Rusia

„DE LA răsăritul soarelui până la apusul soarelui numele meu va fi mare printre naţiuni“ (Mal. 1:11). Rusia de azi oferă o dovadă incontestabilă a veridicităţii acestei impresionante profeţii, rostite de Iehova cu aproximativ 2 450 de ani în urmă. În timp ce soarele apune peste slujitorii loiali ai lui Iehova din oraşul Kaliningrad, situat în vestul Rusiei, el răsare peste vestitorii din peninsula Ciukotsk, situată la est, în al unsprezecelea fus orar, de cealaltă parte a Strâmtorii Bering, dinspre Alaska. Se poate spune deci că soarele nu apune niciodată peste toţi cei ce vestesc Regatul şi participă la lucrarea de facere de discipoli în Rusia. Activitatea neobosită desfăşurată de fraţii noştri curajoşi în timpul regimului sovietic a fost bogat binecuvântată. Aşa cum vom vedea, ei au îndurat persecuţii crunte, deschizându-le astfel calea celor peste 150 000 de vestitori care slujesc în prezent în Rusia.

Numită oficial „Federaţia Rusă“, această ţară nu are o singură naţiune sau un singur popor, ci, după cum sugerează şi numele, este o federaţie de naţiuni, un mozaic de triburi, de limbi şi de popoare, fiecare cu propria cultură. Pentru început, cadrul relatării noastre este acest vast mozaic etnic, lingvistic şi religios, nu Rusia democratică de azi, ci Imperiul Rus de acum mai bine de o sută de ani, condus de un ţar.

MĂRTURIE CURAJOASĂ DEPUSĂ CLERICILOR DIN MOSCOVA

Era o perioadă de renaştere religioasă. Semion Kozliţki, un om foarte religios, absolvent al unui seminar ortodox din Rusia, l-a întâlnit pe Charles Taze Russell, care se afla în fruntea lucrării Studenţilor în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Iată ce a spus despre Semion Kozliţki nepoata acestuia, Nina Luppo: „În 1891, bunicul meu a mers în Statele Unite, unde l-a cunoscut pe fratele Russell. Avea o fotografie cu ei doi şi deseori vorbea despre fratele său Russell“. La sfârşitul secolului al XIX-lea, fratele Russell şi colaboratorii săi erau în fruntea lucrării de restabilire a închinării pure, predând adevărurile pline de forţă ale Bibliei. Această activitate presupunea, printre altele, demascarea clasei clericale şi a doctrinelor false ale bisericilor creştinătăţii. Impulsionat de adevărul biblic şi de zelul fratelui Russell şi al colaboratorilor săi pentru închinarea pură, Semion le-a predicat plin de curaj clericilor din Moscova. Care a fost rezultatul?

„Fără să fie judecat, Semion a fost pus imediat în lanţuri şi deportat în Siberia pe motiv că l-ar fi insultat pe arhiepiscopul Moscovei“, a scris Nina, „şi, astfel, în 1891, cuvântul lui Dumnezeu a ajuns în Siberia“. În cele din urmă, Semion Kozliţki a fost mutat în acea parte a Siberiei care aparţine Kazahstanului de azi. Acolo, el a continuat să vorbească plin de zel din cuvântul lui Dumnezeu până la moartea sa, survenită în 1935.

NICIO „BUNĂVOINŢĂ FAŢĂ DE ADEVĂR ÎN RUSIA“

În anul în care Semion Kozliţki a fost deportat, fratele Russell a vizitat Rusia pentru prima oară. Cuvintele rostite de el cu acea ocazie sunt des menţionate: „Nu am observat nicio deschidere sau bunăvoinţă faţă de adevăr în Rusia“. Sugera el oare că oamenii de acolo nu voiau să asculte adevărul? Nu. Regimul dictatorial făcea tot posibilul ca oamenii să nu audă adevărul.

Vorbind despre această situaţie, fratele Russell a scris în numărul din 1 martie 1892 al revistei Turnul de veghe al Sionului: „În Rusia, guvernul îi ţine pe toţi oamenii din imperiu ca într-o chingă, iar străinii care vin în ţară sunt priviţi mereu cu suspiciune. Astfel, înainte de a intra într-un oraş sau într-o localitate, ori de a pleca de acolo, trebuie să prezinţi paşaportul la fiecare hotel sau gară. Directorul hotelului îţi ia paşaportul şi i-l dă comandantului poliţiei, care îl reţine până când pleci. În felul acesta se poate afla repede când a intrat în ţară un străin şi când a ieşit. Funcţionarii şi autorităţile te tratează cu o politeţe rece, arătând că prezenţa ta este doar tolerată. Ei îţi verifică atent orice carte sau hârtie pe care o deţii, pentru a se asigura că nimic nu contrazice ideile lor“.

Din cauza acestei situaţii, părea că predicarea veştii bune nu avea să înregistreze mari progrese. Totuşi, nimeni şi nimic nu a putut împiedica încolţirea seminţelor adevărului în Rusia.

‘O ZI A ÎNCEPUTURILOR MICI’

În 1887, Turnul de veghe al Sionului a anunţat că, în diferite părţi ale lumii, „chiar şi în Rusia“, fuseseră trimise mai multe numere ale acestei reviste. În 1904, un mic grup de Studenţi în Biblie din Rusia au anunţat printr-o scrisoare că primiseră literatură biblică, dar cu mare dificultate. În scrisoare se spunea: „Literatura a atras atenţia şi era cât pe ce să fie respinsă“ de cenzorii guvernului. Iată cum şi-au exprimat recunoştinţa pentru literatura primită membrii acestui grup: „Aici este ca aurul, se obţine foarte greu“. Arătând că au înţeles ce aveau de făcut cu literatura primită, ei au mai scris: „Fie ca Domnul să ne binecuvânteze şi să ne dea ocazia să distribuim această literatură“.

Era clar deci că în Rusia începuse lucrarea de predicare a veştii bune, iar închinarea adevărată progresa, cu paşi mici, dar siguri. Era un început mic, dar, aşa cum a scris profetul Zaharia, „Cine a dispreţuit ziua începuturilor mici?“ (Zah. 4:10).

În anii care au urmat, fraţii noştri zeloşi din Germania au trimis literatură în Rusia. O mare parte era în germană, astfel că mulţi ruşi vorbitori de limbă germană au acceptat adevărul. În 1907, câţiva membri ai unei Biserici Baptiste Germane din Rusia au primit prin poştă volumele Zorii Mileniului. Cincisprezece dintre aceştia au luat poziţie de partea închinării adevărate şi au fost excomunicaţi din biserica lor. Ulterior, şi pastorul care li se împotrivise a acceptat adevărurile prezentate în Zorii Mileniului.

În 1911, lucrarea a fost susţinută într-un mod neobişnuit de doi tineri din Germania, soţ şi soţie, aflaţi în luna de miere. După căsătorie, familia Herkendell a făcut o călătorie de predicare în Rusia, pentru a-i ajuta pe ruşii vorbitori de limbă germană. Spre încântarea lor, cei doi tineri au găsit grupuri izolate de proclamatori ai Regatului şi i-au ajutat pe plan spiritual.

Mai înainte, un cititor din Rusia scrisese: „Pentru mine, literatura din Germania este precum mana cerească pentru copiii lui Israel. . . . Ce păcat că n-o avem şi în rusă! Mă folosesc de orice ocazie să traduc în rusă unele articole“. În felul acesta a început lucrarea de traducere, care, în timp, avea să progreseze.

„MULTE SUFLETE TÂNJESC DUPĂ DUMNEZEU“

În 1911, R. H. Olezinski, un frate polonez din Varşovia, Polonia (pe atunci, o parte din Polonia aparţinea Imperiului Rus), a reuşit să tipărească în rusă tractul Unde sunt morţii? Într-o scrisoare adresată fratelui Russell, el a scris: „Vă trimit un exemplar . . . . Pentru zece mii de exemplare s-au cheltuit şaptezeci şi trei de ruble . . . Avem o mulţime de probleme, dar multe suflete tânjesc după Dumnezeu“. Aceste tracte şi alte publicaţii au fost trimise în Rusia prin intermediul unor persoane care vorbeau limba rusă. Evenimentul a marcat un punct de cotitură în istoria traducerii literaturii noastre în limba rusă, pe atunci aflată la început. După puţin timp au fost traduse şi alte publicaţii: tracte, broşuri şi cărţi broşate. Cu trecerea timpului au fost atinse obiective şi mai îndrăzneţe.

În 1912, fratele Russell a vizitat Finlanda, care pe atunci făcea parte din Imperiul Rus. Kaarlo Harteva a fost împuternicit să reprezinte Watch Tower Bible and Tract Society în Finlanda. La 25 septembrie 1913, reprezentantul ţarului, consulul imperial rus la New York, a pus ştampila guvernului pe împuternicire şi a semnat-o.

O CĂLĂTORIE DE PREDICARE DE DOUĂ LUNI ESTE PRELUNGITĂ

Cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Joseph F. Rutherford a plecat de la Brooklyn ca să viziteze câteva ţări ca reprezentant al organizaţiei. În acest tur l-a întâlnit pe Dojczman, un Student în Biblie, care locuia în oraşul polonez Lódz. La puţin timp după aceea, fratele Dojczman şi familia sa au plecat în Rusia într-o călătorie de predicare de două luni, care, din cauza izbucnirii războiului, a fost prelungită.

După ce a întâmpinat nenumărate probleme, familia Dojczman a ajuns în cele din urmă într-un orăşel de pe malul fluviului Volga. În 1918 s-au hotărât să se întoarcă în Polonia, dar planul le-a fost zădărnicit de o epidemie de variolă. Apoi, graniţele s-au închis din cauza izbucnirii războiului civil. În acei ani le-au murit trei fetiţe, una de variolă, una de pneumonie şi una din altă cauză.

Ţara era cuprinsă de foamete şi de panică. Oamenii mureau de foame pe străzi. În acea stare de confuzie, mulţi, îndeosebi străinii, erau acuzaţi de colaborare cu „duşmanul“ şi erau executaţi imediat, fără niciun proces. Într-o zi, un bărbat însoţit de un soldat înarmat a dat buzna în casa lui Dojczman.

„El este duşmanul, pune mâna pe el!“, a strigat bărbatul.

„De ce?“, a întrebat soldatul. „Ce-a făcut?“

Bărbatul voia să profite de situaţia existentă şi să nu-i mai plătească fratelui Dojczman o lucrare de tâmplărie pe care acesta i-o făcuse. După ce i-a ascultat pe amândoi, soldatul a înţeles că bărbatul era rău-intenţionat şi l-a dat afară din casă. Apoi i-a spus fratelui Dojczman că îşi aducea aminte de o discuţie pe teme biblice, pe care o avuseseră împreună. Probabil că datorită acelei discuţii au rămas în viaţă fratele Dojczman şi familia sa. În 1921, guvernul comunist a învins opoziţia militară, iar războiul civil a luat sfârşit. La scurt timp după aceea, familia Dojczman a plecat în Polonia.

STUDENŢII ÎN BIBLIE ŞI BOLŞEVICII

Din cauza ravagiilor pe care le făcea Primul Război Mondial, slabele legături dintre fraţii din Rusia şi cei din alte ţări s-au întrerupt complet. Asemenea fraţilor lui Cristos de pretutindeni, cei din Rusia nu înţelegeau, probabil, pe deplin semnificaţia întronării lui Cristos. Nu se gândeau că, în scurt timp, ţara lor avea să treacă prin cele mai importante evenimente din secolul al XX-lea, multe dintre ele ca împlinire a profeţiei biblice.

La sfârşitul anului 1917, Revoluţia Rusă a pus capăt celor 370 de ani de domnie ţaristă. Fără să ştie că Domnul Isus Cristos era prezent, noii conducători ai Rusiei, bolşevicii, cu planurile lor ambiţioase, doreau să stabilească o nouă formă de guvernare umană, diferită de toate celelalte dinainte. Astfel, în numai câţiva ani s-a conturat Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, sau URSS, care, în cele din urmă, a cuprins aproape o şesime din suprafaţa de uscat a pământului.

Este interesant că, doar cu câţiva ani înainte de Revoluţia Rusă, Vladimir Lenin, primul conducător al Uniunii Sovietice, a spus: „Toţi trebuie să fie complet liberi, nu numai să practice orice religie vor, ci şi să-şi răspândească sau să-şi schimbe religia. Funcţionarii nu au dreptul nici măcar să întrebe pe cineva ce religie are: este o chestiune de conştiinţă şi nimeni nu are dreptul să se amestece“.

În unele părţi ale ţării, aceste principii cu caracter oficial, promovate de Partidul Social-Democrat, le-au permis oamenilor sinceri să le împărtăşească altora adevărurile biblice. Totuşi, noul stat a fost, în general, ateist de la început şi a adoptat o poziţie ostilă faţă de religie, considerând-o „opiu pentru popor“. Una dintre primele măsuri întreprinse de bolşevici a fost emiterea unui decret de separare a Bisericii de Stat. Instruirea oferită de organizaţiile religioase a fost interzisă, iar proprietăţile Bisericii au fost naţionalizate.

Cum privea noul regim grupurile disparate de Studenţi în Biblie, care îi erau loiali Regatului lui Dumnezeu? Scriind din Siberia la puţin timp după revoluţia din 1917, un Student în Biblie a descris acea perioadă sumbră astfel: „Probabil că vă închipuiţi care este situaţia în Rusia. Avem un guvern sovietic care se bazează pe principii comuniste. Deşi bine cunoscutul efort de a crea o societate mai dreaptă este vizibil, tot ce are legătură cu Dumnezeu este respins“.

Până în 1923, opoziţia faţă de Studenţii în Biblie s-a intensificat. Fraţii au scris: „Vă informăm despre situaţia din Rusia. . . . Avem strictul necesar, hrană, îmbrăcăminte, . . . dar ne lipseşte hrana spirituală. Cărţile trimise au fost confiscate de guvern. De aceea, vă rugăm mult să ne trimiteţi sub formă de scrisori fragmente din literatura pe care o aveţi în limba rusă. . . . Mulţi sunt înfometaţi după Cuvântul Adevărului. Cu puţin timp în urmă, cinci persoane s-au consacrat, fiind cufundate în apă, şi ni s-au alăturat şi cincisprezece baptişti“.

Ediţia din 15 decembrie 1923 a Turnului de veghe spunea: „Societatea încearcă să introducă literatură în Rusia şi va continua să facă lucrul acesta cu ajutorul Domnului“. În 1925, Turnul de veghe era disponibil în limba rusă. Efectul pe care l-a avut în lucrarea de predicare s-a văzut imediat. De exemplu, un membru al unui grup de evanghelişti nu înţelegea cum se împacă doctrina despre focul iadului cu iubirea lui Dumnezeu. Când i-a întrebat pe colaboratorii lui în credinţă despre aceasta, ei s-au rugat ca Dumnezeu să-l scape de asemenea gânduri. Ulterior, el şi soţia lui au primit câteva numere ale Turnului de veghe şi imediat şi-au dat seama că găsiseră adevărul. Iată ce a scris el într-o scrisoare, în care cerea să i se trimită literatură: „Aşteptăm mană de peste ocean“. Şi alţi fraţi din Rusia trimiteau cu regularitate scrisori în care confirmau că primiseră „mana“ şi le mulţumeau fraţilor din Statele Unite pentru iubirea creştină de care dădeau dovadă tipărind acea literatură care le întărea credinţa.

‘TRIMITEŢI-MI CÂTE PUŢIN DIN FIECARE’

În numărul din septembrie 1925 al Turnului de veghe a fost publicată o scrisoare emoţionantă din Siberia. Un profesor, care provenea dintr-o familie de la ţară, relata că el şi familia lui se mutaseră în 1909 din sudul Rusiei în Siberia. Acest bărbat a scris că citise publicaţiile cu multă bucurie şi a adăugat: „Doresc din inimă să aprofundez adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu, ca să pot lupta cu mai multă iscusinţă şi putere împotriva întunericului“. În încheierea scrisorii, el şi-a exprimat dorinţa de a primi literatură. Iată ce a scris el: „Trimiteţi-mi, vă rog, câte puţin din fiecare“.

Răspunsul editorului a fost publicat în acelaşi număr. „De câtva timp încercăm să trimitem literatură în Rusia, dar strădaniile noastre au fost zădărnicite de opoziţia guvernului rus. Această scrisoare, ca, de altfel, şi altele asemenea ei, ne amintesc de chemarea celor din Macedonia: «Treci . . . şi ajută-ne» (Fap. 16:9). Îţi vom veni în ajutor imediat ce va fi posibil şi dacă va fi voia Domnului.“

Ce instrumente eficiente s-au dovedit a fi Turnul de veghe şi alte publicaţii în predicarea veştii bune „ca mărturie“ în limba rusă! (Mat. 24:14) În 2006, numărul exemplarelor publicaţiilor tipărite de Martorii lui Iehova în limba rusă a ajuns la 691 243 952, o cifră care nu a fost depăşită decât de numărul publicaţiilor în engleză, în portugheză şi în spaniolă. Iehova a binecuvântat din plin eforturile Martorilor săi de a proclama Regatul.

MĂRTURIE DEPUSĂ RUŞILOR DIN ALTE ŢĂRI

Odată cu venirea la putere a bolşevicilor şi cu crearea statului comunist, mulţi ruşi au emigrat în alte ţări. Revista Turnul de veghe şi alte publicaţii în rusă erau tipărite în afara Uniunii Sovietice. Astfel, guvernul sovietic n-a putut stăvili şuvoiul de hrană spirituală spre alte ţări. La sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, publicaţiile în limba rusă ajungeau la vorbitorii de limbă rusă din întreaga lume. Aceştia trimiteau scrisori de apreciere din diverse ţări, cum ar fi: Australia, Finlanda, Franţa, Letonia, Paraguay, Polonia, Statele Unite şi Uruguay.

În cele din urmă, în unele dintre aceste ţări, fraţii au organizat întruniri creştine, precum şi lucrarea de predicare în limba rusă. În Statele Unite se transmiteau cu regularitate la radio discursuri biblice în limba rusă. De asemenea, s-au format congregaţii de limbă rusă, una dintre ele fiind în Brownsville, Pennsylvania, şi s-au organizat congrese. În mai 1925, de exemplu, fraţii au ţinut la Carnegie, Pennsylvania, un congres de trei zile în limba rusă, la care au participat 250 de persoane şi s-au botezat 29.

SITUAŢIA SE SCHIMBĂ

După moartea lui Lenin, guvernul şi-a înăsprit atacul împotriva tuturor religiilor. În anul 1926 s-a format Liga Militanţilor Ateişti, nume care îi definea cu precizie scopurile. Propaganda ateistă întâlnită pretutindeni avea menirea de a şterge complet din mintea şi din inima oamenilor credinţa în Dumnezeu. În scurt timp, spiritul ateismului s-a răspândit în vastul teritoriu al Uniunii Sovietice. Într-o scrisoare adresată sediului mondial, un Student în Biblie din Rusia a spus: „Tineretul absoarbe acest spirit, care, fără îndoială, este un mare obstacol în calea învăţării adevărului“.

Liga Militanţilor Ateişti publica literatură ateistă, printre care revista intitulată Antirelighioznik. În 1928, în revistă se spunea: „Oblastula Voronej este plin de secte“. Printre alţii erau menţionaţi 48 de „Studenţi ai Sfintelor Scripturi“, ai căror „şefi erau Zincenko şi Mitrofan Bovin“. Este demn de remarcat că Turnul de veghe din septembrie 1926 conţinea o scrisoare trimisă din Rusia de Mihail Zincenko. El scria: „Oamenii sunt înfometaţi după hrană spirituală. . . . Avem foarte puţină literatură. Fratele Trumpi şi alţii traduc şi copiază literatura în limba rusă şi, astfel, ne hrănim şi ne susţinem unii pe alţii din punct de vedere spiritual. Vă transmitem salutări din partea tuturor fraţilor ruşi“.

În septembrie 1926, fratele Trumpi a scris că existau speranţe ca autorităţile să le permită fraţilor să primească literatură în rusă. El le-a cerut fraţilor de la Betelul din Brooklyn să trimită prin intermediul Filialei din Magdeburg (Germania) tracte, cărţi broşate şi cărţi, precum şi volume legate ale Turnului de veghe. Ca răspuns, fratele Rutherford l-a trimis la Moscova pe George Young. El a sosit acolo la 28 august 1928. Într-una din scrisorile sale, Young a spus: „Am avut câteva experienţe interesante, dar nu ştiu cât timp mi se va permite să rămân“. Deşi a reuşit să se întâlnească cu un înalt funcţionar de la Moscova, nu a obţinut viză decât până în 4 octombrie 1928.

În tot acest timp, atitudinea faţă de religie a Statului Sovietic nou-format nu era foarte clară. În câteva documente guvernamentale era exprimată dorinţa ca grupările religioase să fie integrate în forţa de muncă sovietică. În anii care au urmat, acest deziderat a devenit ideal politic. Este important să înţelegem că guvernul sovietic nu voia să-i ucidă pe membrii poporului lui Iehova, ci urmărea să le câştige mintea şi inima. Încerca să-i convingă să se conformeze politicii Statului, să-i constrângă să-i fie loiali numai lui. Nu-şi dorea nicidecum ca oamenii să-i fie loiali lui Iehova.

După plecarea fratelui Young, fraţii ruşi au continuat să predice cu zel Regatul lui Dumnezeu. Daniil Staruhin a fost numit să organizeze lucrarea de predicare în Rusia. Pentru a extinde această lucrare şi a-i încuraja pe fraţi, Daniil Staruhin a vizitat Moscova, Kurskul, Voronejul şi alte oraşe din Rusia şi Ucraina. Împreună cu alţi fraţi, el le-a predicat baptiştilor în casele lor de rugăciune, prezentând adevărul despre Isus Cristos şi Regatul lui Dumnezeu. În ianuarie 1929, fraţii din Rusia au închiriat cu 200 de dolari pe an o biserică din Kursk, pentru a ţine întruniri publice.

