad.

1949: Guvernul ridică interdicţia impusă Turnului de veghe.

1954: Biroul de filială se mută la Luanshya.

1962: Biroul de filială se mută la Kitwe.

1969: Guvernul interzice lucrarea de predicare publică.

1970

1975: Misionarii sunt expulzaţi din ţară.

1986: Misionarii primesc din nou permisiunea de a intra în ţară.

1993: Dedicarea clădirilor actualei Filiale din Lusaka.

2000

2004: Dedicarea clădirilor nou-construite ale Filialei din Lusaka.

2005: În Zambia se înregistrează 127 151 de vestitori activi.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

130 000

65 000

1910 1940 1970 2000

[Hărţile de la pagina 169]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

REPUBLICA DEMOCRATĂ CONGO

ZAMBIA

Kaputa

Mbala

Isoka

Kasama

Samfya

Lundazi

Mufulira

Kalulushi

Kitwe

Luanshya

Kabwe

LUSAKA

Senanga

Fluviul Zambezi

Livingstone

BOTSWANA

ZIMBABWE

MOZAMBIC

MALAWI

[Fotografii pe toată pagina 162]

[Legenda fotografiei de la pagina 167]

Thomson Kangale

[Legenda fotografiei de la pagina 170]

Llewelyn Phillips

[Legenda fotografiei de la pagina 178]

Harry Arnott, Nathan Knorr, Kay şi John Jason şi Ian Fergusson în 1952

[Legenda fotografiei de la pagina 193]

Dreapta: Manda Ntompa şi familia sa în tabăra de refugiaţi de la Mwange, 2001

[Legenda fotografiei de la pagina 193]

Jos: Tabără de refugiaţi

[Legenda fotografiei de la pagina 201]

Prima clasă a Şcolii de Instruire Ministerială din Zambia, 1993

[Legenda fotografiei de la pagina 202]

Instructorii SIM Richard Frudd şi Philemon Kasipoh discută cu un cursant

[Legenda fotografiei de la pagina 206]

Construcţiile de la congres erau din pământ, paie şi alte materiale locale

[Legenda fotografiei de la pagina 215]

Stânga: Dramă biblică în costume de epocă, 1991

[Legenda fotografiei de la pagina 215]

Jos: Candidaţii la botez la Congresul de District „Mesagerii păcii divine“, 1996

[Legenda fotografiei de la pagina 235]

Dl Richmond Smith cu Feliya Kachasu şi tatăl ei, Paul

[Legenda fotografiilor de la pagina 251]

Lucrători bucuroşi participă la construirea actualei Filiale din Lusaka

[Legenda fotografiilor de la paginile 252, 253]

1) şi 2) Săli ale Regatului construite recent

3) şi 4) Filiala din Zambia, Lusaka

5) Stephen Lett la dedicarea noilor clădiri ale Filialei, decembrie 2004

[Legenda fotografiei de la pagina 254]

Membrii Comitetului Filialei, de la stânga la dreapta: Albert Musonda, Alfred Kyhe, Edward Finch, Cyrus Nyangu şi Dayrell Sharp