Mai târziu, în acelaşi an, fraţii de la Betelul din Brooklyn au cerut Comisariatului Poporului pentru Comerţ al URSS permisiunea de a trimite în Uniunea Sovietică un mic transport de literatură biblică. Era vorba de cărţile Harpa lui Dumnezeu şi Eliberare, 800 de exemplare din fiecare, precum şi 2 400 de cărţi broşate. În mai puţin de două luni, încărcătura a fost returnată cu menţiunea: „Respins de Administraţia Imprimeriei“. Cu toate acestea, fraţii nu şi-au pierdut speranţa. Unii s-au gândit că încărcătura fusese returnată pentru că publicaţiile erau tipărite într-un alfabet rusesc mai vechi. De atunci, fraţii au luat măsuri ca toată literatura în limba rusă să fie tradusă corect şi tipărită potrivit grafiei din acea perioadă.

SE IMPUNE O TRADUCERE DE CALITATE

Din 1929, în câteva numere ale Turnului de veghe s-a anunţat că era nevoie de traducători competenţi, care să cunoască atât engleza, cât şi rusa. De exemplu, Turnul de veghe din martie 1930 în limba rusă conţinea următorul anunţ: „Este nevoie de un frate botezat, calificat, care să cunoască limba engleză şi să vorbească fluent limba rusă, pentru a traduce din engleză în rusă“.

Iehova a observat această necesitate, astfel că s-au găsit traducători în diverse ţări. Unul dintre aceştia a fost Aleksandr Forstman, care în 1931 trimitea deja la sediul mondial articole traduse în rusă prin Filiala din Danemarca, situată în Copenhaga. Fratele Forstman locuia în Letonia şi era un traducător plin de entuziasm. Întrucât avea o bună instruire şi vorbea fluent atât engleza, cât şi rusa, traducea repede literatura biblică. Fratele Forstman avea şi serviciu laic, pentru a-şi întreţine soţia, care nu era Martoră, şi copilul. De aceea, la început a dedicat lucrării de traducere doar câteva ore pe săptămână. În decembrie 1932, fratele Forstman a început să lucreze cu timp integral ca traducător. El a tradus tracte, broşuri şi cărţi. Fratele Forstman a murit în 1942.

Fraţii erau profund interesaţi ca traducerile în limba rusă ale publicaţiilor disponibile să fie de cea mai bună calitate, deoarece erau convinşi că, în scurtă vreme, lucrarea Regatului avea să fie legalizată şi în Rusia. William Dey, coordonatorul Biroului pentru Europa de Nord, a scris într-o scrisoare adresată fratelui Rutherford: „Când se va ridica interdicţia în Rusia, fapt ce se va întâmpla cu siguranţă în curând, ar fi bine ca publicaţiile pe care le vom oferi unei populaţii de 180 de milioane de persoane să fie bine traduse“.

TRANSMISIUNI RADIO

Radioul a fost un alt mijloc de răspândire a veştii bune în imensul teritoriu al Rusiei. În Turnul de veghe din februarie 1929 a apărut următorul anunţ: „Se vor transmite la radio cuvântări în limba rusă“. Programele erau transmise duminica, din Estonia în Uniunea Sovietică, o dată la două săptămâni.

Fratele Wallace Baxter, coordonatorul Filialei din Estonia, a spus ulterior: „După lungi tratative, în 1929 s-a semnat un contract pe un an. Imediat ce au început să fie transmise aceste programe în rusă, am aflat că erau ascultate de locuitorii Leningradului. Reacţia regimului sovietic a fost asemănătoare cu cea a clerului din Estonia. Oamenii erau îndemnaţi de ambele părţi să nu asculte mesajul despre Regat“. În 1931, emisiunea era transmisă în rusă la o oră de maximă audienţă, între orele 17.30 şi 18.30, pe frecvenţa medie. În iunie 1934, după trei ani şi jumătate, emisiunea a fost suspendată. Într-o scrisoare trimisă de Filiala din Estonia, fraţii au explicat motivul: „Clerul a avertizat guvernul [eston] că emisiunile noastre transmise la radio nu slujeau intereselor Statului, întrucât erau asemenea propagandei comuniste şi anarhiste“.

ARE LOC O SCHIMBARE

În 1935, fraţii de la Betelul din Brooklyn l-au trimis în Uniunea Sovietică pe Anton Koerber, sperând că acesta va putea înfiinţa acolo o filială. Intenţionau să trimită în URSS o maşină de tipărit din Germania, unde Adolf Hitler venise la putere de puţin timp. Deşi acest plan nu s-a realizat, fratele Koerber s-a întâlnit cu unii fraţi din Rusia.

Câţiva ani, lucrarea de predicare a Regatului a progresat constant în Rusia. Literatura biblică în rusă se traducea şi se tipărea sub îndrumarea Filialei din Letonia, dar era dificil de introdus în ţară. De aceea, o mare cantitate de literatură era păstrată în depozite.

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, nu erau mulţi Martori în Rusia. Din acest motiv, guvernul sovietic le acorda puţină atenţie sau chiar deloc. În scurtă vreme însă, situaţia avea să se schimbe. La puţin timp după ce Polonia a fost invadată de Germania nazistă în 1939, au fost ataşate Uniunii Sovietice ultimele 4 republici din cele 15: Estonia, Letonia, Lituania şi Moldova. Mii de Martori s-au trezit pe neaşteptate în interiorul graniţelor Uniunii Sovietice, o naţiune care, pentru a supravieţui, avea să intre în scurt timp într-un război crud. Pentru milioane de oameni, aceasta avea să însemne suferinţă şi necazuri, iar pentru Martorii lui Iehova avea să fie un timp în care, apăsaţi de jugul unei opresiuni crâncene, trebuiau să-şi demonstreze loialitatea faţă de Dumnezeu.

PREGĂTIŢI SĂ RĂMÂNĂ FERMI

În iunie 1941, Germania a lansat un atac puternic împotriva Uniunii Sovietice, luându-l prin surprindere pe Iosif Stalin, liderul sovietic. Spre sfârşitul anului, trupele germane ajunseseră la periferia Moscovei, iar căderea Uniunii Sovietice părea iminentă.

Cuprins de disperare, Stalin a încercat să mobilizeze naţiunea pentru Marele Război Patriotic, cum l-au numit ruşii. Stalin şi-a dat seama că trebuia să facă anumite concesii Bisericii pentru a câştiga sprijinul poporului în război, întrucât milioane de persoane erau încă religioase. În septembrie 1943, Stalin a organizat la Kremlin o întâlnire cu uşile deschise, invitând trei reprezentanţi de rang înalt ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Scopul a fost acela de a uni Biserica cu Statul şi de a deschide pentru public sute de biserici.

Asemenea Martorilor lui Iehova din Germania, fraţii din Rusia şi-au păstrat neştirbită neutralitatea în timpul războiului. Au fost dispuşi să suporte consecinţele, fiind ferm hotărâţi să respecte porunca Domnului lor (Mat. 22:37–39). În perioada 1940–1945, peste o mie de Martori din Ucraina, Moldova şi republicile baltice au fost trimişi în lagăre de muncă, în centrul Rusiei, pentru că şi-au păstrat neutralitatea.

Vasili Savciuk îşi aminteşte: „M-am botezat în Ucraina în 1941, la vârsta de 14 ani. În timpul războiului, aproape toţi fraţii activi au fost trimişi în închisori şi lagăre din centrul Rusiei. Dar lucrarea lui Iehova nu s-a oprit. Surori fidele şi adolescenţi ca mine au primit responsabilităţi legate de congregaţie şi de serviciul de teren. În satul nostru, un frate invalid, care era încă liber, mi-a spus: «Vasili, avem nevoie de ajutorul tău. Trebuie să facem o lucrare foarte importantă, dar suntem puţini». Nu mi-am putut reţine lacrimile când am văzut cât de preocupat era pentru lucrarea lui Iehova acest frate bolnav! Am acceptat cu bucurie să fac tot ce trebuia. În subsolurile unor case se improvizaseră nişte tipografii, unde multiplicam preţioasa noastră hrană spirituală, după care o distribuiam la fraţi, îndeosebi celor închişi“.

În pofida muncii iubitoare şi altruiste a acestor surori şi fraţi tineri, tot nu era suficientă hrană spirituală. O soluţie la această problemă a fost oferită de fraţii polonezi care emigraseră din Rusia şi care puteau să ducă rapoartele la Filiala din Polonia. Fraţii ucraineni şi ruşi care veneau în Rusia aduceau hrană spirituală, matriţe de ceară, cerneală şi alte lucruri necesare.

„SĂ MEARGĂ FIECARE LA LOCUL LUI“

În 1946, unii fraţi care locuiau în Polonia au fost obligaţi să se mute înapoi în Ucraina sovietică. Ivan Paşkovski îşi aminteşte: „Fraţii au întrebat la Filiala din Lódz ce să facă. Răspunsul pe care l-au primit conţinea citatul din Judecătorii 7:7, unde se spune: «Să meargă fiecare la locul lui». După mulţi ani am înţeles modul în care Iehova, în înţelepciunea sa, dirija lucrarea de predicare în aceste teritorii dificile. Aşadar, «locul» nostru era oriunde ne trimitea Iehova. Ne-am dat seama că era important să ne supunem ordinelor autorităţilor. Prin urmare, ne-am pregătit să ne mutăm într-o ţară ateistă.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să pregătim pentru botez 18 candidaţi, care fuseseră aduşi la casa unui frate. Am strâns, de asemenea, literatură în rusă şi ucraineană şi am încercat s-o împachetăm în aşa fel încât să nu poată fi observată în caz de percheziţie. În zori, satul a fost înconjurat de soldaţi din armata poloneză, care ne-au ordonat să ne pregătim de drum. Ni s-a dat voie să luăm alimente pentru o lună şi obiecte de uz casnic de strictă necesitate. Am fost escortaţi până la gară. În felul acesta, Ucraina sovietică a devenit «locul» nostru.

Când am ajuns la destinaţie, am fost înconjuraţi de oameni şi de autorităţile locale. Întrucât eram nerăbdători să depunem mărturie, le-am spus plini de curaj că suntem Martori ai lui Iehova. A doua zi am fost vizitaţi pe neaşteptate de secretarul comitetului agricol local. Ne-a spus că tatăl său emigrase în America şi că îi trimitea literatură publicată de Martorii lui Iehova. Ce bucuroşi am fost când l-am auzit spunându-ne toate acestea! Lucrul cel mai îmbucurător a fost însă faptul că ne-a dat literatură. Când el şi familia lui au început să asiste la întrunirile noastre, am înţeles că în această ţară se aflau multe «comori preţioase» ale lui Iehova (Hag. 2:7). În scurt timp, toţi membrii familiei au devenit Martori ai lui Iehova şi i-au slujit mulţi ani cu fidelitate“.

MAI ESTE MULT DE LUCRU

Atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi după aceea, lucrarea în Rusia s-a desfăşurat în cele mai grele condiţii. Într-o scrisoare datată 10 aprilie 1947 şi trimisă de Filiala din Polonia la sediul mondial se spunea: „Conducătorii religioşi îşi intimidează enoriaşii spunându-le că îi aşteaptă zece ani de muncă forţată şi de deportare dacă iau un Turn de veghe sau un pliant de la Martorii lui Iehova. Prin urmare, teama şi tremurul au pus stăpânire peste locuitorii ţării, iar oamenii tânjesc după lumină“.

În Anuarul pe 1947 se spunea: „Martorii nu au literatură tipărită. Nu au niciun Turn de veghe tipărit, care are un aspect atât de plăcut. . . . De multe ori este copiat de mână cu multă migală şi este dat de la unii la alţii . . . Curierii noştri sunt uneori reţinuţi şi aruncaţi în închisoare dacă li se găseşte vreun Turn de veghe“.

Reghina Krivokulskaia a spus: „Aveam sentimentul că toată ţara era înconjurată de sârmă ghimpată şi că eram deţinuţi, deşi nu ne aflam în închisoare. Soţii noştri, care îi slujeau plini de zel lui Dumnezeu, şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii în închisori şi lagăre. Noi, femeile, a trebuit să îndurăm multe. Toate am avut nopţi albe, am fost urmărite, am fost supuse la presiuni psihologice de Comitetul Securităţii Statului Sovietic (KGB), unele ne-am pierdut locul de muncă ori am suportat alte încercări. Autorităţile au recurs la diverse metode pentru a ne abate de la calea adevărului (Is. 30:21). Eram pe deplin convinse că Satan se folosea de această situaţie pentru a opri lucrarea de predicare a Regatului. Dar Iehova nu şi-a abandonat poporul, iar ajutorul său a fost mai mult decât evident.

Literatura biblică, introdusă în ţară cu mare dificultate, ne-a dat «puterea care depăşeşte normalul» şi înţelepciune pentru a face faţă situaţiei (2 Cor. 4:7). Iehova şi-a condus poporul, astfel că multe persoane noi s-au alăturat organizaţiei sale chiar şi în timpul opoziţiei crâncene din partea Statului. Era uimitor să vezi că aceste persoane erau gata să îndure necazuri încă de la început alături de poporul lui Iehova. Numai spiritul lui Iehova le putea ajuta să facă acest lucru“.

SCRISORI ARUNCATE PESTE GARD

În 1944, Piotr, care avea să-i fie soţ Reghinei, a fost închis într-un lagăr din oblastul Gorki, întrucât îşi păstrase neutralitatea creştină. În pofida acestei situaţii, el nu şi-a pierdut zelul pentru predicare. Piotr scria scrisori, care conţineau scurte explicaţii ale unei învăţături biblice. Apoi le punea în câte un plic, pe care îl lega strâns cu o sfoară de o piatră şi îl arunca peste gardul înalt de sârmă ghimpată. Piotr se gândea că cineva îi va citi scrisorile. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Într-o zi, Piotr a văzut că o tânără, pe nume Lidia Bulatova, citea una dintre aceste scrisori. A rugat-o în şoaptă să se apropie şi a întrebat-o dacă ar vrea să înveţe mai multe despre Biblie. Lidiei i-a plăcut ideea şi au aranjat să se întâlnească din nou. După aceea, ea a venit cu regularitate să ia acele scrisori preţioase.

Lidia a devenit o soră zeloasă şi o predicatoare a veştii bune. În scurtă vreme, ea a început să studieze Biblia cu Maria Smirnova şi cu Olga Sevriughina, care au devenit şi ele slujitoare ale lui Iehova. Pentru a ajuta din punct de vedere spiritual acest mic grup de surori, fraţii au trimis chiar din lagăr hrană spirituală. Astfel, Piotr şi-a făcut un geamantan mic cu pereţi dubli, pe care îl umplea cu reviste. El a aranjat ca geamantanul să fie scos din lagăr şi adus înapoi de cineva care nu erau nici Martor, nici deţinut. Persoanele respective duceau geamantanul la adresa uneia dintre surori.

După puţin timp, surorile au organizat lucrarea de predicare în zona în care locuiau. Poliţia a observat lucrul acesta şi a trimis un agent să le urmărească, aşa cum se obişnuia pe atunci. Agentul, o profesoară, s-a prefăcut că o interesează adevărul şi a câştigat încrederea surorilor. Întrucât nu aveau experienţă în acest sens, ele i-au împărtăşit cu bucurie adevărurile biblice „noii surori“ şi mai târziu i-au spus cum primeau literatura. Data următoare, când geamantanul a fost scos din lagăr, Piotr a fost prins şi a primit încă 25 de ani de închisoare. Cele trei surori au fost şi ele condamnate la câte 25 de ani de închisoare.

‘ESTE NEVOIE DE MAI MULTE INFORMAŢII’

În timpul războiului şi după aceea, guvernul sovietic şi-a continuat opoziţia crâncenă faţă de activitatea Martorilor lui Iehova. În martie 1947, fraţii din Polonia au scris că un oficial de rang înalt dintr-o regiune situată în vestul Uniunii Sovietice declarase că, până la sfârşitul acelei primăveri, niciun Martor al lui Iehova nu va mai fi acolo. Iată ce spuneau fraţii: „În timp ce vă scriam, am fost informaţi că, într-o singură zi, au fost arestaţi 100 de fraţi şi surori“. Într-o altă scrisoare se spunea despre fraţii din lagăre: „Este uimitor cum reuşesc să-şi păstreze integritatea faţă de Iehova. Mulţi şi-au pierdut deja viaţa, iar fraţii de afară aşteaptă, ca şi cei din lagăre, eliberarea din partea lui Iehova“.

Martorii erau arestaţi şi pentru că predicau, şi pentru că refuzau să meargă la vot. În 1947, câţiva fraţi cu răspundere au scris: „Avem impresia că autorităţile cele mai înalte din Rusia nu cunosc prea multe despre soarta fraţilor noştri, dar ştim că nu au niciun interes să-i distrugă. [Autorităţile] au însă nevoie de explicaţii şi de mai multe informaţii“.

ÎNCERCĂRI DE A OBŢINE RECUNOAŞTERE JURIDICĂ

În scurtă vreme, Filiala din Polonia a sugerat ca doi fraţi ruşi să pregătească împreună cu un avocat cu experienţă documentele necesare pentru a înregistra legal activitatea Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică. Într-o scrisoare trimisă din Polonia fraţilor din Rusia se spunea: „Vestea bună a Regatului trebuie să se audă pretutindeni, inclusiv în Rusia (Marcu 13:10)“. Scrisoarea se încheia cu următoarele cuvinte: „Aveţi răbdare. Iehova vă va transforma lacrimile în strigăte de bucurie (Psalmul 126:2–6)“.

În august 1949, Mikola Piatoha, Mihailo Ciumak şi Ilia Babiiciuk au înaintat o cerere de înregistrare. Guvernul a fost de acord să le ofere recunoaştere juridică Martorilor lui Iehova, dar cu unele condiţii. Printre altele, fraţilor li se cerea să dea numele tuturor Martorilor lui Iehova care trăiau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Fraţii nu au fost de acord cu acest lucru. Deşi lucrarea nu a fost întreruptă, iar numărul vestitorilor a crescut constant, mulţi fraţi au fost în continuare privaţi de libertate.

„NICI IEHOVA AL TĂU N-O SĂ TE SCOATĂ DE AICI!“

Piotr Krivokulski îşi aminteşte de vara anului 1945. Iată ce a spus el: „După ce au fost judecaţi, fraţii au fost trimişi în diverse lagăre. În lagărul în care eram eu, mulţi deţinuţi au manifestat un interes sincer faţă de adevăr. Unul dintre aceştia, un preot, şi-a dat seama imediat că ceea ce auzea era adevărul. El a luat poziţie de partea lui Iehova.

Totuşi, condiţiile erau foarte grele. Odată am fost închis într-o celulă mică, în care abia aveam loc să stau în picioare. I se spunea «ploşniţăria», pentru că era plină de ploşniţe. Erau atât de multe, încât puteau suge tot sângele unui om. Stând în faţa celulei, inspectorul mi-a spus: «Nici Iehova al tău n-o să te scoată de aici!». Raţia zilnică era de 300 de grame de pâine şi un pahar de apă. Pentru că nu era aer, mă sprijineam de uşa mică şi inspiram cu nesaţ aer printr-o crăpătură. Simţeam cum ploşniţele îmi sugeau sângele. În cele zece zile cât am stat în ploşniţărie m-am rugat neîncetat lui Iehova să-mi dea forţă să rezist (Ier. 15:15). Când s-au deschis uşile, am leşinat. Apoi m-am trezit în altă celulă.

Tribunalul lagărului de muncă m-a condamnat la zece ani de detenţie într-un lagăr penal de maximă siguranţă, fiind acuzat de «agitaţie şi propagandă împotriva autorităţii sovietice». În acest lagăr nu puteam să trimit sau să primesc scrisori. Deţinuţii de aici erau în general condamnaţi pentru delicte grave, de exemplu pentru crimă. Mi s-a spus că, dacă nu renunţ la credinţă, oamenii aceia îmi vor face tot ce li se va ordona. Aveam doar 36 de kilograme şi abia mă ţineam pe picioare. Dar chiar şi în acest lagăr am reuşit să găsesc persoane sincere, ale căror inimi erau înclinate spre adevăr.

Odată, în timp ce stăteam întins într-un tufiş şi mă rugam, s-a apropiat de mine un bătrânel, care m-a întrebat: «Ce-ai făcut de-ai ajuns în iadul ăsta?». Când a auzit că eram Martor al lui Iehova, s-a aşezat lângă mine, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. Apoi a spus: «Fiule, de mult timp îmi doresc să cunosc Biblia! Ai vrea să mă înveţi?». Am simţit o bucurie fără margini. Cususem câteva fragmente vechi din Evanghelii pe sub hainele mele zdrenţuite, aşa că le-am scos imediat. Ochii bătrânului s-au umplut de lacrimi. În seara aceea am avut o discuţie lungă. Mi-a spus că lucra la cantina lagărului şi că îmi va da de mâncare. Astfel am devenit prieteni. El a progresat spiritual, iar eu am căpătat putere. Eram convins că fusese mâna lui Iehova. După câteva luni, el a fost eliberat, iar eu am fost transferat în alt lagăr din oblastul Gorki.

Acolo, condiţiile erau mult mai bune. Dar, mai presus de toate, eram fericit să conduc studii biblice cu patru deţinuţi. În 1952, gardienii ne-au prins cu literatură. În timpul interogatoriului dinaintea procesului am fost băgat într-o cutie închisă ermetic. Când începeam să mă sufoc, deschideau cutia ca să iau o gură de aer, după care o închideau la loc. În felul acesta voiau să mă constrângă să renunţ la credinţă. Toţi am fost condamnaţi din nou. Când ni s-au citit sentinţele, niciunul dintre cei cu care studiam Biblia n-a intrat în panică. M-am bucurat de acest lucru! Toţi patru au fost condamnaţi la 25 de ani de lagăr. Eu am primit o sentinţă mai grea, care a fost comutată la încă 25 de ani într-un lagăr de maximă siguranţă şi 10 ani de deportare. După ce am părăsit încăperea, ne-am oprit ca să-i mulţumim lui Iehova pentru că ne sprijinise. Înmărmuriţi, gardienii se întrebau de ce eram atât de bucuroşi. Am fost despărţiţi şi trimişi în lagăre diferite. Eu am fost trimis într-un lagăr de maximă siguranţă din Vorkuta“.

SALVAŢI DATORITĂ NEUTRALITĂŢII CREŞTINE

Viaţa în lagărele de muncă era foarte grea. Mulţi deţinuţi care nu erau Martori s-au sinucis. Ivan Krâlov îşi aminteşte: „După ce am fost eliberat din lagărul de maximă siguranţă, am fost trimis la diferite mine de cărbuni, unde surorile şi fraţii noştri erau condamnaţi la muncă forţată. Am luat legătura unii cu alţii, iar cei care reuşiseră să copieze de mână revistele noastre le-au dat aceste copii şi celorlalţi. Martorii predicau în orice lagăr se aflau şi mulţi oameni au manifestat interes. După ce au fost eliberaţi, unii dintre ei au fost botezaţi în râul Vorkuta.

Credinţa în Iehova şi în Regatul său ne era mereu pusă la încercare. Odată, în 1948, câţiva deţinuţi dintr-un lagăr din Vorkuta au organizat o revoltă. Rebelii le-au spus celorlalţi deţinuţi că revolta va avea cu adevărat succes dacă se vor împărţi în grupuri, de exemplu după naţionalitate sau religie. Pe atunci, în lagăr se aflau 15 Martori. Le-am spus rebelilor că noi, Martorii lui Iehova, suntem creştini şi că nu participăm la asemenea acţiuni. Le-am explicat că primii creştini nu au luat parte la revoltele organizate împotriva romanilor. Bineînţeles că poziţia noastră i-a surprins pe mulţi, dar noi am rămas fermi“.

Revolta a avut consecinţe tragice. Mişcarea de rezistenţă a fost înăbuşită de soldaţi înarmaţi, care i-au luat pe rebeli şi i-au dus în alte barăci. Apoi au stropit barăcile cu benzină şi le-au dat foc. Aproape toţi cei dinăuntru au murit. Însă, soldaţii nu le-au făcut niciun rău fraţilor.

„În decembrie 1948 am întâlnit într-un lagăr opt fraţi care fuseseră condamnaţi la 25 de ani de închisoare“, a spus Ivan în continuare. „Era o iarnă cumplit de geroasă, iar munca în minele de cărbuni era foarte grea. Totuşi, am citit în ochii acestor fraţi încredere şi o speranţă puternică. Optimismul lor i-a întărit chiar şi pe deţinuţii care nu erau Martori ai lui Iehova.“

DEPORTAŢI ÎN SIBERIA

Deşi autorităţile se împotriveau cu înverşunare, Martorii au continuat să predice cu zel vestea bună despre Regatul lui Iehova. Acest lucru îi irita pe membrii guvernului de la Moscova, dar mai ales pe cei din KGB. Într-un raport datat 19 februarie 1951 şi trimis de KGB lui Stalin se spunea: „Pentru a suprima orice alte activităţi antisovietice ale iehoviştilor ilegalişti, MGB-ul Uniunii Sovietice [Ministerul Securităţii Statului, devenit ulterior KGB] consideră necesar să-i deporteze în oblasturile Irkutsk şi Tomsk pe iehoviştii cunoscuţi şi familiile lor“. Ştiind cine era Martor, KGB-ul i-a cerut lui Stalin permisiunea de a deporta în Siberia 8 576 de persoane din şase republici ale Uniunii Sovietice. Permisiunea a fost acordată.

Magdalina Beloşiţkaia îşi aminteşte: „Într-o duminică, în 8 aprilie 1951, am fost treziţi la două noaptea de o bubuitură în uşă. Mama a sărit din pat şi a fugit să deschidă. Un ofiţer stătea în faţa noastră. «Sunteţi deportaţi în Siberia deoarece credeţi în Dumnezeu», a spus el pe un ton grav. «Aveţi la dispoziţie două ore ca să vă împachetaţi lucrurile. Puteţi lua orice din casă. Dar nu aveţi voie să luaţi grâu, făină şi alte cereale. Nu puteţi lua nici mobilă, nici obiecte de lemn, nici maşina de cusut. Nu aveţi voie să luaţi nimic din curte. Luaţi-vă cearşafurile, păturile, hainele şi ieşiţi afară.»

Mai demult citiserăm în publicaţiile noastre că în estul ţării erau multe de făcut în lucrare. Atunci am înţeles că venise timpul să facem această lucrare.

Niciunul dintre noi n-a plâns şi nu s-a văitat. Surprins, ofiţerul a spus: «Nici măcar o lacrimă nu aveţi pe obraz!». I-am zis că din 1948 aşteptam acel moment. L-am rugat să ne lase să luăm măcar un pui viu pentru drum, dar nu ne-a lăsat. Ofiţerii au împărţit între ei, chiar în faţa noastră, toate păsările din curte: unul a luat cinci pui, altul şase, iar un altul trei sau patru. Ofiţerul a ordonat ca ultimii doi pui din coteţ să fie tăiaţi şi să ni se dea nouă.

Fiica mea de opt luni era într-un leagăn de lemn. Am cerut voie să luăm leagănul, dar ofiţerul a ordonat să fie demontat şi să ne fie dată doar partea în care stătea copilaşul.

După puţin timp, vecinii noştri au aflat că vom fi deportaţi. Unul dintre ei a pus într-un săculeţ nişte pesmeţi, iar când am trecut pe lângă el cu căruţa, ne-a aruncat săculeţul. Soldatul care ne păzea a observat şi l-a aruncat jos. Eram în total şase membri ai familiei noastre: eu, mama, cei doi fraţi ai mei, soţul meu şi fiica noastră de opt luni. După ce am ieşit din sat ne-au împins într-o maşină şi ne-au dus la centrul regional, unde ni s-au completat actele. Apoi un camion ne-a dus la gară.

Era o duminică însorită. Gara forfotea de oameni: cei care urmau să fie deportaţi şi cei care priveau. Camionul nostru a oprit chiar lângă un vagon unde se aflau deja şi alţi fraţi. Când trenul a fost plin, soldaţii ne-au verificat după numele de familie. În vagonul nostru erau 52 de persoane. Înainte de plecare, cei care veniseră să-şi ia rămas-bun de la noi au început să plângă, unii chiar în hohote. Era o imagine impresionantă, fiindcă pe unii nici măcar nu-i cunoşteam. Ei însă ştiau că suntem Martori ai lui Iehova şi că suntem deportaţi în Siberia. Locomotiva cu abur a scos un şuierat puternic, apoi fraţii au început să cânte o cântare în ucraineană. Iată câteva versuri: «Iubirea lui Cristos să fie cu voi. Dacă îi vom da glorie lui Isus Cristos, ne vom întâlni din nou în Regatul său». Cei mai mulţi dintre noi eram plini de speranţă şi convinşi că Iehova nu ne va părăsi. Am cântat câteva versuri. Era atât de emoţionant, încât unii soldaţi au început să plângă. Apoi trenul s-a pus în mişcare“.

„REZULTATELE AU FOST CONTRARE AŞTEPTĂRILOR“

Dr. N. S. Gordienko, profesor la Universitatea Herzen din St. Petersburg, a descris într-o carte a sa ce făcuseră de fapt persecutorii. Iată ce a spus el: „Rezultatele au fost contrare aşteptărilor. În loc să destabilizeze organizaţia Martorilor lui Iehova din URSS, aşa cum intenţionau, au întărit-o. În locurile unde au fost trimişi, unde nimeni nu auzise de religia lor, Martorii lui Iehova i-au «contaminat» pe localnici cu credinţa lor, pe care şi-o apărau cu loialitate“.

Mulţi Martori s-au adaptat imediat la noua situaţie. S-au organizat în congregaţii mici şi au repartizat teritoriul. Nikolai Kalibaba a spus: „Pe vremea aceea, în Siberia predicam din casă în casă sau, mai bine zis, din trei în trei case. Era destul de periculos. Cum procedam? Îi vizitam pe oameni şi încercam să revenim după aproximativ o lună. Începeam conversaţia întrebându-i pe oameni: «Aveţi de vânzare pui, capre sau vaci?». Apoi, treptat, îndreptam discuţia spre Regat. După un timp, KGB-ul a aflat ce făceam noi şi imediat a apărut în ziar un articol care avertiza populaţia locală să nu stea de vorbă cu Martorii lui Iehova. În articol se spunea că Martorii mergeau din casă în casă şi îi întrebau pe oameni dacă aveau de vânzare capre, vaci sau pui, dar, de fapt, ei căutau «oi»!“.

Gavriil Livâi a relatat: „Fraţii făceau tot posibilul să meargă în lucrare, deşi KGB-ul era mereu pe urmele lor. În URSS, oamenii obişnuiau să anunţe imediat miliţia ori de câte ori suspectau că cineva încerca să vorbească pe teme religioase. Cu toate acestea, am continuat să predicăm, deşi la început nu s-a văzut niciun rezultat. Cu timpul însă, unii localnici şi-au schimbat viaţa în armonie cu adevărul. Unul dintre ei, un rus, fusese un beţiv notoriu. După ce a aflat adevărul, şi-a schimbat viaţa conform principiilor biblice şi a devenit un Martor zelos. Mai târziu, un ofiţer KGB l-a chemat şi i-a spus: «Cu cine îţi petreci timpul? Toţi Martorii aceia sunt ucraineni».

Fratele a răspuns: «Când eram beat şi zăceam în şanţ, nu vă păsa de mine. Acum, că am devenit un om normal şi un cetăţean respectabil, nu vă mai place. Mulţi ucraineni vor pleca din Siberia, dar vor lăsa în urmă localnici pe care Dumnezeu i-a învăţat cum să trăiasc㻓.

Nu după mulţi ani, un funcţionar din Irkutsk a trimis o scrisoare la Moscova, în care spunea: „Câţiva funcţionari locali au spus că toţi aceştia [Martorii lui Iehova] ar trebui trimişi undeva în nord, ca să nu mai aibă nicio legătură cu alţi oameni şi să fie reeducaţi“. Nici autorităţile din Siberia, nici cele din Moscova nu ştiau ce să facă pentru a-i reduce la tăcere pe Martorii lui Iehova.

„V-AM FI ÎMPUŞCAT PE TOŢI“

La începutul anului 1957, autorităţile au pornit o nouă acţiune împotriva Martorilor lui Iehova. Fraţii erau urmăriţi, iar casele, percheziţionate. Viktor Gutshmidt îşi aminteşte: „Odată, când m-am întors acasă din lucrare, am găsit tot apartamentul răvăşit. KGB-ul căuta literatură. M-au arestat şi m-au interogat două luni. Iulia, fiica noastră mai mică, avea 11 luni, iar cea mare, 2 ani.

În timpul interogatoriului, anchetatorul m-a întrebat: «Nu eşti neamţ?». Pe atunci, cuvântul «neamţ» era pentru mulţi sinonim cu «fascist». Nemţii nu erau deloc agreaţi.

«Nu sunt naţionalist», i-am răspuns, «dar, dacă vă referiţi la nemţii care au fost închişi de nazişti în lagărele de concentrare, vă pot spune că sunt mândru de ei! Se numeau Bibelforscher, iar acum se numesc Martorii lui Iehova. Sunt mândru că niciun Martor n-a tras vreodată cu mitraliera sau cu tunul. De acei nemţi sunt într-adevăr mândru!»

Anchetatorul n-a spus nimic, aşa că am continuat: «Sunt sigur că niciun Martor al lui Iehova nu participă la răscoale sau la revolte. Chiar şi atunci când activitatea Martorilor lui Iehova este interzisă, ei continuă să i se închine lui Dumnezeu. Totuşi, Martorii recunosc autorităţile laice şi se supun lor atâta timp cât legile acestora nu încalcă legile superioare ale Creatorului nostru».

Brusc, anchetatorul m-a oprit şi mi-a zis: «Niciodată n-am cercetat atât de minuţios un grup de oameni cum i-am cercetat pe Martori şi activitatea lor. Dacă am fi găsit în dosarele voastre ceva ce v-ar fi incriminat, fie şi numai o picătură de sânge pe care aţi fi vărsat-o, v-am fi împuşcat pe toţi».

Atunci am spus în sinea mea: «Fraţii noştri îi slujesc plini de curaj lui Iehova în întreaga lume, iar exemplul lor ne-a salvat viaţa nouă, celor din Uniunea Sovietică. Poate că şi noi, slujindu-i lui Dumnezeu aici, îi vom ajuta prin exemplul nostru pe fraţii din alte părţi ale lumii». Acest gând mi-a întărit şi mai mult hotărârea de a rămâne pe calea lui Iehova“.

MARTORI ÎN PESTE 50 DE LAGĂRE

Neutralitatea Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică şi lucrarea lor plină de zel a continuat să irite guvernul (Mar. 13:10; Ioan 17:16). Deseori, poziţia adoptată de fraţii noştri a atras după sine lungi şi nejustificate condamnări.

În întreaga lume, la cele 199 de congrese care s-au ţinut din iunie 1956 până în februarie 1957, nu mai puţin de 462 936 de delegaţi au adoptat în unanimitate o petiţie. Copii ale acestei petiţii au fost trimise Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice, din Moscova. În petiţie se spunea printre altele: „Există Martori ai lui Iehova închişi în peste 50 de lagăre din Rusia europeană până în Siberia şi spre nord, până la Oceanul Arctic, şi chiar pe insula arctică Novaia Zemlea . . . În America şi în alte ţări occidentale, Martorii lui Iehova sunt consideraţi comunişti, iar în ţările comuniste, imperialişti . . . Guvernele comuniste i-au acuzat că sunt «spioni imperialişti», i-au judecat, iar apoi i-au condamnat la câte 20 de ani de închisoare. Dar ei n-au luat niciodată parte la acţiuni subversive“. Din nefericire, petiţia nu a îmbunătăţit cu nimic situaţia Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică.

Martorii lui Iehova din Rusia îşi creşteau cu greu copiii. Vladimir Sosnin, din Moscova, care a crescut trei băieţi în această perioadă, a spus: „Frecventarea unei şcoli sovietice era obligatorie. Profesorii şi elevii făceau presiuni asupra copiilor noştri ca să intre în organizaţiile pentru copii, care sprijineau ideologia comunistă. Doream ca toţi copiii noştri să primească instruirea necesară şi îi ajutam în acest sens. Nouă, părinţilor, nu ne era deloc uşor să-i ajutăm pe copiii noştri să cultive în inimă iubire pentru Iehova. La şcoală se vorbea numai despre făurirea socialismului şi a comunismului. Părinţii trebuiau să dea dovadă de multă răbdare şi perseverenţă“.

ACUZAŢI CĂ I-AU TĂIAT URECHEA FIICEI LOR

Semion şi Daria Kostâlev au crescut trei copii în timp ce se aflau în Siberia. Semion relatează: „Pe atunci, Martorii lui Iehova erau consideraţi fanatici. În 1961, Alla, cea de-a doua fiică a noastră, a intrat în clasa I. Într-o zi, în timp ce se juca împreună cu alţi copii, o fetiţă a rănit-o din greşeală la o ureche. A doua zi, când învăţătoarea a întrebat-o ce se întâmplase, Alla a tăcut, pentru că nu voia să o pârască pe colega ei. Învăţătoarea ştia că părinţii Allei erau Martori şi s-a gândit că o băteam pentru a o forţa să respecte principiile biblice. Şcoala a întocmit un raport şi i l-a înmânat unui procuror. S-a luat legătura şi cu cei de la fabrica unde lucram. Cercetările au durat aproximativ un an. În cele din urmă, în octombrie 1962, am primit o citaţie să ne prezentăm la tribunal pentru a fi audiaţi.

Cu două săptămâni înainte de proces, la Palatul Culturii a fost pus un afiş care anunţa: «În curând, un proces al periculoasei secte iehoviste». Eu şi soţia mea am fost acuzaţi că ne creştem copiii potrivit Bibliei şi că ne purtăm cu cruzime faţă de ei. În plus, Curtea a susţinut că ne-am forţat fiica să se roage şi că i-am tăiat urechea cu marginea unei găleţi! Singurul nostru martor era Alla, dar ea fusese trimisă la un orfelinat din Kirensk, oraş situat la circa 700 de kilometri nord de Irkutsk, unde locuiam noi.

Sala era plină de activişti din Comsomol (Uniunea Tineretului Comunist-Leninist). Când curtea s-a retras pentru a delibera, în sală s-a creat un adevărat vacarm. Eram îmbrânciţi şi înjuraţi, iar o persoană din mulţime ne-a spus să ne scoatem hainele «sovietice». Toţi strigau să fim omorâţi, iar cineva chiar a vrut să facă lucrul acesta. Mulţimea devenea din ce în ce mai furioasă, iar judecătorul nu mai apărea. Deliberarea a durat o oră. Când mulţimea s-a năpustit spre noi, o soră Martoră şi soţul ei necredincios s-au aşezat în faţa noastră, cerându-le să nu ne facă niciun rău. Încercând să le explice că toate acuzaţiile erau false, ei ne-au smuls efectiv din mâinile mulţimii.

În cele din urmă a apărut un judecător împreună cu asesorii curţii poporului şi ne-a citit sentinţa, conform căreia eram decăzuţi din drepturile părinteşti. Eu am fost arestat şi trimis pentru doi ani într-un lagăr de muncă corecţional. Fiica noastră cea mare a fost trimisă şi ea la orfelinat, spunându-i-se că părinţii ei făceau parte dintr-o sectă periculoasă şi că nu puteau să-i dea educaţia potrivită.

Fiul nostru a rămas cu Daria, pentru că avea numai trei ani. După ce mi-am ispăşit pedeapsa, m-am întors acasă. Ca şi înainte, se putea predica doar informal“.

„ERAM MÂNDRI DE COPIII NOŞTRI“

„Alla s-a întors acasă de la orfelinat la vârsta de 13 ani. Cât de bucuroşi am fost când s-a dedicat lui Iehova şi s-a botezat în 1969! Cam în aceeaşi perioadă, la Palatul Culturii din oraşul nostru se ţineau discursuri despre religie. Ne-am dus şi noi să vedem ce mai aveau de zis de data aceasta. Ca de obicei, Martorii lui Iehova erau principalul subiect de discuţie. Unul dintre propagandişti a ridicat un Turn de veghe şi a spus: «Această revistă este periculoasă şi subminează unitatea statului nostru». Apoi a dat un exemplu: «Membrii acestei secte îşi obligă copiii să o citească şi să se roage. Într-o familie, o fetiţă nu a vrut să citească revista, iar tatăl ei i-a tăiat urechea». Alla era foarte mirată de vorbele propagandistului, întrucât amândouă urechile ei erau întregi! Totuşi nu a spus nimic, de teamă că îşi va pierde din nou părinţii.

Când a împlinit 13 ani, fiul nostru, Boris, s-a dedicat lui Iehova şi s-a botezat. Odată, el şi câţiva Martori de vârsta lui depuneau mărturie stradală, deşi, pe atunci, lucrarea era încă interzisă. Nu aveau la ei nici Biblie, nici publicaţii biblice. Pe neaşteptate a apărut o maşină, care i-a luat pe toţi băieţii şi i-a dus la secţia de miliţie. Acolo au fost interogaţi şi percheziţionaţi, dar miliţienii nu au găsit decât o bucată de hârtie pe care erau scrise nişte versete biblice. Apoi, băieţilor li s-a dat drumul. Când a ajuns acasă, Boris ne-a povestit cu mândrie ce li s-a întâmplat şi cum au fost persecutaţi pentru numele lui Iehova. Eram mândri de copiii noştri, deoarece, cu ajutorul lui Iehova, rămăseseră fideli în încercări. După această întâmplare, eu şi Daria am fost chemaţi de câteva ori de KGB. Un ofiţer a spus: «Aceşti copii ar trebui trimişi într-o colonie de deportaţi pentru tineri. Păcat că nu au încă 14 ani». Am fost amendaţi pentru că fiul nostru predicase.

În prezent locuiesc cu fiul şi cu nepoţii mei, care sunt şi ei la adevăr. Fiica mea cea mare locuieşte în Uzbekistan şi, deşi nu îi slujeşte încă lui Iehova, manifestă respect faţă de noi şi faţă de Biblie şi vine deseori să ne vadă. Daria a murit în 2001, slujindu-i lui Iehova până la sfârşitul vieţii. Eu sunt încă în putere şi predic împreună cu membrii congregaţiei în teritorii izolate, căutându-i pe oamenii «cu o dispoziţie corectă pentru viaţa veşnică» (Fap. 13:48). Sunt convins că, foarte curând, Iehova va satisface dorinţa fiecăruia dintre noi, aşa cum este scris în Isaia 65:23!“

PĂRINŢII NE-AU DAT UN EXCELENT EXEMPLU

Vladislav Apaniuk, care slujeşte la Betelul din Rusia, îşi aminteşte că părinţii le-au insuflat încă din copilărie iubirea faţă de Dumnezeu atât lui, cât şi fraţilor lui. Iată ce ne relatează el: „În 1951, părinţii noştri au fost deportaţi din Ucraina în Siberia. Ne-au învăţat să luăm singuri decizii în timp ce ne străduiam să-i plăcem lui Iehova. Am apreciat că părinţii ne vorbeau întotdeauna deschis despre greşelile lor. Când făceau greşeli, nu şi le ascundeau. Era clar că îl iubeau mult pe Iehova. Părinţii mei aveau o fire veselă. Se bucurau mai ales când purtau cu noi discuţii spirituale. Vedeam că le plăcea să mediteze şi să vorbească despre Iehova. Acest lucru ne-a motivat să medităm şi noi la adevărurile despre Iehova. Ne imaginam cum va fi în lumea nouă, când totul va fi minunat şi când nu vor mai fi boli sau războaie.

Când eram în clasa a treia, toţi colegii mei au fost invitaţi să intre în Organizaţia de Pionieri. Pentru cei mai mulţi copii din Uniunea Sovietică era o mare onoare să fie făcuţi pionieri. Colegii de clasă aşteptau cu nerăbdare această zi. Fiecare trebuia să scrie un jurământ, potrivit căruia era gata să intre în rândul pionierilor sovietici, viitorii făuritori ai comunismului. Eu am refuzat. De aceea, învăţătoarea m-a pedepsit, închizându-mă în clasă. «Nu vei ieşi de aici până nu vei scrie jurământul», mi-a spus ea. După mai multe ore, câţiva colegi de clasă au bătut în geam şi m-au chemat afară la joacă. Am rămas în clasă, ferm hotărât să nu scriu nimic. Spre seară a venit o altă învăţătoare şi, când m-a văzut singur în clasă, m-a lăsat până la urmă să plec. A fost prima mea victorie! Eram mândru că, prin ceea ce făcusem, îi bucurasem inima lui Iehova (Prov. 27:11). Când m-am întors acasă, le-am povestit părinţilor cele întâmplate. S-au bucurat, iar tata mi-a spus: «Bravo, băiete!»“.

BIBLIA ESTE CONSIDERATĂ UN INSTRUMENT ANTISOVIETIC

Uneori, fraţilor li se intenta proces doar pentru că deţineau o Biblie. Iată ce a spus Nadejda Vişneak: „Eu şi soţul meu nu eram încă Martori ai lui Iehova, dar adevărul ne mişcase profund inima. Odată, nişte miliţieni au venit la mine la serviciu şi m-au dus la secţie în hainele de lucru. Piotr, soţul meu, a fost şi el luat de la serviciu. Înainte de aceasta, casa ne-a fost percheziţionată, iar miliţia a găsit o Biblie şi broşura După Armaghedon — Lumea Nouă a lui Dumnezeub. Întrucât eram însărcinată în luna a şaptea, Piotr nu se gândea că mă vor aresta şi pe mine.

Am fost acuzaţi că acţionam împotriva autorităţilor sovietice. Le-am spus că noi credem în Biblie, iar Biblia este o autoritate net superioară puterii sovietice.

«Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi, de aceea, dorim să trăim după principiile ei», am adăugat eu.

Audierea pentru procesul nostru a avut loc cu două săptămâni înainte să nasc. Între audieri, judecătorul ne dădea pauză, astfel că puteam să mă plimb afară, însoţită de un soldat înarmat. Odată, în timp ce mă plimbam, m-a întrebat ce făcusem. Am avut o excelentă ocazie de a-i depune mărturie.

Judecătorul a spus că Biblia şi literatura care ne fuseseră confiscate erau «antisovietice». M-am bucurat că nu numai eu şi soţul meu eram acuzaţi că suntem antisovietici, ci şi literatura noastră şi chiar Biblia. Ne-au întrebat cum i-am cunoscut pe Martorii lui Iehova. Când am spus că i-am întâlnit într-un lagăr de muncă din Vorkuta, judecătorul a strigat mânios: «Uite ce se întâmplă în lagărele noastre!». Amândoi am fost condamnaţi la zece ani şi trimişi în lagăre de muncă corecţională diferite.

Piotr a fost închis într-un lagăr din Mordovia, în centrul Rusiei, iar eu am fost trimisă la regim de izolare. În martie 1958 am născut un băieţel. În aceste timpuri dificile, Iehova a fost sprijinul şi prietenul meu cel mai bun. Mama l-a luat pe fiul nostru şi a avut grijă de el. Am fost dusă într-un lagăr de muncă din Kemerovo, Siberia.

M-au eliberat după opt ani, înainte de a-mi ispăşi complet pedeapsa. Îmi amintesc că gardianca spunea cu glas tare prin barăci că niciodată nu făcusem vreo remarcă «antisovietică» şi că literatura noastră este exclusiv religioasă. M-am botezat în 1966, după ce am fost eliberată“.

În închisori şi în lagăre, Bibliile şi literatura biblică erau foarte preţioase. În 1958, fraţii dintr-un lagăr din Mordovia ţineau întruniri cu regularitate. Ca să nu fie luaţi prin surprindere de gardieni, câţiva fraţi stăteau de pază la o distanţă de la care se puteau auzi unii pe alţii, iar un grup de fraţi studia Turnul de veghe. Dacă apărea un gardian, fratele care era cel mai aproape de el striga „vine“, iar fratele de lângă el transmitea mesajul mai departe, până când acesta ajungea la grupul care se întrunea. Toţi se împrăştiau, iar revista era ascunsă. Deseori însă, gardienii apăreau ca din senin.

Odată, când fraţii au fost luaţi prin surprindere, Boris Krâlţov le-a distras atenţia gardienilor şi a salvat revista. El a luat în grabă o carte şi a fugit. Gardienii au alergat mult după el, iar când l-au prins, au văzut că, de fapt, cartea pe care o ţinea în mână era un volum al lui Lenin. Deşi l-au trimis şapte zile la izolare, a fost bucuros că gardienii nu găsiseră revista.

SEMINŢELE ADEVĂRULUI SUNT SEMĂNATE ÎN MOSCOVA

Predicarea veştii bune despre Regat în Moscova a fost iniţiată de un mic grup de fraţi. Boris Krâlţov a fost unul dintre primii şi puţinii fraţi care au predicat cu zel în capitala ţării. El povesteşte: „Lucram ca antreprenor în construcţii. Împreună cu un grup de fraţi şi surori am încercat să predic informal. În aprilie 1957, când KGB-ul a aflat ce făceam, mi-a percheziţionat apartamentul şi a găsit literatură biblică. Imediat după aceea am fost arestat. În timpul anchetei mi-au spus că Martorii lui Iehova sunt cei mai periculoşi oameni din stat. Apoi mi-au zis: «Dacă vă lăsăm liberi, mulţi cetăţeni sovietici vi se vor alătura. De aceea vă considerăm o gravă ameninţare pentru statul nostru».

«Biblia ne învaţă să fim cetăţeni care respectă legile», am spus eu. «De asemenea, ea spune că trebuie să continuăm să căutăm mai întâi Regatul şi dreptatea lui Dumnezeu. Adevăraţii creştini nu au încercat niciodată să pună mâna pe putere.»

«De unde ai literatura pe care am găsit-o la percheziţie?», a întrebat anchetatorul.

«Este ceva în neregulă cu ea?», am întrebat eu. «Vorbeşte despre profeţii biblice, nu dezbate subiecte politice.»

«Da, dar este tipărită în străinătate», a răspuns el.

M-au trimis într-o închisoare de maximă siguranţă din oraşul Vladimir. Deşi am fost percheziţionat cu multă atenţie, spre marea mea uimire am reuşit să aduc în lagăr patru numere ale revistei Turnul de veghe, copiate de mână pe o hârtie subţire. Era clar că Iehova mă ajutase. În celulă am copiat din nou toate cele patru numere. Ştiam că în lagăr erau şi alţi Martori şi că de şapte ani nu mai primiseră hrană spirituală. Le-am dat aceste reviste printr-o soră care era repartizată să spele scările.

Ulterior am aflat că, în rândul fraţilor se infiltrase un informator, care le-a spus gardienilor că cineva le dădea celorlalţi literatură biblică. Aceştia ne-au percheziţionat imediat pe toţi şi au confiscat toată literatura. Nu după mult timp au venit şi la mine şi au găsit literatură în saltea. Am primit 85 de zile la izolare. În pofida acestor incidente, Iehova a continuat să ne poarte de grijă ca mai înainte“.

DISCURSURILE I-AU AJUTAT PE UNII SĂ ÎNVEŢE ADEVĂRUL

Discursurile erau folosite în lupta ideologică împotriva Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică. Iată ce a spus în acest sens Viktor Gutshmidt: „În lagărul nostru veneau cu regularitate propagandişti care ţineau discursuri ce promovau ateismul. Fraţii puneau întotdeauna întrebări. Uneori, propagandiştii nu ştiau să răspundă nici măcar la cele mai simple întrebări. De regulă, sala era plină şi toţi ascultau cu atenţie. Deţinuţii veneau de bunăvoie, pentru că erau curioşi să audă ce spuneau Martorii lui Iehova la sfârşitul discursului.

Odată a venit să ţină discursul un fost preot al Bisericii Ortodoxe Ruse. Toţi ştiau că renunţase la credinţă când a fost închis într-un lagăr şi că devenise ateu.

La sfârşitul discursului, unul dintre fraţi l-a întrebat: «Aţi fost ateu şi înainte de a fi închis sau aţi devenit după aceea?».

Propagandistul i-a răspuns: «Gândeşte-te. Un om a mers în spaţiu, dar nu l-a văzut pe Dumnezeu».

Atunci fratele l-a întrebat: «Când eraţi preot, credeaţi că Dumnezeu îi priveşte pe oameni de la o distanţă mai mică de 200 de kilometri de pământ?». Bărbatul n-a mai spus nimic. Aceste discuţii erau pentru deţinuţi subiecte de meditare, astfel că, după un timp, unii au început să studieze Biblia cu noi.

La unul dintre discursuri, o soră a cerut permisiunea să spună câteva cuvinte. Vorbitorul a zis: «Da, te ascultăm. Probabil eşti Martoră a lui Iehova».

Sora l-a întrebat: «Cum aţi considera o persoană care este singură pe câmp şi strigă: „Am să te omor!“?».

«N-aş considera-o nicidecum o persoană normală», a răspuns propagandistul.

«Dacă Dumnezeu nu există, atunci de ce luptaţi împotriva lui? Dacă nu există, înseamnă că nu aveţi cu cine lupta.» Toţi cei prezenţi au izbucnit în râs“.

PREDICATORUL VA REVENI ÎNTOTDEAUNA

Discursurile despre ideologia sovietică nu se ţineau, bineînţeles, numai în lagăre. Ele erau organizate în primul rând pentru public, în oraşele mari. Propagandişti cu experienţă veneau în oraşe, îndeosebi în cele unde erau mulţi Martori, cum ar fi Vorkuta, Inta, Uhta şi Sâktâvkar. Fratele Gutshmidt a spus: „Odată, în 1957, un propagandist a venit la Palatul Culturii pentru minerii din Inta. Cu acea ocazie s-au strâns 300 de persoane. Vorbitorul a prezentat convingerile Martorilor lui Iehova şi modul în care predică ei. După ce a descris cu exactitate metoda noastră de predicare, arătând cum prezentam mesajul pe parcursul a cincisprezece vizite ulterioare, a spus: «Dacă nu ridicaţi nicio obiecţie, predicatorul va reveni întotdeauna. Dacă după a doua vizită tot nu ridicaţi vreo obiecţie, va veni şi a treia oară».

În două ore a redat cuvânt cu cuvânt modul în care decurg şase astfel de vizite, potrivit metodei noastre, şi a citit din notiţele lui toate versetele pe care le foloseam. Soţia mea, Polina, mi-a scris despre această întâmplare pe vremea când eram închis într-un lagăr şi mi-a spus că fraţii care au asistat la discurs au fost extrem de surprinşi de cele auzite. După acest discurs, în ziar au apărut comentarii negative despre Martori, dar a fost făcută o descriere completă a Regatului. Mai mult, tot discursul a fost transmis la radio. Datorită acestui lucru, mii de locuitori ai oraşului au auzit ce anume şi în ce fel predică Martorii lui Iehova.

În 1962 a venit un propagandist de la Moscova, pentru a ţine un discurs despre Martorii lui Iehova. După ce a prezentat istoria noastră modernă, a spus: «În fiecare lună, milioane de dolari ajung la Brooklyn sub formă de donaţii, pentru a susţine activităţile Martorilor din diverse ţări. Dar niciunul dintre şefii lor nu are nici măcar un dulap de haine al lui. Mănâncă într-o sală de mese toţi la un loc, atât menajera, cât şi preşedintele, şi între ei nu există diferenţe. Toţi se numesc frate şi soră, aşa cum ne numim noi tovarăşi».

Pentru un timp, sala a amuţit. Apoi, vorbitorul a adăugat: «Dar noi nu vrem să adoptăm ideologia lor, oricât de atrăgătoare ar putea părea, pentru că noi vrem să facem totul fără Dumnezeu, cu propriile noastre mâini şi minţi».

Ne-am simţit foarte încurajaţi, deoarece pentru prima oară am auzit adevărul despre Martorii lui Iehova chiar de la autorităţi. De asemenea, aceste discursuri le-au oferit multor oameni ocazia să audă de la autorităţi adevărul despre Martorii lui Iehova. Totuşi, oamenii aveau nevoie să vadă în mod practic cum îi puteau ajuta învăţăturile Bibliei să-şi îmbunătăţească viaţa“.

SUPRAVEGHEREA NU ERA MEREU EFICIENTĂ

Ani la rând, KGB-ul a folosit diverse metode de supraveghere, printre care interceptarea convorbirilor telefonice, cenzurarea scrisorilor şi altele. Uneori, KGB-ul instala în secret dispozitive de ascultat în locuinţele fraţilor care aveau poziţii de răspundere în congregaţie. Grigori Sivulski, care timp de 25 de ani a slujit ca supraveghetor de district în perioada interdicţiei, îşi aminteşte cum în 1958 a descoperit în podul casei un astfel de dispozitiv. Iată ce a spus el: „Locuiam în Tulun, Siberia, într-o clădire cu un singur nivel, la periferia oraşului. Locuinţa mea se afla la etaj. Odată, când m-am întors acasă, am auzit un zgomot de burghiu în pod. Mi-am dat seama că cei din KGB instalau în pod microfoane ca să ne asculte, o metodă foarte folosită de ei. Aproape toată literatura era în pod şi sub streaşină.

Seara, când ne-am adunat toată familia, le-am spus ce bănuiam că se întâmplase şi am stabilit să nu discutăm un timp în casă chestiuni legate de congregaţie. Am deschis radioul, am dat volumul la maximum şi l-am lăsat aşa toată săptămâna. La sfârşitul săptămânii m-am urcat în pod împreună cu un frate şi am găsit un cablu de care erau conectate dispozitive de ascultat. Cablul era introdus între două rânduri de scânduri, trecea pe sub streaşină şi ajungea chiar la birourile KGB-ului. Era cât se poate de clar că înregistrau totul, dar de data aceasta n-au putut înregistra decât programele radio!“.

KGB-UL SE INFILTREAZĂ ÎN ORGANIZAŢIE

KGB-ul a înţeles că persecuţia făţişă nu putea diminua zelul Martorilor. De aceea, recurgând la metode viclene şi la înşelătorie, au început să semene în rândul fraţilor seminţele neîncrederii faţă de cei numiţi să supravegheze şi faţă de organizaţie ca întreg. Una dintre strategiile folosite de KGB era aceea de a infiltra în congregaţii agenţi cu experienţă.

Câţiva dintre aceştia au reuşit să ajungă în poziţii de supraveghere în organizaţie. Aceşti fraţi falşi făceau tot posibilul să pună piedici activităţii de predicare, creând o atmosferă de teamă şi nesiguranţă, prielnică apariţiei suspiciunii faţă de fraţii aflaţi în poziţii de răspundere. Mai mult, ei reţineau literatura biblică şi nu le-o dădeau fraţilor, ci KGB-ului. Potrivit unui raport, numai doi agenţi, care au lucrat din 1957 până în 1959, au predat KGB-ului peste 500 de exemplare ale Turnului de veghe, precum şi alte publicaţii!

Pe la mijlocul anilor ’50, unii fraţi au început să-şi piardă încrederea în Comitetul Ţării. Circula zvonul că unii membri ai Comitetului Ţării colaborau cu KGB-ul şi că îi trădau pe fraţii fideli, inclusiv pe cei ce multiplicau literatura. Ivan Paşkovski îşi aminteşte: „În aprilie 1959 s-a format un nou Comitet al Ţării, din care am făcut şi eu parte. Eram foarte hotărâţi să apărăm adevărul, în pofida eforturilor Diavolului de a-i dezbina pe fraţi. Începuse cea mai grea perioadă din istoria Martorilor lui Iehova din URSS“.

Întrucât fraţii erau tot mai suspicioşi, unii dintre ei nu mai trimiteau Comitetului Ţării rapoartele congregaţiilor. Vestitorii au continuat să fie activi în lucrare, predându-şi rapoartele cu regularitate, dar majoritatea nu ştiau că acestea nu mai erau trimise Comitetului Ţării. Până în 1958, câteva mii de vestitori fuseseră izolaţi complet de Comitetul Ţării de către unele grupuri de fraţi. În Irkutsk şi Tomsk, iar mai târziu şi în alte oraşe din Rusia, grupurile de fraţi care se separaseră de organizaţie au continuat să crească. În martie 1958, aceştia şi-au format propriul „Comitet al Ţării“, în speranţa că va fi recunoscut de toate congregaţiile.

Corpul de Guvernare a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i ajute pe fraţii din Uniunea Sovietică să se închine din nou lui Iehova în unitate. Alfred Rütimann, din Elveţia, coordonatorul Biroului pentru Europa de Nord, supraveghea pe atunci lucrarea din Uniunea Sovietică. În 1959, el le-a trimis o scrisoare fraţilor din Rusia, în care arăta că Iehova îi va binecuvânta numai pe cei ce se străduiesc să păstreze unitatea şi să predice vestea bună despre Regat. Unii fraţi care se separaseră au acceptat acest îndemn şi au făcut eforturi pentru a-şi recăpăta încrederea în Comitetul Ţării. Totuşi, a trebuit să treacă ani până când fraţii şi-au recăpătat pe deplin încrederea. În tot acest timp, Comitetul Ţării a furnizat literatură biblică prin curieri. Deşi studiau literatura, cei care se separaseră ezitau în continuare să-şi predea rapoartele de serviciu.

KGB-ul a continuat să semene seminţele neîncrederii printre fraţi. Unii dintre ei erau lăsaţi în libertate în mod intenţionat, în timp ce alţii erau închişi. Astfel, fraţii aveau, în general, impresia că Martorii aflaţi în libertate cooperau cu KGB-ul. Mulţi au devenit exagerat de suspicioşi şi critici faţă de fraţii cu responsabilităţi.

UN PROCES MEDIATIZAT

Într-un raport trimis la Moscova de un funcţionar guvernamental din Irkutsk se spunea: „[Martorii lui Iehova din oblastul Irkutsk] au desfăşurat ample activităţi clandestine. În a doua jumătate a anului 1959, agenţiile KGB au descoperit cinci tipografii secrete“. Acestea se aflau în oraşele siberiene Zima şi Tulun, precum şi în satele Kitoi, Oktiabrski şi Zalari. După ce s-au descoperit tipografiile, fraţii care tipăriseră literatura au fost arestaţi.

Primii patru fraţi arestaţi au dat declaraţii scrise despre lucrarea de tipărire. Anchetatorii i-au constrâns să facă lucrul acesta, acţionând cu multă viclenie. Apoi KGB-ul a modificat declaraţiile şi le-a publicat în ziarele locale. Cei patru fraţi au fost eliberaţi, dar au fost arestaţi alţi opt. Procesul lor s-a ţinut la Tulun, în aprilie 1960. În dorinţa de a face public acest proces, KGB-ul a alertat mass-media. De asemenea, a plănuit să-i folosească pe cei patru fraţi eliberaţi ca martori ai acuzării. Prin urmare, mulţi fraţi au ajuns să creadă că aceştia colaborau cu KGB-ul.

KGB-ul intenţiona să se folosească de acest proces mediatizat pentru a submina credinţa Martorilor din auditoriu şi a instiga populaţia locală împotriva lor. Astfel, înainte de proces, KGB-ul a organizat pentru public tururi de vizitare a unuia dintre subsolurile în care fraţii tipăriseră câţiva ani literatura. Nu după mult timp, în tot oraşul se vorbea despre activitatea unei „secte“ clandestine. În ziua procesului s-au adunat în sala de judecată peste 300 de persoane, inclusiv ziarişti şi reporteri TV, dintre care unii veniseră chiar de la Moscova. Erau prezenţi şi mulţi Martori ai lui Iehova.

ÎN SALĂ DOMNEA CONFUZIA

Pe neaşteptate însă, planurile KGB-ului au eşuat. Fraţii care dăduseră declaraţii au înţeles că greşiseră. În ziua premergătoare procesului, ei au luat o hotărâre fermă de a face tot ce le stătea în putinţă pentru a-i da glorie lui Iehova. În timpul procesului au declarat că fuseseră induşi în eroare şi că declaraţiile lor au fost modificate. Apoi au spus: „Suntem pregătiţi să stăm pe banca acuzaţilor, alături de fraţii noştri“. În sală domnea confuzia.

Mai mult, în timpul contrainterogatoriului, fraţii cărora li se intentase proces au reuşit să dea răspunsuri fără să-i implice pe alţii. De exemplu, când judecătorul l-a întrebat pe Grigori Timciuk cine a făcut tipografia din casa lui, el a răspuns: „Eu am făcut-o“. Când a fost întrebat cine a tipărit literatura, a răspuns: „Eu am tipărit-o“. Când a fost întrebat cine a distribuit literatura, a răspuns: „Eu am distribuit-o“. Iar când a fost întrebat cine a cumpărat şi a adus hârtia, a răspuns din nou: „Tot eu“. Atunci procurorul a întrebat: „Până la urmă cine eşti tu? Eşti şi director, şi furnizor, şi muncitor?“.

„SCRISOAREA NE-A IMPRESIONAT PROFUND!“

Când şi-a dat seama că nu exista niciun martor al acuzării, procurorul i-a învinuit pe fraţi că au conspirat cu străinii. Ca dovadă, a prezentat o scrisoare a fratelui Nathan Knorr, de la Betelul din Brooklyn. Mihail Saviţki, unul dintre fraţii care au asistat la proces, a spus: „Procurorul a început să citească cu glas tare o scrisoare trimisă de fratele Knorr fraţilor din Uniunea Sovietică, scrisoare care fusese cenzurată de KGB. Pentru toţi Martorii din sala de judecată a fost un dar minunat de la Iehova. Scrisoarea ne-a impresionat profund! Am auzit sfaturi înţelepte din Biblie şi am fost încurajaţi să le slujim cu iubire colaboratorilor noştri în credinţă şi să rămânem fideli în încercări. Mai mult, Martorii lui Iehova au fost îndemnaţi să-şi pună pe deplin încrederea în Dumnezeu, să-i ceară înţelepciune şi îndrumare şi, de asemenea, să colaboreze strâns cu fraţii numiţi. Procurorul a citit scrisoarea în întregime. Am ascultat-o cu multă atenţie. Parcă eram la congres!“. Deşi instanţa le-a dat fraţilor diverse condamnări, toţi Martorii lui Iehova din sala de judecată au rămas ferm hotărâţi să-i slujească lui Dumnezeu.

BUCUROŞI CĂ SUNTEM DIN NOU UNIŢI ÎN ÎNCHINARE

KGB-ul credea că reuşise să oprească activitatea Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică. De aceea, s-a pregătit să le dea ultima lovitură. În 1960, peste 450 de fraţi au fost pe neaşteptate închişi într-un lagăr de muncă din Mordovia. Printre ei se aflau fraţii cu răspundere din grupul celor care se separaseră de organizaţie şi din grupul celor care rămăseseră cu organizaţia. KGB-ul spera că această măsură va duce la destrămarea definitivă a organizaţiei. În ziarul lagărului a fost publicat un articol denigrator, în care se arăta cine credeau ei că avea să lupte şi împotriva cui. Totuşi, profitând că erau împreună, fraţii au găsit calea spre unitate.

Iov Andronic îşi aminteşte: „Fraţii cu răspundere i-au îndemnat pe toţi Martorii, inclusiv pe cei separaţi, să depună eforturi pentru a restabili unitatea. Ei au acordat o atenţie deosebită unui articol apărut în numărul din 1 septembrie 1961 al Turnului de veghe în limba rusă, intitulat: «Promisa unitate a tuturor oamenilor bunăvoinţei». În articol erau analizate unele principii şi exemple care arătau cum şi-a îndrumat Iehova poporul în vechime. Articolul arăta totodată că era necesar ca fiecare să lupte pentru pacea şi unitatea congregaţiei creştine. După ce l-au studiat cu atenţie, mulţi au înţeles cât de preţioasă este unitatea teocratică şi au reacţionat favorabil“.

HRANĂ SPIRITUALĂ VINDECĂTOARE

Acel articol din Turnul de veghe i-a ajutat şi pe fraţii aflaţi în libertate să restabilească unitatea. Fraţii cu răspundere s-au rugat şi au citit articolul împreună. În articol se spunea că, întrucât era bolnav, fratele Rutherford ţinuse ultima sa cuvântare la un congres din august 1941. Încurajându-i pe fraţi să stea strâns ataşaţi de organizaţia lui Iehova şi să nu urmeze un conducător uman, el a spus: „De fiecare dată când ceva ia fiinţă şi începe să prospere, oamenii spun că în spate se află un conducător uman care face mulţi adepţi. Dacă voi, cei care sunteţi prezenţi aici, credeţi că eu sunt numai unul dintre slujitorii Domnului şi că noi lucrăm umăr la umăr în unitate, slujindu-l pe Dumnezeu şi pe Cristos, spuneţi «Da»“. Toţi cei prezenţi au răspuns într-un singur glas cu un răsunător „Da“.

Mihail Saviţki îşi aminteşte: „Pe atunci, era absolut necesar ca Martorii din Uniunea Sovietică să fie uniţi. Îi eram nespus de recunoscători lui Iehova pentru că ne oferise cu iubire şi răbdare sprijin spiritual. Un frate care se separase de organizaţie mi-a cerut imediat revista, spunând: «Dă-mi-o, te rog, ca să le-o citim fraţilor din Bratsk şi din alte părţi». I-am spus că aveam doar un exemplar. Fratele însă m-a asigurat că mi-o va înapoia după o săptămână. Şi aşa a făcut. Împreună cu revista a adus şi rapoartele de serviciu ale multor congregaţii pe o perioadă lungă de timp. Sute de fraţi şi de surori s-au întors la familia unită de închinători ai lui Iehova“.

Ivan Paşkovski, care a slujit peste treizeci de ani ca membru al Comitetului Ţării, îşi aminteşte: „Prin intermediul unui frate venit din străinătate l-am rugat pe fratele Knorr să-i îndemne pe toţi fraţii din ţara noastră să se unească şi să se supună ordinii teocratice. Fratele Knorr a fost de acord, iar în 1962 am primit 25 de exemplare ale scrisorii sale în două limbi: engleză şi rusă. Scrisoarea i-a trezit pe mulţi la realitate“.

OILE AUD GLASUL PĂSTORULUI LOR

Comitetul Ţării a depus eforturi asidue pentru a-i uni pe fraţi. Având în vedere situaţia existentă, acest lucru nu a fost deloc uşor. În vara anului 1962, un district întreg s-a reunit cu organizaţia. S-a format un comitet special, alcătuit din fraţi maturi spiritualiceşte. Iehova le-a binecuvântat eforturile, dându-le „înţelepciunea de sus“ (Iac. 3:17). Aleksei Gaburiak, care a slujit ca supraveghetor de circumscripţie în perioada 1986–1995, îşi aminteşte: „În 1965 ne-am întâlnit în Usole-Sibirskoe cu membrii Comitetului Ţării. Ei ne-au rugat să-i căutăm pe toţi fraţii şi surorile care se risipiseră din cauza deportării, a arestărilor şi a dezbinărilor şi să-i reunim cu congregaţiile. Pentru început ni s-au dat câteva adrese. Mie mi-au fost repartizate oblasturile Tomsk şi Kemerovo şi oraşele Novokuzneţk şi Novosibirsk. Ceilalţi fraţi au primit alte teritorii. Misiunea noastră era aceea de a organiza congregaţii şi grupuri individuale, precum şi de a numi în congregaţii fraţi cu răspundere şi de a-i instrui. De asemenea, trebuia să găsim o modalitate de a distribui literatura şi de a organiza întrunirile congregaţiei ţinând cont că eram sub interdicţie. Într-o perioadă scurtă am vizitat 84 de fraţi şi de surori care pierduseră legătura cu organizaţia. Eram nespus de fericiţi pentru că «oile» lui Iehova auzeau din nou glasul Păstorului cel Bun şi îi slujeau împreună cu poporul său!“ (Ioan 10:16).

După puţin timp, mulţi dintre cei separaţi au recunoscut Comitetul Ţării şi au început să-şi trimită rapoartele de serviciu. Până în 1971, peste 4 500 de vestitori se reuniseră cu organizaţia lui Iehova. Pe la mijlocul anilor ’80, în ciuda interdicţiei, lucrarea de predicare continua şi multe persoane noi se alăturau congregaţiei creştine.

MICROFILME PREŢIOASE

Pentru a multiplica hrana spirituală, fraţii prudenţi, dar curajoşi din Uniunea Sovietică au trebuit să depună mari eforturi. Să vedem mai întâi cum ajungea la ei hrana spirituală.

Cel mai adesea, hrana spirituală ajungea sub formă de microfilme. Fraţii dintr-o ţară învecinată fotografiau revistele, cărţile şi broşurile noastre publicate în rusă şi ucraineană, dar şi în alte câteva limbi. Cu ajutorul unui aparat de fotografiat în care se introducea un film lung de 30 de metri era fotografiată cu grijă pagină cu pagină. Fiecare publicaţie era fotografiată de mai multe ori, realizându-se mai multe copii, care puteau fi distribuite cu uşurinţă. De-a lungul anilor, pentru multiplicarea literaturii s-au folosit kilometri întregi de microfilm. Pentru a fi mânuit cu uşurinţă, filmul era tăiat în bucăţi de 20 de centimetri şi trimis prin curieri în Uniunea Sovietică.

TIPOGRAFII SECRETE ÎN SIBERIA

Multiplicarea literaturii biblice era o muncă dificilă, dar a avut binecuvântarea lui Iehova. Numai în anii 1949 şi 1950, fraţii au multiplicat şi au distribuit congregaţiilor 47 165 de copii a diferite publicaţii. Mai mult, în pofida opoziţiei aprige, Comitetul Ţării a raportat că în aceeaşi perioadă s-au ţinut în ţară 31 488 de întruniri.

Cererea de literatură era tot mai mare, ceea ce însemna că era nevoie de noi tipografii. Stah Saviţki a spus: „În 1955, în casa noastră s-a improvizat o tipografie secretă. Deoarece tatăl meu nu era Martor al lui Iehova, a trebuit să-i cerem permisiunea. Aproximativ două luni am săpat sub verandă o groapă cu o suprafaţă de 8 metri pătraţi. Am scos 30 de metri cubi de pământ, l-am cărat şi l-am aşezat în aşa fel încât nimeni să nu observe. Însă, când am ajuns la adâncimea de 1,5 metri, am dat de un strat de pământ îngheţat. În timp ce noi eram la serviciu, mama făcea un foc mic de lemne pentru a dezgheţa stratul de pământ, având însă grijă să nu atragă atenţia vecinilor. Apoi am acoperit pereţii gropii cu scânduri, făcând astfel o încăpere cu duşumea şi tavan. Când totul a fost gata, un cuplu de fraţi s-a mutat aici. Ei trebuiau să muncească şi să locuiască în această încăpere, iar mama le făcea de mâncare, le spăla rufele şi avea grijă de ei. Tipografia a funcţionat până în 1959.

În 1957, fratele care supraveghea activitatea de multiplicare a literaturii m-a întrebat: «N-ai putea lucra în tipografie? Avem nevoie de cel puţin 200 de reviste pe lună». La început am tipărit 200 de reviste, apoi 500. Totuşi, cererea de literatură era tot mai mare. Trebuia să muncesc noaptea, pentru că noi, cei deportaţi, mergeam ziua la serviciu, unde eram supravegheaţi, şi nu aveam decât o zi liberă pe săptămână.

După ce veneam de la lucru, coboram în tipografie. Nu dormeam aproape deloc, pentru că, odată începută, munca de tipărire trebuia dusă la bun sfârşit. Era imposibil să te opreşti şi să continui mai târziu, fiindcă cerneala s-ar fi uscat. Uneori trebuia să tipăresc 500 de pagini, să le verific şi să fac mici corecturi cu un ac, pentru ca textul să se vadă clar. Întrucât încăperea nu era bine ventilată, foile proaspăt scoase de sub tipar se uscau greu.

Noaptea duceam revistele tipărite la 20 de kilometri de casă, în oraşul Tulun. Nu ştiam exact unde urmau să fie duse de acolo, dar ştiam că literatura era folosită de Martorii din Krasnoiarsk, Bratsk, Usole-Sibirskoe şi din alte oraşe şi localităţi.

În 1959, fraţii cu răspundere m-au rugat să ajut la construirea unei noi tipografii în Tulun, nu departe de gară. Am făcut şi aici la fel ca la prima tipografie: am săpat şi am tras curent electric. Iehova ne-a dat înţelepciune pentru aceasta. Apoi, o familie s-a mutat în noua tipografie şi a lucrat aproape un an. În cele din urmă, KGB-ul a descoperit tipografia. În ziarul local s-a scris că «până şi celor mai experimentaţi electricieni le-ar fi fost greu să înţeleagă cum s-a făcut instalaţia electrică».

În afară de familia noastră, numai câţiva fraţi ştiau că lucram în tipografie. Pentru că nimeni nu mă vedea seara, fraţii şi surorile din congregaţie erau îngrijoraţi de spiritualitatea mea. De aceea, veneau să mă încurajeze, dar niciodată nu mă găseau acasă. În acele timpuri în care eram urmăriţi pas cu pas, n-am fi putut tipări literatura dacă n-am fi păstrat cea mai strictă confidenţialitate“.

MULTIPLICAREA LITERATURII ÎN MOSCOVA

Autorităţile ştiau foarte bine că Martorii aveau nevoie urgent de Biblii şi de literatură biblică. Corpul de Guvernare a cerut de repetate ori guvernului permisiunea de a tipări sau de a importa literatură biblică, dar cererile au fost fie respinse, fie ignorate. Întrucât aveau foarte puţină literatură, fraţii căutau mereu modalităţi de a o multiplica în diverse părţi ale ţării, inclusiv în Moscova, pentru a le furniza congregaţiilor şi grupurilor de fraţi hrană spirituală.

În 1957, Stepan Leviţki a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru că deţinea un exemplar al Turnului de veghe, care i-a fost găsit în sufragerie, sub faţa de masă. Stepan a relatat: „După trei ani şi jumătate, Curtea Supremă mi-a anulat sentinţa. Înainte de a fi eliberat, fraţii m-au sfătuit să mă mut în apropiere de Moscova, ca să predic şi să iau parte la alte activităţi spirituale. M-am stabilit într-o localitate care se afla la o distanţă de două ore de Moscova şi am început să predic în diverse zone ale capitalei. Iehova mi-a binecuvântat eforturile şi, după câţiva ani, în Moscova s-a format un grup de fraţi şi de surori. În 1970 am fost repartizat într-o circumscripţie, care includea oraşele Moscova, Leningrad (în prezent, St. Petersburg), Gorki (în prezent, Nijne Novgorod), Orel şi Tula. Sarcina mea era să furnizez congregaţiilor literatură biblică.

Eram convins că Iehova voia ca fraţii din Moscova şi din alte părţi ale Rusiei să primească suficientă literatură biblică. De aceea, i-am spus lui Iehova în rugăciune că vreau să fac mai mult în această privinţă. După puţin timp am cunoscut un specialist tipograf, care avea relaţii la câteva tipografii din Moscova. Fără să-i stârnesc suspiciunea, l-am întrebat dacă puteam să tipăresc o carte în format mic la o tipografie din Moscova.

«Ce carte?», a întrebat el.

«De la Paradisul pierdut, la Paradisul recâştigat», i-am răspuns cu emoţie.

Un prieten apropiat al său lucra la o tipografie. Era comunist şi lider al unei organizaţii de partid. A fost de acord să tipărească contra cost un lot mic. Ce bucuroşi au fost fraţii când au primit acest auxiliar de studiere a Bibliei!

Tipărirea literaturii noastre în acest fel comporta mari riscuri, atât pentru mine, cât şi pentru tipograf. După tipărirea fiecărui lot, care se făcea de obicei noaptea, literatura trebuia scoasă imediat din tipografie fără să observe cineva. Binecuvântarea lui Iehova a fost evidentă, astfel că la această tipografie s-a tipărit multă literatură biblică, printre care cărţile «Adevărul vă va face liberi», Adevărul care conduce la viaţă eternă şi chiar cartea de cântări! Era într-adevăr hrană la timpul potrivit (Mat. 24:45). Ne-am folosit de această tipografie nouă ani.

Odată însă, directoarea tipografiei a venit pe neaşteptate în timp ce se tipărea una dintre publicaţiile noastre. Tipograful a făcut repede modificările necesare la maşina de tipărit şi a început să tipărească o revistă medicală. În grabă a pus fără să vrea în revistă şase pagini din publicaţia noastră. Directoarea a luat un exemplar al revistei proaspăt scoase de sub tipar şi s-a dus în birou s-o citească. A fost surprinsă când a văzut un material care n-avea nicio legătură cu revista. De aceea, l-a chemat pe tipograf şi l-a întrebat cum ajunsese acel material în revistă. Ulterior, cazul a fost investigat de KGB. Ameninţat că va fi condamnat la ani grei de închisoare, tipograful le-a spus tot ce ştia. Prin urmare, KGB-ul a aflat repede ce făceam, întrucât nu mai cunoşteau alt Martor al lui Iehova în Moscova. Am fost condamnat la cinci ani şi jumătate de închisoare“. Tipograful a primit trei ani.

„SĂ VINĂ ARMAGHEDONUL!“

Mulţi fraţi şi surori au petrecut ani grei în închisori. Grigori Gatilov a fost închis 15 ani. El îşi aminteşte: „Ultima închisoare în care am stat avea un nume deosebit, Lebăda albă. Era situată într-o zonă pitorească din Caucaz, pe vârful unuia dintre cei cinci munţi, la poalele cărora se află staţiunea Piatigorsk. În această închisoare am stat un an întreg, timp în care am avut ocazia să le împărtăşesc şi altora adevărul. Celula mea era un excelent «teritoriu» de predicare şi nu era nevoie nici măcar să mă deplasez. Gardienii aduceau mereu alţi deţinuţi, iar după câteva zile îi scoteau, dar eu rămâneam tot acolo. Rareori se întâmpla să mă mute în altă celulă. Am încercat să-i depun fiecăruia o mărturie temeinică despre Regatul lui Iehova. Mulţi deţinuţi puneau întrebări despre Armaghedon. Cât de surprinşi erau unii dintre ei că existau oameni dispuşi să stea atât de mult în închisoare pentru credinţa lor! «De ce nu renunţi la credinţă ca să pleci acasă?», mă întrebau deţinuţii şi, uneori, chiar şi gardienii. Eram fericit ori de câte ori unul dintre ei manifesta interes sincer faţă de adevăr. Odată am văzut că un deţinut scrisese pe pereţii unei celule «Să vină Armaghedonul!». Deşi viaţa în închisoare nu era deloc plăcută, eram fericit că puteam vorbi despre adevăr“.

„ESTE VREUN IONADAB AICI?“

În lagăre au fost închise şi multe surori zeloase în lucrarea lui Iehova (Ps. 68:11). Zinaida Kozâreva îşi aminteşte câtă iubire manifestau surorile unele faţă de altele, dar şi faţă de cele care nu erau Martore: „În 1959, la mai puţin de un an de la botez, am fost dusă împreună cu Vera Mihailova şi cu Liudmila Evstafieva într-un lagăr din Kemerovo, Siberia. În lagăr se aflau 550 de deţinute. Când am sosit, am văzut câteva femei stând la intrare.

«Este vreun Ionadab aici?», au întrebat ele.

Am înţeles imediat că erau surorile noastre dragi. Ne-au dat repede ceva de mâncare şi ne-au întrebat multe lucruri. Am simţit atâta căldură şi iubire sinceră, cum nu simţisem niciodată în familia mea! Întrucât eram nou-venite în lagăr, aceste surori ne-au ajutat foarte mult (Mat. 28:20). După puţin timp ne-am dat seama că programul de hrănire spirituală era foarte bine organizat aici.

Deveniserăm o adevărată familie. Cel mai frumos era vara, când strângeam fânul. Administraţia lagărului nu se temea că vom fugi sau că vom încălca regulile. Un singur soldat păzea 20 sau 25 de surori sau, mai bine zis, noi îl păzeam pe el! Ori de câte ori se apropia cineva, îl trezeam, ca să nu fie pedepsit pentru că dormea în post. În timpul pauzelor, când el dormea, noi discutam subiecte biblice. Astfel, ne era bine şi nouă, şi lui.

Spre sfârşitul anului 1959, eu şi câteva surori am fost trimise într-un lagăr de maximă siguranţă. Am fost închise într-o celulă cu geamul spart, unde era foarte frig. Ziua munceam, iar noaptea dormeam pe scânduri. Autorităţile ne-au pus să sortăm legume şi ne urmăreau cum ne comportam. În scurt timp, după ce s-au convins că nu furam ca alte deţinute, ne-au adus nişte fân ca să dormim pe el şi ne-au înlocuit geamul spart. Am stat un an acolo, apoi am fost trimise într-un lagăr de minimă siguranţă din Irkutsk.

Aici se aflau în jur de 120 de surori. Am stat în acest lagăr un an şi trei luni. Prima iarnă a fost cumplit de geroasă şi cu multă zăpadă. Munceam din greu la o fabrică de cherestea. Gardienii erau mereu cu ochii pe noi, căutând literatură. Se părea că era singurul mod în care îşi petreceau timpul! Noi însă învăţaserăm deja arta de a ascunde literatura. Uneori o ascundeam chiar prea bine. Odată, eu şi Vera am ascuns atât de bine în hainele de lucru nişte hârtiuţe cu textul zilei, încât nu le-am mai găsit. Le-a găsit însă un gardian, iar eu şi Vera am fost trimise la regim de izolare, unde am stat cinci zile. Afară erau –40°C, iar pereţii celulei noastre neîncălzite erau acoperiţi cu gheaţă.

În celulă erau doar nişte poliţe mici de ciment, pe care aveai loc doar să te aşezi. Când nu mai puteam de frig, stăteam spate în spate, cu picioarele sprijinite de perete şi aşa aţipeam. Apoi ne trezeam brusc şi săream pe loc de teamă să nu îngheţăm şi să murim în somn. Ni se dădea un pahar de apă fierbinte şi 300 de grame de pâine neagră pe zi. În pofida acestui tratament, eram fericite pentru că Iehova ne dădea «puterea care depăşeşte normalul» (2 Cor. 4:7). Când ni s-a permis să ne întoarcem la barăci, surorile au fost foarte amabile cu noi. Ne-au aşteptat cu mâncare caldă şi cu apă încălzită, ca să ne spălăm“.

„ADAPTABILĂ ŞI SOCIABILĂ“

Zinaida a spus în continuare: „Predicam cu greu în acest lagăr, pentru că erau puţine deţinute şi toate le cunoşteau pe Martore. În această situaţie se aplica principiul din 1 Petru 3:1. Noi îi spuneam «predicare fără cuvinte». Aşadar, ne păstram barăcile curate şi ordonate şi eram prietenoase şi apropiate unele cu altele (Ioan 13:34, 35). Mai mult, păstram relaţii bune cu deţinutele care nu erau Martore. Am încercat să ne purtăm aşa cum cere Cuvântul lui Dumnezeu, fiind receptive la necesităţile altora. Uneori le ajutam în diverse feluri pe deţinutele care nu erau Martore. O soră, de exemplu, s-a oferit să le ajute pe alte deţinute la nişte calcule matematice. Multe persoane au observat că Martorii lui Iehova erau diferiţi de cei ce aveau altă religie.

În 1962 am fost mutate din lagărul din Irkutsk într-un lagăr din Mordovia. Şi aici am făcut tot posibilul să avem un aspect îngrijit şi o bună igienă personală. Ne păstram paturile mereu curate şi aranjate. În barăcile noastre locuiau în jur de 50 de deţinute, majoritatea surori. Numai noi, surorile, făceam curat în barăci, pentru că celorlalte deţinute nu le plăcea să facă o astfel de muncă. Administraţia lagărului ne dădea cele necesare, astfel că podelele erau întotdeauna spălate cu apă şi lustruite cu nisip. Călugăriţele şi deţinutele cu studii superioare care erau cu noi în barăci nu voiau să facă curat, de aceea, condiţiile în care trăiam depindeau în mare parte de eforturile noastre. Ori de câte ori una dintre surori era eliberată, în raport se spunea că era «adaptabilă şi sociabil㻓.

FLORILE ÎNALTE NE ASCUND DE PRIVIRILE GARDIENILOR

„Odată“, a spus Zinaida, „câteva surori le-au scris celor de acasă să le trimită seminţe de plante cu flori mari. Le-am spus celor de la administraţie că voiam să plantăm nişte flori frumoase şi am întrebat dacă putea fi adus în lagăr un pământ mai gras. Spre surprinderea noastră, au fost încântaţi de idee. Am plantat straturi de flori de-a lungul barăcilor şi am făcut alei lungi, mărginite de flori. După puţin timp, lagărul era plin de tufe de trandafiri înalţi, de garoafe şi de alte flori frumoase, dar mai ales înalte! Stratul de flori din mijloc era plin de dalii superbe şi de tufe înalte de margarete de toate culorile. Ne plimbam şi studiam Biblia după florile înalte şi ascundeam literatura în tufele dese de trandafiri.

În timp ce ne plimbam ţineam şi întrunirile. Ne organizam în grupuri de câte cinci. Fiecare soră memora dinainte un paragraf dintr-o publicaţie biblică. Apoi, după ce rosteam o rugăciune de deschidere, spuneam pe rând paragrafele şi le discutam. După rugăciunea de încheiere ne continuam plimbarea. Revistele noastre Turnul de veghe arătau ca nişte cărticele de dimensiuni foarte mici [ca în fotografia de la pagina 161]. În fiecare zi studiam ceva, îndeosebi textul zilei, şi repetam pe de rost paragrafele pentru întrunirile noastre, pe care le ţineam de trei ori pe săptămână. Mai mult decât atât, încercam să memorăm capitole întregi din Biblie şi ni le spuneam unele altora pentru a ne întări reciproc. De aceea, nu ne îngrijoram peste măsură dacă, în timpul unei percheziţii, autorităţile ne confiscau literatura.

Deşi administraţia lagărului a încercat în repetate rânduri să afle de la celelalte deţinute cum era organizată activitatea noastră în lagăr, multe deţinute se purtau frumos cu noi. În baraca noastră se afla şi Olga Ivinskaia, prietena renumitului poet şi scriitor Boris Pasternak, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Şi ea era scriitoare şi, pentru că ne simpatiza, admira modul în care erau organizaţi Martorii. Iehova ne-a dat înţelepciune, astfel că nu ne-a lipsit hrana spirituală“ (Iac. 3:17).

„DESTUL!“

„Literatura ajungea la noi în diverse moduri“, a spus Zinaida în continuare. „Deseori era cât se poate de clar că Iehova însuşi dirija lucrurile ca să primim literatura, aşa cum ne promisese: «Nicidecum nu te voi lăsa şi nicidecum nu te voi părăsi» (Evr. 13:5). Uneori pur şi simplu le orbea pe gardience. Într-o iarnă, când grupul nostru a intrat în lagăr, gardiencele ne-au percheziţionat ca de obicei până la piele. Eu am intrat ultima, întrucât aduceam literatură nouă, pe care o ascunsesem sub cele două perechi de pantaloni pe care îi purtam.

Pentru că era frig, aveam pe mine atâtea rânduri de haine, câte foiţe are o ceapă! Prima dată, gardianca mi-a percheziţionat paltonul, apoi vesta. M-am gândit să trag de timp, în speranţa că se va plictisi. Mi-am scos încet un pulover, iar apoi altul. În timp ce le controla cu grijă, mi-am scos încet câteva fulare, apoi o vestă, o cămaşă şi încă una. Rămăseseră cele două perechi de pantaloni şi ghetele de pâslă. Mi-am scos încet o gheată, apoi cealaltă, iar apoi, la fel de încet, am început să-mi scot prima pereche de pantaloni. Mi-am zis: «Ce-am să fac acum? Dacă o să-mi spună să scot şi cealaltă pereche, va trebui să fug şi să le arunc literatura celorlalte surori». După ce mi-am scos prima pereche de pantaloni, gardianca a strigat la mine nervoasă: «Destul! Pleacă de-aici!». M-am îmbrăcat repede şi am fugit în lagăr.

Dar de unde luam literatura? Fraţii o lăsau într-un loc stabilit dinainte, iar noi mergeam cu rândul şi o aduceam în lagăr. Odată intrată în lagăr, o ascundeam într-un loc sigur, pe care îl schimbam din când în când. În permanenţă copiam de mână literatura şi ascundeam copiile. Scriam sub pătură, la lumina unui bec de afară, care intra printr-o gaură mică făcută în pătură. Găseam întotdeauna ceva de făcut, astfel că nu pierdeam niciun minut. Chiar şi atunci când mergeam la cantină, fiecare dintre noi lua o bucată de hârtie pe care era scris un verset.“

„V-A SOSIT TIMPUL“

În 1965, guvernul sovietic a dat pe neaşteptate un ordin special ca toţi Martorii care fuseseră deportaţi în Siberia între 1949 şi 1951 să fie eliberaţi. Cu toate acestea, mulţi fraţi şi surori nu au fost lăsaţi să se întoarcă la casele lor. Cei care nu au vrut să rămână în Siberia au decis să se mute într-o zonă unde era mare nevoie de predicatori.

Magdalina Beloşiţkaia a spus: „Am locuit în Siberia ca deportaţi aproape 15 ani. Iarna, temperatura ajungea şi la –60°C, iar vara aducea nori de tăuni şi de ţânţari, care ne intrau chiar şi-n ochi. Am supravieţuit numai cu ajutorul lui Iehova. Dar lucrul cel mai minunat era că puteam semăna seminţele adevărului în acele ţinuturi friguroase ale Siberiei! Timp de 15 ani am semnat în fiecare lună o declaraţie la biroul celui ce ne supraveghea, prin care promiteam că nu vom încerca să fugim din locul unde fuseserăm deportaţi. Uneori, acesta venea şi înnopta la noi acasă. În acele ocazii, era foarte amabil, ne întreba multe lucruri din Biblie şi dorea să afle ce trebuia să facă cineva pentru a trăi potrivit învăţăturilor ei. Obişnuia să ne întrebe ce ne-a determinat să alegem acest mod de viaţă, de vreme ce ştiam că vom fi persecutaţi. Odată l-am rugat să ne spună dacă puteam spera să fim eliberaţi. Şi-a deschis palma şi a întrebat: «Puteţi spera să crească păr aici?».

«Nu», am răspuns eu.

«La fel de mult puteţi spera şi voi că veţi fi eliberaţi», a continuat el. Apoi, după ce a stat şi s-a gândit puţin, a spus: «Doar dacă Dumnezeul vostru nu va acţiona cumva sau nu va face un miracol pentru voi!».

Odată, în vara anului 1965 am mers la gară să pun o scrisoare la poştă. Văzându-mă de departe, supraveghetorul a strigat: «Magdalina, unde pleci fără permisiune?».

«Nu plec nicăieri, vreau doar să pun o scrisoare la poştă», i-am spus eu. Atunci a venit la mine şi a zis: «Veţi fi eliberaţi astăzi. V-a sosit timpul». Apoi s-a uitat la mine vrând parcă să spună: «Dumnezeu v-a eliberat!». Nu-mi venea să cred!

Ni s-a dat voie să mergem oriunde în Uniunea Sovietică, dar nu la casele noastre. Era ca şi cum am fi auzit glasul lui Iehova spunând: «Răspândiţi-vă şi predicaţi. Acum este timpul, nu întârziaţi, aşa că răspândiţi-vă!». Dacă ni s-ar fi dat voie să ne întoarcem la casele noastre, mulţi ne-am fi întors de unde veniserăm. Dar, pentru că nu ni s-a dat voie, toţi ne-am dus în alte locuri. Familia noastră a decis să se stabilească în Caucaz“.

Mii de Martori s-au împrăştiat în toată Uniunea Sovietică. În acelaşi an, la o conferinţă, un oficial a întrebat plin de uimire: „Spuneţi-mi, vă rog, cum au ajuns sectanţii iehovişti în oraşul nostru, pe care tocmai l-au terminat de construit voluntarii? Avem acum un oraş nou şi curat şi dintr-o dată au apărut şi iehoviştii!“. Autorităţile pur şi simplu nu mai ştiau ce să facă cu Martorii. Nimeni nu putea sta în calea promisiunii lui Dumnezeu de a umple pământul de „cunoştinţa lui Iehova“ (Is. 11:9).

„VOI AVEŢI «APĂ SFINŢITĂ»“

Martorii au fost trimişi în lagăre de muncă pentru că predicau. Nikolai Kalibaba, care a stat mulţi ani în astfel de lagăre, îşi aminteşte: „Patru dintre noi am fost trimişi într-un lagăr de muncă din satul Vihorevka, situat în oblastul Irkutsk, unde se aflau deja în jur de 70 de fraţi. Nu exista nicio sursă de apă potabilă. Singura conductă de apă era conectată la sistemul de canalizare. De asemenea, mâncarea nu se putea consuma, dar Iehova ne-a ajutat. În acest lagăr, numai Martorii voiau să lucreze. Eram muncitori harnici. După puţin timp, administraţia a observat aceasta şi am fost trimişi să muncim în alte sectoare ale lagărului. La întoarcere aduceam găleţi pline cu apă de băut. Mulţi deţinuţi veneau la noi şi ne spuneau: «Am auzit că aveţi „apă sfinţită“. Daţi-ne, vă rugăm, măcar o jumătate de pahar». Bineînţeles că le dădeam şi lor apă.

Printre deţinuţi erau şi oameni buni la inimă. Unii dintre ei fuseseră hoţi sau comiseseră alte delicte. Dar au învăţat adevărul şi au devenit Martori ai lui Iehova. Alţii lăsau impresia că se împotriveau adevărului, uneori exprimându-şi făţiş opoziţia. Dar odată, când un propagandist a venit în lagăr ca să ţină un discurs denigrator la adresa Martorilor lui Iehova, acei deţinuţi ne-au luat apărarea şi au spus că discursul îi calomnia pe Martori“.

„VOM VENI LA VOI ÎN GRUPURI“

Cerându-i lui Iehova înţelepciune, fraţii se gândeau mereu cum să profite de situaţia în care se aflau pentru a promova interesele Regatului. Nikolai a spus în continuare: „Auziserăm că în scurtă vreme aveam să fim transferaţi într-un lagăr din Mordovia, nu departe de Moscova. Înainte de plecare s-a întâmplat ceva interesant. Spre surprinderea noastră, nişte ofiţeri şi gardieni care îi păziseră pe Martorii lui Iehova câţiva ani au venit la noi şi ne-au spus: «Vă rugăm să ne cântaţi cântările voastre şi să ne spuneţi mai multe lucruri despre convingerile voastre. Vom veni la voi în grupuri de câte 10–20 de oameni sau poate chiar mai mulţi».

De teamă ca nu cumva noi sau ei să păţim ceva, au spus că vor pune oameni să păzească locul unde urma să ne întrunim. Le-am zis că, întrucât aveam mai multă experienţă, vom pune şi noi paznici dintre fraţii noştri. Paznicii lor procedau la fel ca fraţii noştri: stăteau din loc în loc între ghereta gardienilor şi locul unde ne întruneam. Imaginaţi-vă scena! Câţiva Martori cântau unui grup de ofiţeri şi de gardieni, după care un frate ţinea o scurtă cuvântare biblică. Parcă eram la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova! În felul acesta am ţinut câteva întruniri cu grupuri de persoane interesate. Am văzut cum Iehova a avut grijă nu numai de noi, ci şi de aceşti oameni sinceri.“

„Am luat multe reviste din acest lagăr şi le-am dus în lagărul din Mordovia“, a spus Nikolai. „Acolo se aflau mulţi Martori. Fraţii mi-au dat un geamantan cu pereţi dubli, unde încăpea multă literatură. Am făcut în aşa fel, încât, în timpul percheziţiei, geamantanul să nu atragă atenţia gardienilor. În lagărul din Mordovia am fost percheziţionaţi cu foarte multă atenţie. Un gardian mi-a luat geamantanul şi a spus: «Ce greu este! Probabil că ai o comoară în el!». Pe neaşteptate a pus deoparte geamantanul şi alte lucruri pe care le aveam şi a început să caute prin lucrurile altora. După percheziţie, un alt gardian a spus: «Ia-ţi lucrurile şi pleacă!». Geamantanul meu nu a fost percheziţionat, aşa că am adus în barăci hrană spirituală proaspătă, de care era foarte mare nevoie.

Şi asta nu-i tot. De mai multe ori am cărat în bocanci tracte scrise de mână. Pentru că am număr mare la picior, întotdeauna în bocancii mei încăpeau multe foi de hârtie. Le împachetam şi le băgam sub branţuri, apoi îmi ungeam bocancii cu multă grăsime, care mirosea îngrozitor. De aceea, gardienii nu se apropiau de bocancii mei.“

„GARDIENII NE URMĂREAU PE NOI, IAR EU ÎI URMĂREAM PE EI!“

Nikolai a spus în continuare: „În lagărul din Mordovia, fraţii m-au numit să supraveghez activitatea de copiere a literaturii biblice. Una dintre responsabilităţile mele era aceea de a-i urmări pe gardieni şi de a-i anunţa pe cei ce copiau literatura ca să aibă timp să ascundă totul. Gardienii ne urmăreau pe noi, iar eu îi urmăream pe ei! Unii gardieni, hotărâţi să ne prindă copiind publicaţii biblice, intrau des în barăci şi pe neaşteptate. Pe aceştia îi urmăream cel mai greu. Alţii intrau în barăci o dată pe zi. Erau mai toleranţi şi nu ne făceau probleme.

În acea perioadă copiam după revistele în original, care erau ascunse în locuri sigure. Unele erau păstrate în sobă, chiar în soba din biroul administratorului lagărului. Fraţii care îi făceau curat improvizaseră o ascunzătoare în sobă, unde ţineam preţioasele exemplare în original ale multor Turnuri de veghe. Oricât de atent ne percheziţionau gardienii, revistele originale erau mereu în siguranţă în biroul administratorului“.

Fraţii au devenit experţi în ascunderea literaturii. Un loc preferat era pervazul. Fraţii au învăţat să ascundă literatura chiar şi în tuburile de pastă de dinţi. Numai doi sau trei fraţi ştiau unde se aflau revistele în original. Când era nevoie, unul dintre ei lua originalul şi, după ce îl copia, îl punea la loc. În felul acesta, exemplarele în original rămâneau mereu în siguranţă. Pentru majoritatea fraţilor era un privilegiu să copieze literatura, în pofida riscului de a sta 15 zile la izolare. Viktor Gutshmidt îşi aminteşte: „Din cei zece ani de lagăr, aproximativ trei ani i-am petrecut la izolare“.

TURNURI DE VEGHE – PÂNZĂ DE PĂIANJEN

Fraţii şi-au dat seama că administraţia lagărului folosea metode speciale de a-i percheziţiona pe Martori şi de a le confisca literatura biblică. Unii funcţionari îşi îndeplineau misiunea cu mult zel. Ivan Klimko relatează: „Odată, în Lagărul 19 din Mordovia au venit nişte soldaţi cu câini, i-au scos pe fraţi afară din lagăr şi au făcut o percheziţie atentă. Martorii au fost dezbrăcaţi până la piele. Au trebuit să-şi scoată până şi obielele. Dar fraţii îşi lipiseră pe tălpile picioarelor câteva foi scrise de mână şi, în felul acesta, n-au fost descoperite. De asemenea, fraţii şi-au făcut nişte broşuri foarte mici, pe care le ţineau între degetele de la mâini. Când gardienii au ordonat ca toţi să-şi ridice mâinile, broşurile au rămas între degete şi, din nou, unele nu au fost găsite“.

Existau şi alte metode de a salva hrana spirituală. Aleksei Nepoceatov a spus: „Unii fraţi puteau să scrie la fel de subţire ca firul de păianjen. Vârful unei peniţe era ascuţit foarte bine, iar în spaţiul dintre două linii ale unui caiet dictando puteau fi scrise trei sau chiar patru rânduri. Într-o cutie de chibrituri intrau cinci sau şase astfel de copii ale Turnului de veghe scrise mărunt. Pentru a scrie atât de mărunt era nevoie de o vedere foarte bună, dar şi de multă migală. După ce se dădea stingerea şi toţi se duceau la culcare, aceşti fraţi începeau să scrie sub pături. Singura sursă de lumină era un bec slab, montat la intrarea în barăci. Dacă un frate făcea acest lucru câteva luni, îşi strica ochii. Uneori, când venea un gardian mai cumsecade şi observa ce făceam, spunea: «Încă n-aţi terminat de scris? Când aveţi de gând să vă culcaţi?»“.

Fratele Klimko îşi aminteşte: „Odată am pierdut multă literatură şi chiar Biblia. Toate au fost ascunse în piciorul de lemn al unui frate. După ce l-au forţat pe frate să-şi scoată piciorul de lemn, gardienii i l-au făcut bucăţi. Foile ascunse acolo s-au împrăştiat peste tot, iar gardienii le-au fotografiat şi le-au publicat în ziarul lagărului. Totuşi, acest lucru a avut un efect pozitiv asupra altora, întrucât mulţi au înţeles o dată în plus că Martorii lui Iehova desfăşurau doar activităţi religioase. După această descoperire, administratorul lagărului le-a spus fraţilor cu o satisfacţie răutăcioasă: «A venit Armaghedonul peste voi!». A doua zi însă, cineva i-a adus la cunoştinţă că Martorii lui Iehova se întruneau, cântau cântări şi citeau ca de obicei“.

O DISCUŢIE CU PROCURORUL GENERAL

La sfârşitul anului 1961, procurorul general al Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse a venit să inspecteze lagărul din Mordovia. În timp ce se plimba prin lagăr, a intrat în barăcile Martorilor. Procurorul general le-a permis fraţilor să-i pună câteva întrebări. Viktor Gutshmidt îşi aminteşte: „L-am întrebat pe procuror dacă crede că religia Martorilor lui Iehova este periculoasă pentru societatea sovietică.

«Nu, nu cred asta», mi-a răspuns procurorul general. Dar mai târziu, fără să-şi dea seama, a spus: «Numai în 1959, pentru oblastul Irkutsk s-au alocat cinci milioane de ruble pentru a fi rezolvată problema Martorilor».

Prin aceste cuvinte voia să spună că autorităţile ştiau bine cine suntem, fiindcă cele cinci milioane de ruble alocate sistemului penal din fondurile statului fuseseră cheltuite pentru a clarifica cine sunt Martorii lui Iehova. Era o sumă imensă. Pe atunci, cu cinci mii de ruble se putea cumpăra o maşină frumoasă sau o casă confortabilă. Autorităţile din Moscova ştiau, cu siguranţă, că Martorii lui Iehova nu sunt periculoşi.

Procurorul general a continuat: «Dacă le-am spune sovieticilor să facă ce vor cu Martorii, v-ar şterge de pe faţa pământului». Prin aceasta voia să spună că societatea sovietică era împotriva Martorilor. Din cuvintele lui se putea înţelege că milioane de oameni fuseseră influenţaţi de propaganda ateistă şi de ideologia comunistă.

Noi i-am răspuns atunci: «Veţi vedea cum stau de fapt lucrurile când Martorii vor ţine congrese din Moscova până în Vladivostok».

«Poate că o jumătate de milion de oameni vor trece de partea voastră, dar ceilalţi vor fi de partea noastră», a spus el.

Discuţia cu procurorul general s-a încheiat în această notă. În parte, el a avut dreptate. Astăzi, peste 700 000 de oameni participă la întrunirile Martorilor lui Iehova în toate ţările fostei Uniuni Sovietice. La aceste întruniri, oamenii ascultă cuvintele pure ale adevărului biblic, nu discursuri propagandiste“.

„AŢI FĂCUT AICI O STAŢIUNE PENTRU MARTORI“

Viktor a spus în continuare: „Administraţia lagărului i-a arătat procurorului general toate florile şi toţi copacii plantaţi de Martori, precum şi pachetele primite de ei de acasă, pe care le ţineau în barăci fără ca cineva să le fure. Procurorul s-a uitat de jur împrejur cu vădită uimire. Totuşi, mai târziu am aflat că a ordonat administraţiei lagărului să distrugă toate florile şi toţi copacii. El i-a spus administratorului: «Aţi făcut aici o staţiune pentru Martori, nu un lagăr de muncă». De asemenea, le-a interzis Martorilor să mai primească pachete şi a ordonat închiderea chioşcului de la care fraţii aveau voie să-şi cumpere unele alimente.

Totuşi, spre marea bucurie a fraţilor, administratorul nu a executat toate ordinele. De exemplu, surorilor li s-a permis în continuare să planteze flori. Toamna, ele au tăiat florile şi au făcut buchete mari pe care le-au oferit angajaţilor lagărului şi copiilor lor. Aceştia se întâlneau cu părinţii la poarta lagărului, îşi luau florile şi alergau la şcoală cu feţele radiind de fericire. Era o scenă foarte plăcută! Ei chiar îi iubeau pe Martori“.

Viktor îşi aminteşte: „Într-o zi, pe la începutul anului 1964, un gardian al cărui frate lucra pentru KGB ne-a spus că statul organiza o amplă campanie împotriva Martorilor lui Iehova. Însă, în a doua jumătate a anului, Nikita Hruşciov a fost demis pe neaşteptate din funcţia de şef al statului, iar acel val de persecuţie nu s-a mai abătut asupra noastră“.

CÂNTĂRILE REGATULUI ÎNTR-UN LAGĂR DE MAXIMĂ SIGURANŢĂ

În anii ’60, administraţia unui lagăr de maximă siguranţă din Mordovia le dădea voie deţinuţilor să primească pachete o dată pe an, şi atunci doar ca o «recompensă specială». Se făceau mereu percheziţii. Dacă cineva era prins cu o bucată de hârtie, pe care era scris un text biblic, trebuia să stea 10 zile la izolare. În plus, deţinuţii din acest lagăr primeau mai puţină mâncare decât cei din alte lagăre. În lagărele de maximă siguranţă, munca era mult mai grea. Martorii erau puşi să scoată din pământ butuci groşi. Aleksei Nepoceatov a spus: „Deseori eram în pragul epuizării. Dar ne-am păstrat vigilenţa şi nu am renunţat. Intonarea cântărilor Regatului i-a ajutat pe fraţi să-şi păstreze o stare de spirit bună. Am format un cor de bărbaţi pe voci şi, chiar dacă nu exista nicio voce de femeie, se auzea extraordinar de frumos. Cântările îi îmbărbătau nu numai pe Martori, ci şi pe ofiţeri, care le cereau fraţilor să cânte în timp ce munceau. Odată, când tăiam copaci, supraveghetorul convoiului a venit la noi şi ne-a spus: «Cântaţi câteva cântări. Ordinul vine din partea ofiţerului de divizie».

Ofiţerul acela îi auzise de multe ori pe fraţi cântând cântările Regatului. Ordinul a venit chiar la momentul potrivit, pentru că eram în pragul epuizării. Astfel, plini de bucurie am început să-l lăudăm pe Iehova cu vocile noastre. De obicei, când ne auzeau cântând, soţiile ofiţerilor care locuiau în apropiere ieşeau la poartă şi ne ascultau mult timp. Cântarea lor preferată era cântarea 6, intitulată «Pământul să dea glorie». Era o cântare dintr-o carte de cântări mai veche şi avea cuvinte frumoase şi o melodie plăcută“.

AICI EŞTI ÎN „ALTĂ LUME“

Chiar şi în cele mai neobişnuite situaţii se putea vedea clar ce fel de oameni erau Martorii lui Iehova. Iată ce a spus Viktor Gutshmidt: „La sfârşitul unei săptămâni de lucru, în timp ce ne relaxam în grădină, a fost adusă în lagăr aparatură electronică scumpă. Şoferul care a adus-o nu era frate, ci un deţinut din lagărul nostru, iar şeful de la aprovizionare, care îl însoţea, era din alt lagăr. Întrucât magazia era închisă, iar magazionerul plecase în concediu, Martorilor li s-a cerut să preia marfa şi s-o descarce.

Am descărcat aparatura şi am aşezat-o lângă magazie, nu departe de barăcile fraţilor noştri. Şeful de la aprovizionare n-a fost de acord să lase aparatura fără o confirmare de primire semnată de magazioner. Dar şoferul i-a spus: «Nu te-ngrijora. Nimeni nu se va atinge de marfă. Aici eşti în „altă lume“. Uită ce se întâmplă în afara acestui lagăr. Poţi chiar să-ţi scoţi ceasul de la mână şi să-l laşi unde vrei, fiindcă mâine îl vei găsi în acelaşi loc». Însă şeful de la aprovizionare tot n-a fost de acord să lase marfa şi a spus că ea valora o jumătate de milion de ruble şi că nu putea s-o lase fără confirmare de primire.

După puţin timp, câţiva angajaţi din administraţia lagărului au venit şi le-au cerut şoferului camionului şi însoţitorului său să părăsească lagărul. Unul dintre ei i-a spus şefului de la aprovizionare să lase factura de livrare şi să vină după ea a doua zi. Acesta a plecat cu inima îndoită. A doua zi dimineaţă, când a revenit şi a cerut permisiunea să intre în lagăr ca să ia factura de livrare, gardianul i-a dat-o gata semnată.

Mai târziu, gardianul ne-a povestit că şeful de la aprovizionare a fost atât de nedumerit, încât a ezitat să plece. Timp de o jumătate de oră s-a uitat la poartă şi la hârtii, apoi a vrut să plece, dar s-a întors şi s-a uitat din nou lung la poartă. Era, probabil, prima oară în viaţa lui când vedea aşa ceva. Marfa fusese livrată, factura, semnată în absenţa lui şi totul era corect. Dar lucrul cel mai interesant este că aceasta s-a întâmplat într-un lagăr de muncă de maximă siguranţă, unde deţinuţii erau consideraţi «criminali deosebit de periculoşi». Într-adevăr, în pofida propagandei îndreptate împotriva Martorilor, toţi cei care erau de faţă când se întâmplau astfel de lucruri vedeau clar ce fel de oameni sunt Martorii lui Iehova“.

„ACUM PREDICĂ DIN NOU“

În 1960, la câteva zile după ce mulţi fraţi au fost închişi în lagărul din Mordovia, peste o sută dintre ei au fost transferaţi în Lagărul 10, o închisoare specială din Udarnâi, un sat situat în apropiere. Era o închisoare „experimentală“, pentru reeducarea Martorilor. Deţinuţii purtau haine vărgate, asemenea deţinuţilor din lagărele de concentrare naziste. Martorii erau puşi la tot felul de munci, dar, pe lângă toate acestea, erau duşi în pădure ca să scoată din pământ butuci groşi. Norma zilnică era de minimum 11 sau 12 butuci de persoană. Uneori însă, o echipă de fraţi muncea o zi întreagă şi tot nu reuşea să scoată din pământ nici măcar un singur butuc de stejar. Ca să se încurajeze, ei cântau cântările Regatului. Uneori, când administratorul lagărului îi auzea pe Martori cântând, striga: „Dacă nu încetaţi, nu veţi primi nimic de mâncare la cină. Vă arăt eu cum se munceşte!“. Iată ce a spus un frate care a fost în acest lagăr: „Iehova ne-a sprijinit. În pofida condiţiilor grele, ne păstram treji pe plan spiritual. Ne simţeam încurajaţi la gândul că, în controversa suveranităţii universale, luaserăm poziţie de partea lui Iehova“ (Prov. 27:11).

În afară de „instructorii“ numiţi peste toată închisoarea, fiecare celulă avea propriul instructor, un ofiţer superior de armată. Aceşti ofiţeri încercau să-i determine pe Martori să renunţe la credinţă în schimbul eliberării. Lunar, instructorii făceau o caracterizare a fiecărui Martor, care era semnată de câţiva angajaţi ai închisorii. Întotdeauna însă, în caracterizarea Martorilor scriau: «Nu reacţionează la măsurile de reeducare; este neclintit în convingerile sale». Ivan Klimko a spus: „Şase din cei zece ani de detenţie i-am petrecut în această închisoare şi, la fel ca alţi fraţi, am fost considerat «criminal recidivist deosebit de periculos». Ofiţerii ne-au spus că autorităţile creaseră intenţionat condiţii deosebit de grele pentru Martori ca să le observe comportamentul“.

Iov Andronic, care a petrecut cinci ani în această închisoare, l-a întrebat odată pe comandantul lagărului: „Cât timp vom sta în această închisoare?“. Arătând spre pădure, comandantul i-a răspuns: „Până când toţi veţi ajunge acolo“. Iov povesteşte: „Ne ţineau separaţi de alţi deţinuţi ca să nu predicăm şi ne supravegheau cu stricteţe. Dacă unul dintre noi trebuia să meargă în altă parte a lagărului, era însoţit întotdeauna de un gardian. După câţiva ani, când am fost transferaţi într-un lagăr de minimă siguranţă, nişte deţinuţi care nu erau Martori le-au spus celor de la administraţie: «Martorii lui Iehova au câştigat. I-aţi ţinut izolaţi, dar acum predică din nou»“.

UN OFIŢER ÎŞI RECUNOAŞTE BIBLIA

Fraţilor le era extrem de greu să aducă literatură în Lagărul 10. Cât despre Biblie, nici nu putea fi vorba. Un frate care a stat câţiva ani în această închisoare a spus: „Pentru Iehova nimic nu este imposibil. Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunile. L-am rugat să permită ca toţi cei 100 de Martori din închisoare să aibă măcar o Biblie. În final însă am avut două Biblii!“ (Mat. 19:26) Cum a fost posibil lucrul acesta?

Un colonel a fost trimis în închisoare să lucreze ca instructor. Dar cum putea o persoană fără cunoştinţe biblice să-i „educe“ pe Martori? Colonelul a făcut rost de o Biblie ruptă şi, înainte de a pleca în concediu, l-a rugat pe un deţinut în vârstă, un baptist, să i-o lege. La plecare le-a spus gardienilor să nu i-o confişte. Baptistul s-a lăudat la Martori că a primit o Biblie şi a fost de acord să le-o împrumute pentru a o răsfoi. Când fraţii au pus mâna pe această comoară preţioasă, au desfăcut-o repede în fascicule şi au împărţit paginile la toţi deţinuţii Martori, ca să le copieze. În următoarele câteva zile, toate celulele în care erau Martori au devenit adevărate ateliere de copiat! Fiecare pagină a fost copiată de mână în două exemplare. Unul dintre fraţi îşi aminteşte: „Când toate paginile au fost puse împreună, au rezultat trei Biblii! Colonelul şi-a primit exemplarul legat, iar noi am păstrat cele două copii. Am păstrat o copie pentru a citi din ea, iar pe cealaltă am pus-o în «seif», nişte ţevi prin care treceau fire de înaltă tensiune şi în care am făcut câteva ascunzători speciale. Gardienilor le era frică şi să se apropie de ele, aşa că nimeni nu controla acolo. Firele de înaltă tensiune erau «paznici» de încredere ai bibliotecii noastre“.

În timpul unei percheziţii, colonelul a găsit o pagină copiată de mână. Când şi-a dat seama ce se întâmplase, s-a enervat foarte tare şi a spus: „Este din Biblia pe care chiar eu am adus-o în lagăr!“.

CELEBRAREA COMEMORĂRII

În fiecare an, fraţii din lagăre făceau tot posibilul să celebreze Comemorarea. În toţi anii petrecuţi în lagărele din Mordovia, niciun frate nu a pierdut Comemorarea. Administraţia lagărului încerca, bineînţeles, să împiedice desfăşurarea acestui eveniment. Pentru că ştiau data Comemorării, toate unităţile de gardieni erau mobilizate îndeosebi în acea zi şi li se ordona să supravegheze cu maximă atenţie. Totuşi, spre seară, majoritatea gardienilor oboseau să-i mai urmărească pe fraţi, pentru că nimeni nu ştia cu exactitate locul şi ora când avea să se ţină Comemorarea.

Fraţii s-au străduit de fiecare dată să facă rost de vin şi de pâine nedospită. Odată, chiar în ziua Comemorării, un grup de gardieni au descoperit emblemele într-un sertar şi le-au confiscat. Mai târziu, grupul respectiv a fost înlocuit de un alt grup de gardieni, iar un frate care făcea curat în biroul comandantului a reuşit să ia emblemele şi, fără să fie văzut, li le-a dat înapoi fraţilor. În acea seară, fraţii au ţinut Comemorarea în timpul celui de-al treilea schimb al gardienilor. Nu le-au lipsit emblemele, care erau foarte necesare, întrucât unul dintre fraţi se împărtăşea.

CELEBRAREA COMEMORĂRII ÎNTR-UN LAGĂR DE FEMEI

Astfel de probleme existau şi în alte lagăre. Valentina Garnovskaia, care a fost închisă într-un lagăr de femei din Kemerovo, îşi aminteşte cât de greu le era să celebreze Comemorarea. Ea a spus: „Eram în jur de 180 de surori în acest lagăr. Nu aveam voie să ne strângem laolaltă. În zece ani am reuşit să ţinem Comemorarea doar de două ori. Odată am decis s-o celebrăm într-unul din birourile în care făceam curat. În decurs de câteva ore, toate surorile s-au adunat acolo fără să fie observate, înainte de începerea Comemorării. S-au strâns în jur de 80 de surori. Am pus pe biroul ofiţerului pâine nedospită şi vin roşu neîndulcit.

Am hotărât să începem fără cântare, iar o soră a rostit rugăciunea de deschidere. Totul a început într-o atmosferă demnă şi plină de bucurie. Apoi, dintr-odată am auzit gălăgie şi ne-am dat seama că ne căutau gardienii. L-am zărit imediat pe comandantul unităţii uitându-se pe fereastră, deşi nu ajungea prea bine la ea. În acelaşi timp am auzit o bubuitură în uşă şi cineva ne-a ordonat să deschidem. Gardienii au dat buzna înăuntru, au luat-o pe sora care ţinea cuvântarea şi au dus-o la izolare. O altă soră curajoasă a continuat cuvântarea în locul ei, dar gardienii au luat-o şi pe ea. Apoi, o a treia soră a încercat să ţină mai departe cuvântarea, dar gardienii ne-au luat pe toate şi ne-au dus în altă încăpere, ameninţându-ne că vom fi duse la izolare. Acolo am încheiat programul Comemorării cu o cântare şi o rugăciune.

După ce ne-am întors la barăci, celelalte deţinute ne-au spus: «Când am văzut că aţi dispărut toate deodată, ne-am gândit că a venit Armaghedonul şi că Dumnezeu v-a luat la cer, iar pe noi ne-a lăsat aici ca să ne distrugă!». Aceste deţinute stăteau cu noi de câţiva ani, dar nu acceptaseră adevărul. După această întâmplare însă, unele dintre ele au început să manifeste interes faţă de adevăr“.

„STĂTEAM LIPIŢI UNII DE ALŢII“

Într-un lagăr din Vorkuta se aflau mulţi Martori din Ucraina, Moldova, Ţările Baltice şi alte republici din Uniunea Sovietică. Ivan Klimko îşi aminteşte: „Era iarna anului 1948. Deşi nu aveam literatură biblică, scriam pe bucăţele de hârtie tot ce ne aminteam din revistele vechi şi ascundeam hârtiuţele, ca să nu le găsească gardienii. Totuşi, ei ştiau că aveam asemenea hârtiuţe. Ne aşteptau percheziţii lungi şi grele. În zilele reci de iarnă eram scoşi afară în grup şi aşezaţi în rânduri de câte cinci. Gardienii ne numărau de repetate ori. Aşteptau parcă să le dăm hârtiuţele, ca să nu ne mai ţină în gerul acela cumplit. În acest timp, noi stăteam lipiţi unii de alţii şi discutam un subiect biblic. Ne păstram mereu mintea ocupată cu lucruri spirituale. Iehova ne-a ajutat să-i rămânem integri. După un timp, fraţii chiar au reuşit să aducă în lagăr o Biblie. Am împărţit-o între noi, pentru ca, în cazul unei percheziţii, să nu fie confiscată toată Biblia.

Unii gardieni îşi dădeau seama că locul Martorilor lui Iehova nu era în lagăre. Aceşti oameni amabili ne-au ajutat cu ce-au putut. Unii se făceau că nu văd când unul dintre noi primea un pachet. De regulă, în fiecare pachet era ascunsă o pagină sau două dintr-un Turn de veghe. Deşi nu cântăreau decât câteva grame, aceste pagini erau mai valoroase decât kilograme de hrană! Martorii din toate lagărele duceau lipsă de hrană fizică, dar hrana spirituală era din belşug“ (Is. 65:13, 14).

„O VA ÎMPĂRŢI ÎN 50 DE BUCĂŢELE!“

În fiecare săptămână, fraţii conduceau studii biblice cu persoane care manifestau interes faţă de adevăr. Unii deţinuţi, chiar şi cei pe care nu-i interesa Biblia, ştiau că după orele 19.00 se ţineau studii biblice în barăci şi încercau să păstreze liniştea. Iov Andronic îşi aminteşte: „Era clar că Iehova avea grijă de noi şi îşi sprijinea lucrarea. Încercam să dăm dovadă de iubire creştină unii faţă de alţii aplicând principiile biblice. De exemplu, împărţeam între noi mâncarea pe care o primeam de acasă, lucru neobişnuit în lagăre.

Într-un lagăr, Mikola Piatoha era responsabil cu distribuirea hranei printre fraţi. Odată, un agent KGB a spus: «Daţi-i lui Mikola o bomboană şi el o va împărţi în 50 de bucăţele!». Aşa erau fraţii. Împărţeam tot ce primeam, indiferent că era hrană fizică sau spirituală. Această atitudine ne-a ajutat mult şi a fost o mărturie excelentă pentru persoanele sincere, sensibilizându-le inima“ (Mat. 28:19, 20; Ioan 13:34, 35).

PRIME PENTRU BUNĂ PURTARE

Angajaţii unui lagăr care lucrau în mod direct cu Martorii lui Iehova primeau o primă de până la 30 la sută din salariu. De ce? Iată ce a spus Viktor Gutshmidt: „O fostă casieră a lagărului mi-a spus că în lagărele în care se aflau mulţi fraţi, angajaţilor li s-a cerut să nu-şi piardă cumpătul şi să nu înjure, ci să fie mereu plini de tact şi politicoşi. Pentru bună purtare, urma să li se mărească salariul. Această măsură fusese luată pentru a le arăta deţinuţilor că Martorii lui Iehova nu erau singurii care aveau o viaţă exemplară şi că nu se deosebeau cu nimic de ceilalţi. Prin urmare, angajaţii erau plătiţi pentru bună purtare. Personalul lagărului era alcătuit din cadre medicale, muncitori, contabili şi gardieni, în total o sută de persoane. Niciunul nu voia să piardă ocazia de a câştiga un ban în plus.

Într-o zi, un frate care lucra în afara lagărului l-a auzit din întâmplare pe supraveghetorul unei brigăzi înjurând cât îl ţinea gura. A doua zi, fratele s-a întâlnit cu el în lagăr şi i-a spus: «Cred că v-a enervat rău gardianul acela de l-aţi înjurat atât de tare!». Bărbatul a spus: «Mi-am făcut nervi toată ziua, aşa că am ieşit din lagăr ca să mă descarc». Într-adevăr, era un chin pentru oameni să se poarte ca Martorii lui Iehova“.

MĂRTURIE LA GEAM

Fraţii profitau de orice ocazie pentru a le predica altora şi, uneori, eforturile lor erau răsplătite din plin. Nikolai Guţuliak îşi aminteşte: „Deseori ne luam mâncare de la chioşcul lagărului. Ori de câte ori îmi venea rândul să cumpăr mâncare, încercam să-i spun vânzătoarei câteva cuvinte din Biblie. Vânzătoarea asculta mereu cu atenţie şi odată m-a rugat să-i citesc ceva. Trei zile mai târziu, un ofiţer m-a chemat la poartă. Mi-a ordonat mie şi altui frate să mergem acasă la comandantul lagărului şi să-i schimbăm un geam.

Împreună cu acel frate am plecat în oraş însoţiţi de trei soldaţi. Când am ajuns acasă la comandant, ne-a deschis uşa chiar vânzătoarea de la chioşc. Era soţia comandantului. Un soldat a intrat în casă, iar ceilalţi doi au rămas afară, lângă fereastră. Femeia ne-a servit cu ceai şi ne-a rugat să-i mai vorbim din Biblie. În ziua aceea i-am schimbat geamul şi i-am depus o mărturie temeinică. La sfârşitul discuţiei ne-a spus: «Să nu vă fie frică de mine. Părinţii mei au fost ca voi, oameni temători de Dumnezeu». Ea citea literatura noastră pe ascuns, fără ştirea soţul ei, care îi ura pe Martori“.

„ÎNTOARCEŢI-VĂ LA LOCURILE VOASTRE DE MUNCĂ“

Unele persoane cu autoritate aveau o părere bună despre Martori şi le luau apărarea. În anii ’70, membrii biroului de partid al fabricii de cherestea din Bratsk (oblastul Irkutsk) au decis să-i concedieze pe toţi angajaţii Martori ai lui Iehova. Fraţilor li s-a spus: „Pentru că nu susţineţi guvernul sovietic, nici guvernul sovietic nu va avea grijă de voi. Dacă îl susţineţi pe Iehova, atunci el să aibă grijă de voi“. Fraţii concediaţi s-au gândit că cel mai bun lucru pe care-l puteau face era să nu mai predice pe ascuns, ci să meargă din casă-n casă. La o uşă a deschis o femeie, iar fraţii s-au prezentat şi i-au explicat pe scurt motivul vizitei lor. Din bucătărie s-a auzit vocea unui bărbat, care a spus: „Cu cine vorbeşti? Spune-le să intre“. Apoi, bărbatul i-a întrebat: „De ce nu sunteţi la serviciu? Este zi de lucru“. Fraţii i-au explicat motivul.

Ulterior, fraţii au aflat că bărbatul acela era procuror public şi venise acasă pentru a lua prânzul. Când a auzit cele spuse de fraţi, procurorul s-a enervat şi a sunat la fabrică pentru a întreba dacă era adevărat că biroul îi concediase pe toţi Martorii lui Iehova. După ce i-au fost confirmate cele spuse de noi, procurorul a continuat: „Ce motive aţi avut? Nu-nţelegeţi că aţi încălcat legea? Nu aveţi dreptul să faceţi aşa ceva! Vă ordon să-i primiţi înapoi la serviciu pe toţi Martorii şi să le plătiţi salariul pe cele trei luni în care n-au putut lucra din cauza voastră“. După ce a închis telefonul, procurorul le-a spus fraţilor: „De mâine, întoarceţi-vă la locurile voastre de muncă şi reluaţi-vă activitatea“.

„ASCUND LITERATURĂ DIN 1947“

În anii ’70, fraţii erau deja experţi în producerea, distribuirea şi ascunderea literaturii. Uneori însă apăreau situaţii în care trebuiau să aibă prezenţă de spirit. Grigori Sivulski îşi aminteşte: „Odată, în 1976, ne-a fost percheziţionată casa. Cu o seară înainte pusesem sub un dulap câteva rapoarte şi adrese ale fraţilor. În timpul percheziţiei, agenţii KGB păreau foarte siguri pe ei, ca şi cum ştiau exact unde şi ce să caute. Unul dintre ei mi-a spus: «Adu un cleşte şi o şurubelniţă. Vrem să demontăm canapeaua». M-am rugat în gând şi am răspuns cu hotărâre:

«Dacă ne-aţi fi luat prin surprindere, aşa cum aţi făcut cu alţi Martori, aţi fi găsit ceva la noi. Dar astăzi este prea târziu. Nu veţi găsi nimic».

«Şi ce-am fi găsit?», a întrebat agentul.

«Revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! Dar astăzi nu veţi găsi nimic.»

Le-am adus cleştele şi şurubelniţa şi le-am spus: «După percheziţie va trebui să montaţi la loc canapeaua, exact cum era la început».

Agenţii au rămas puţin pe gânduri. Observând nesiguranţa lor, m-am întors spre unul dintre ei, un tânăr, şi i-am spus: «Bănuiesc că nu sunt mai mult de trei ani de când cauţi literatura Martorilor lui Iehova. Eu însă ascund literatură din 1947. Nu-ţi mai pierde timpul aici. Literatura este la loc sigur».

Spre surprinderea mea, agenţii au plecat. Rapoartele şi adresele fraţilor n-ar fi fost greu de găsit“.

PERESTROIKA — UN TIMP DE SCHIMBĂRI

Perestroika, instituită în 1985, nu a dat imediat rezultatele scontate. În unele regiuni, Martorii erau în continuare condamnaţi şi închişi ca mai înainte. Cu toate acestea, în 1988, Filiala din Germania a scris următoarele sediului mondial: „La începutul anului de serviciu, autorităţile păreau dispuse să le acorde [fraţilor din URSS] mai multă libertate în privinţa întrunirilor şi, probabil, a literaturii, cu condiţia ca fiecare congregaţie să fie înregistrată. Fraţii puteau să ţină Comemorarea în majoritatea locurilor fără să fie deranjaţi. Acum însă fraţii simt că atitudinea autorităţilor faţă de ei s-a schimbat radical“.

După un timp, fraţii numiţi au trimis Filialei din Germania adresele celor care erau de acord să primească pe numele lor pachete cu literatură. Aceştia, la rândul lor, le-o dădeau bătrânilor, care aveau grijă ca toţi fraţii să primească hrana spirituală. Până în februarie 1990, literatura a fost trimisă o dată pe lună la aproximativ 1 600 de adrese ale fraţilor.

În 1989, câteva mii de Martori din Uniunea Sovietică au putut participa la congresul special din Polonia. Evdokia, o Martoră din oraşul Naberejnâe Celnî, îşi aminteşte: „Ne-am rugat fierbinte lui Iehova să putem participa la primul nostru congres în adevăratul sens al cuvântului. Când directorul fabricii la care lucram a auzit că voi pleca din ţară, mi-a spus: «Ce vorbeşti? Tu nu te uiţi la televizor? Graniţele sunt închise şi nimeni n-are voie să iasă din ţară!».

«Graniţele se vor deschide», i-am răspuns eu sigură pe mine. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. La vama din Brest, numai Martorilor lui Iehova li s-a permis să treacă. Nici măcar nu ne-au controlat şi toţi au fost amabili cu noi. Un bărbat care nu era Martor s-a dat drept delegat la congres, ca să treacă graniţa împreună cu noi. Vameşii însă l-au depistat repede şi l-au reţinut. Cum şi-au dat seama că nu era Martor? Toţi delegaţii la congres radiau de bucurie şi aveau doar un bagaj mic de mână“.

PRIMIRE CĂLDUROASĂ ÎN MOSCOVA

Trecuseră patruzeci de ani din 1949, când Martorii lui Iehova ceruseră guvernului de la Moscova să le fie recunoscută activitatea. Atunci fraţii nu au putut satisface pe deplin cerinţele guvernului stalinist. Dar, în 26 februarie 1990, preşedintele Comitetului Cultelor de la Moscova a primit o delegaţie din partea Martorilor lui Iehova. La întâlnire au participat, de asemenea, doi vice-preşedinţi, precum şi alţi trei membri ai comitetului. Din delegaţia Martorilor lui Iehova au făcut parte 15 persoane: 11 fraţi din Rusia şi din alte republici ale Uniunii Sovietice, Milton Henschel şi Theodore Jaracz, precum şi Willi Pohl şi Nikita Karlstroem, de la Filiala din Germania.

Preşedintele a deschis întrunirea cu următoarele cuvinte: „Ne bucurăm să facem cunoştinţă cu Martorii lui Iehova. Am auzit multe despre voi înainte, dar este prima dată când vă întâlnesc. Suntem deschişi la dialog, în spiritul glasnostului (transparenţei)“. Fraţii şi-au exprimat dorinţa de a înainta o cerere de înregistrare a activităţii Martorilor lui Iehova din Uniunea Sovietică. Preşedintele a spus în continuare: „Ne bucurăm să auzim aceasta. Aţi venit la momentul potrivit. În curând va veni primăvara, un timp pentru semănat. Aşa că putem aştepta rezultate şi roade bune“.

Când preşedintele i-a rugat pe fraţi să se prezinte, toţi au înţeles că în întreaga ţară, de la Kaliningrad până în Orientul Îndepărtat, existau Martori ai lui Iehova. Un supraveghetor de circumscripţie a spus: „Reprezint patru congregaţii din oblastul Irkutsk, dar mă ocup şi de Orientul Îndepărtat, de crainelec Habarovsk şi Krasnoiarsk, precum şi de oblasturile Novosibirsk şi Omsk“. Preşedintele a exclamat: „Aveţi un teritoriu imens. Acoperă multe naţiuni!“.

Unul dintre cei doi vice-preşedinţi a spus: „Vrem să cunoaştem mai bine convingerile dumneavoastră, pentru că pe unele dintre ele nu le înţelegem. De exemplu, într-una din cărţile dumneavoastră se spune că Dumnezeu va curăţa pământul şi va îndepărta toate guvernele din prezent. Ce vreţi să spuneţi prin aceasta?“. Fratele Pohl a răspuns: „Martorii lui Iehova nu iau parte la niciun act de violenţă. Ceea ce aţi citit într-una din cărţile noastre se referă la anumite profeţii biblice. Martorii lui Iehova predică despre Regatul lui Dumnezeu şi despre viaţa veşnică într-un paradis pământesc“.

„Nu este nimic rău în asta“, a spus vice-preşedintele.

La sfârşitul discuţiei, preşedintele a zis: „Ne-a făcut plăcere să vă cunoaştem. Veţi fi înregistraţi cât de curând posibil“.

În martie 1991, Martorii lui Iehova din Rusia au fost recunoscuţi din punct de vedere juridic. Pe atunci, populaţia Rusiei era de peste 150 de milioane şi existau 15 987 de proclamatori ai Regatului. Acum, fraţii şi surorile din Rusia aveau nevoie de mai multe instrucţiuni din partea lui Iehova (Mat. 24:45; 28:19, 20).

„CE FERICIRE, CE ELIBERARE!“

Întrucât Finlanda se află în vecinătatea Rusiei, Corpul de Guvernare a rugat filiala din această ţară să ajute la organizarea congresului internaţional din St. Petersburg (Rusia), din perioada 26–28 iunie 1992. Cum au reacţionat fraţii când au auzit că vor avea un congres în libertate, după mai bine de cincizeci de ani de interdicţie? Un frate îşi aminteşte: „Pe stadion erau mii de fraţi. Toţi aveau lacrimi în ochi. Ce fericire, ce eliberare! N-am visat niciodată că vom fi liberi în sistemul actual. Dar Iehova a făcut posibil lucrul acesta. Ne-am adus aminte de anii când cinci dintre noi eram închişi la izolare într-un lagăr împrejmuit cu un gard înalt. Fiecare era încălzit pe rând de ceilalţi patru. Şi stadionul în care ne aflam acum era împrejmuit cu un gard înalt. Dar voiam să stăm acolo cât mai mult cu putinţă. Îmi este imposibil să descriu în cuvinte ce am simţit.

Pe toată durata congresului, ochii ne-au fost scăldaţi în lacrimi. Plângeam de bucurie văzând acest miracol. Deşi aveam peste 70 de ani, am umblat prin tot stadionul de parcă am fi avut aripi. De 50 de ani aşteptam să fim liberi. Mai întâi, Iehova a permis să fim deportaţi în Siberia, apoi am fost aruncaţi în închisori şi în lagăre. Dar acum eram pe stadion! Iehova este mai puternic decât oricine. Ne uitam unii la alţii şi plângeam în hohote. Nimănui nu-i venea să creadă că tot ce se întâmpla era adevărat. Câţiva fraţi tineri ne-au înconjurat şi ne-au întrebat: «Vă simţiţi bine? S-a întâmplat ceva?». N-am putut să le răspundem pentru că plângeam în hohote. Apoi, unul dintre noi a reuşit să spună printre lacrimi: «Plângem de bucurie!». Le-am povestit cum i-am slujit lui Iehova în interdicţie. Acum nu ne venea să credem că Iehova schimbase totul atât de repede“.

După acest congres memorabil, Filiala din Finlanda a fost rugată să trimită în Rusia 15 pionieri speciali. La 1 iulie 1992, Hannu şi Eija Tanninen, un cuplu zelos din Finlanda, a sosit în repartiţia lor din St. Petersburg. La început, cea mai mare provocare a fost învăţarea limbii. După prima lecţie au ieşit în lucrare şi le-au oferit oamenilor studii biblice. Hannu îşi aminteşte: „La începutul anilor ’90, aproape toţi oamenii din oraş voiau să studieze Biblia. În lucrarea stradală, oamenii ne dădeau adresa fără nicio reţinere. Toţi voiau literatură. Dacă îi ofereai pe stradă unei persoane o revistă sau un tract, alte zece persoane care ne zăreau veneau şi ne cereau literatură. Oamenii nu numai că primeau literatură, dar, de cele mai multe ori, începeau imediat s-o citească pe stradă sau în metrou“.

Din octombrie 1992 au venit mulţi pionieri speciali şi din Polonia. Din primul grup făceau parte şi câteva surori celibatare. După puţin timp a sosit al doilea grup din Polonia, care a fost trimis la St. Petersburg. După un an, un alt grup de pionieri polonezi a fost trimis la Moscova. Ulterior, peste 170 de voluntari din Polonia, în special absolvenţi ai Şcolii de Organizare Teocratice, au fost repartizaţi să slujească în Rusia.

O UŞĂ LARGĂ CARE DUCE LA ACTIVITATE

După congresul internaţional de la St. Petersburg, Corpul de Guvernare le-a acordat fraţilor permisiunea de a cumpăra în satul Solnecinâi, în apropierea oraşului St. Petersburg, un teren potrivit (de 7 ha), pe care se aflau câteva clădiri vechi. Venise timpul ca în Rusia să se construiască un Betel. Filiala din Finlanda a fost rugată să ajute la realizarea proiectului de construcţie. În septembrie 1992, în Solnecinâi a venit primul grup de voluntari din Finlanda. Aulis Bergdahl, unul dintre aceşti fraţi, care ulterior a devenit membru al Comitetului Filialei, îşi aminteşte: „Eu şi soţia mea, Eva Lisa, am acceptat cu bucurie invitaţia de a ajuta la construirea Betelului din Rusia. Ne era cât se poate de clar că Iehova dirija lucrarea. Fraţii din întreaga lume au sprijinit acest proiect“.

Alf Cederlöf, supraveghetorul biroului de construcţii din Finlanda, şi soţia sa, Marja-Leena, au fost o sursă de încurajare pentru toţi fraţii de pe şantier. Fraţii din Comitetul Filialei din Finlanda au fost şi ei foarte încurajatori. În timpul lucrărilor de construcţie, fraţii de la sediul mondial din Brooklyn au venit în vizită la Solnecinâi. Aulis îşi aminteşte: „În 1993, după congresul internaţional de la Moscova, am fost vizitaţi de Milton Henschel. Cuvântările sale ţinute voluntarilor de pe şantier şi discuţiile particulare pe care le-a avut cu ei au fost foarte ziditoare“.

La construirea Betelului au participat aproximativ 700 de voluntari din diverse ţări: Scandinavia, Europa, America, Australia, Rusia şi din alte foste republici sovietice. Ei proveneau din culturi şi medii diferite şi fiecare avea metoda lui de lucru. Dar, aşa cum se spune în Zaharia 4:6, lucrarea s-a realizat „«nu prin armate, nici prin putere, ci prin spiritul meu», a spus Iehova al armatelor“. Într-adevăr, Iehova construia această „casă“ (Ps. 127:1). Fraţii din Rusia s-au oferit să sprijine lucrarea Regatului. Majoritatea erau tineri şi noi la adevăr, dar mulţi dintre ei începuseră deja serviciul de pionier. Ei erau nerăbdători să înveţe cum să construiască repede şi bine şi cum să-şi organizeze munca în spiritul teocraţiei.

ORGANIZAREA LUCRĂRII

Spre sfârşitul anului 1993, membrii Comitetului Ţării din Rusia au sosit la Solnecinâi. Au fost invitaţi Ivan Paşkovski, Dmitri Livâi, Vasili Kalin, Aleksei Verjbiţki, Anatoli Pribitkov şi Dmitri Fedunişin. După aproximativ un an li s-a alăturat şi Mihail Saviţki. Corpul de Guvernare l-a numit pe Horst Henschel, de la Filiala din Germania, să-i ajute pe fraţi la organizarea lucrării.

Pentru început a fost organizată lucrarea itinerantă. Teritoriul a fost împărţit în cinci circumscripţii, două în St. Petersburg şi trei în Moscova şi în împrejurimi. Primii cinci supraveghetori de circumscripţie cu timp integral au fost Artur Bauer, Pavel Bugaisky şi Roy Öster în Moscova, iar în St. Petersburg, Kzyztov Poplawski şi Hannu Tanninen. Ulterior a fost numit supraveghetor de circumscripţie şi Roman Skiba. Matthew Kelly, care a absolvit în 1992, în Statele Unite, Şcoala de Organizare Teocratică, a fost numit supraveghetor de district cu jumătate de normă.

Hannu Tanninen îşi aminteşte cum decurgeau primele vizite ale supraveghetorilor de circumscripţie la începutul anilor ’90: „Am trimis o scrisoare în care îmi anunţam vizita într-o congregaţie din Petrozavodsk, Karelia. Scrisoarea cuprindea programul întrunirilor pentru săptămâna respectivă. Când eu şi soţia mea am sosit în Petrozavodsk, am fost aşteptaţi la gară de un bătrân de congregaţie, care ne-a dus la el acasă. Mi-a arătat scrisoarea şi a spus: «Am primit această scrisoare de la tine, dar, pentru că nu am înţeles ce voia să spună, am hotărât să te aşteptăm să ne-o explici tu».

Cu ocazia primei vizite în Murmansk, cei 385 de vestitori de aici conduceau peste 1 000 de studii biblice. Totuşi, numărul celor care studiau Biblia era în realitate mult mai mare, pentru că multe studii erau conduse cu grupuri de persoane interesate. De exemplu, o pionieră conducea 13 studii biblice, dar, de fapt, ea studia cu peste 50 de persoane!

Cea de-a doua repartiţie a noastră a fost în oblasturile Volgograd şi Rostov. În Volgograd, care avea peste un milion de locuitori, existau numai patru congregaţii. Fraţii erau nerăbdători să înveţe cum se conduc întrunirile şi studiile biblice şi cum se predică din casă în casă. Cu ocazia fiecărei vizite trebuia să formăm noi congregaţii. În raportul supraveghetorului de circumscripţie notam câte persoane s-au botezat de la ultima vizită. Fiecare congregaţie avea 50, 60 sau 80 de fraţi care se botezaseră de la ultima vizită, iar într-o congregaţie au fost peste 100! Prin urmare, în numai trei ani, în oraş s-au format 16 congregaţii“.

În ianuarie 1996, în Rusia s-a format un Comitet al Filialei. În acelaşi timp au fost numiţi şi primii supraveghetori de district cu timp integral. Printre ei s-au numărat Roman Skiba (repartizat în Siberia şi Orientul Îndepărtat), Roy Öster (în Belarus, Moscova şi St. Petersburg, până la Munţii Ural), Hannu Tanninen (din Caucazia până la fluviul Volga) şi Artur Bauer (în Kazahstan şi Asia Centrală). În acea perioadă, toţi supraveghetorii de district slujeau şi într-o circumscripţie mică.

DISTANŢE MARI DE PARCURS

Roman Skiba a fost unul dintre primii pionieri speciali din Polonia care a sosit în Rusia la începutul anului 1993. Iată ce îşi aminteşte el: „În octombrie 1993 am fost numit să slujesc în lucrarea de circumscripţie. Prima mea circumscripţie a inclus congregaţiile din sudul St. Petersburgului, din oblastul Pskov şi din Belarus. Chiar şi aşa, nu era cea mai mare circumscripţie din Rusia. Totuşi, după puţin timp a trebuit să mă obişnuiesc cu distanţele mari. În noiembrie 1995 am fost repartizat într-o circumscripţie din Urali şi am fost numit locţiitor al supraveghetorului de district. Teritoriul în care slujeam cuprindea Uralii, toată Siberia şi Orientul Îndepărtat. Potrivit calculelor făcute de un frate, acest district era cât 38 de Polonii! Cuprindea opt fusuri orare! După aproximativ doi ani, filiala m-a rugat să vizitez un grup din Ulan Bator, capitala Mongoliei“.

Fratele Skiba a spus în continuare: „Odată, ca să ajung din Norilsk, situat în partea de nord a Cercului Arctic, la Ekaterinburg a trebuit să călătoresc cu două avioane, cu unul am mers de la Norilsk la Novosibirsk, iar cu altul, de la Novosibirsk la Ekaterinburg. Nu voi uita niciodată această călătorie, pentru că aveam impresia că nu se mai termina. Zborul de la Norilsk a avut o întârziere de 12 ore, aşa că eu şi soţia mea, Liudmila, am stat o zi în aeroport. Din fericire, ne-am obişnuit să ne facem studiul personal în timpul călătoriilor.

Uneori, în pofida tuturor eforturilor, nu reuşeam să sosim la timp. Odată, ca să ajungem la o congregaţie din satul montan Ust-Kan (în Republica Altai), a trebuit să mergem cu maşina pe drumuri de munte neasfaltate. Din nefericire, maşina ni s-a stricat pe drum. Nu numai că n-am mai avut timp să verific rapoartele congregaţiei, dar am şi ajuns la întrunire cu două ore mai târziu. Eram dezamăgiţi şi ne gândeam că, în mod sigur, toţi fraţii au plecat. Am fost însă foarte surprinşi când am văzut că în sala închiriată ne aşteptau 175 de persoane, dintre care mai puţin de 40 erau vestitori! După cât se pare, multe persoane interesate din alte sate de munte au putut ajunge la întrunire tocmai pentru că noi am întârziat“.d

CONGRESE DE NEUITAT

Primele congrese de district s-au ţinut în câteva oraşe mari, deşi fraţii de acolo nu aveau experienţă în privinţa pregătirii unui congres. În 1996, fraţii din Ekaterinburg au ales un stadion potrivit pentru desfăşurarea congresului de district. Roman Skiba îşi aminteşte: „În tribune era iarbă, iar în mijlocul stadionului crescuseră mesteceni înalţi de doi metri. Mai aveam doar trei săptămâni până la congres, iar în oraş şi în împrejurimi erau numai trei congregaţii. Din fericire, directorul stadionului a fost dispus că colaboreze cu noi, deşi nu înţelegea cum ne vom ţine congresul pe acel stadion. Fraţii s-au apucat de treabă şi, la data stabilită, stadionul strălucea de curăţenie. Directorului nu-i venea să creadă!“. Încântat, el le-a dat voie fraţilor să ţină Şcoala pentru Pionieri într-o anexă a stadionului. Un frate îşi aminteşte: „După congres, stadionul a fost din nou folosit pentru evenimente sportive, care erau o sursă de venit pentru oraş“.

Uneori, pentru a ţine congrese, era nevoie de flexibilitate şi răbdare. În 1999, fraţii din Vladikavkaz nu au putut să închirieze un stadion pentru a ţine un congres de circumscripţie la care se aşteptau să asiste 5 000 de persoane. De aceea, fraţii au modificat imediat programul de congres. Prin urmare, într-un cinematograf din Vladikavkaz s-a ţinut de cinci ori un program prescurtat, de o zi. Apoi, în weekend, întregul congres de circumscripţie de două zile a fost ţinut în Nalcik, în două locuri aflate la 2 kilometri distanţă unul de celălalt. Programul unuia dintre congrese a început cu două ore mai târziu decât celălalt, pentru ca vorbitorii de la primul congres să aibă timp să ajungă şi la cel de-al doilea. Unii supraveghetori itineranţi se gândeau că îşi vor pierde vocea înainte de terminarea congreselor. Un frate a spus că, după calculele sale, ţinuse în acea săptămână 35 de cuvântări! Sâmbătă dimineaţă, totul a mers bine, însă, înainte de prânz, programul ţinut în una dintre săli a fost întrerupt. Câţiva bărbaţi în uniformă, însoţiţi de un câine, au intrat în sală şi au cerut evacuarea rapidă a sălii din motive de securitate. Ca de obicei, fraţii şi surorile şi-au păstrat calmul şi au părăsit sala. Au mâncat ceva şi au discutat unii cu alţii în afara clădirii. Ulterior s-a aflat că un fanatic religios anunţase telefonic autorităţile că în sală se afla o bombă. Sala a fost verificată şi, pentru că nu s-a găsit nimic, fraţilor li s-a permis să-şi continue congresul. Chiar dacă au fost făcute câteva schimbări în program, congresul s-a încheiat cu succes şi toţi au tras foloase din el.

PIETRE, SCUTURI ŞI SĂBII

Seminţele adevărului au fost repede semănate în întreaga ţară. Eija Tanninen îşi aminteşte: „În 1998 ne-am pregătit pentru o călătorie de 15 ore cu trenul pentru a ajunge de la un congres de district la altul. Fraţii ne-au rugat să luăm o mare parte din recuzita folosită la dramă. Era destul de riscant, întrucât ştiam că, de obicei, controlorii nu le permiteau călătorilor să aibă multe bagaje. Ne-a trebuit mult curaj, dar, cu ajutorul fraţilor, am cărat în compartimentul nostru de patru persoane pietre, scuturi, săbii şi genţi pline cu costume. Astfel, în compartiment eram noi, bagajele noastre şi alţi doi călători.

Când a venit controloarea, ne-a întrebat ce făceam cu atâtea bagaje. I-am explicat că aveam recuzita pentru o dramă care urma să se ţină la congresul de district al Martorilor lui Iehova. Controloarea a fost foarte amabilă şi ne-a spus că, nu cu mult timp în urmă, fusese prezentă la o cuvântare ţinută de soţul meu cu ocazia unei vizite într-o congregaţie din oraşul ei. Am simţit ajutorul lui Iehova“.

OBSERVATOARE LA STUDII BIBLICE

Surorile învăţau multe lucruri unele de la altele. Eija povesteşte: „Îmi amintesc câtă răbdare şi umilinţă au trebuit să aibă surorile noastre când am început să slujim în Rusia, întrucât nu vorbeam bine ruseşte. Am fost impresionată să văd cât de nerăbdătoare erau surorile să înveţe să conducă studii biblice. Multe dintre ele erau noi la adevăr, iar unele activaseră în interdicţie, când nu era mereu posibil să primească instruire din partea organizaţiei lui Iehova.

Din 1995 până în 1996 am slujit în oraşul Voljski. De multe ori, când o soră mă invita la un studiu biblic, alte câteva surori întrebau dacă ne puteau însoţi. La început nu am înţeles de ce, dar apoi mi-au explicat că voiau să vadă şi să înveţe cum se conduce un studiu biblic. Le-am spus că puteau să ne însoţească dacă persoana cu care studiam nu avea nimic împotrivă şi n-o stingherea prezenţa lor. De regulă veneau între şase şi zece surori, care spuneau că nu o vor deranja pe eleva cu care studiam. Şi chiar aşa era. După câteva luni, multe persoane care studiau Biblia conduceau la rândul lor studii biblice cu persoane interesate. Pe atunci, în Voljski erau două congregaţii. În zece ani s-au format 11 congregaţii“.

RUGĂCIUNEA EI A PRIMIT RĂSPUNS

Era cât se poate de clar că instruirea teocratică îi ajuta mult nu numai pe fraţii şi pe surorile noi la adevăr, ci şi pe cei care îi slujiseră lui Iehova mulţi ani sub interdicţie. Hannu Tanninen îşi aminteşte: „De multe ori am simţit îndrumarea îngerilor şi am fost martorii unor evenimente care ne-au impresionat profund. În 1994 am sosit într-o nouă congregaţie din Novgorod, numită în prezent şi Veliki Novgorod, iar fraţii ne-au dus la apartamentul unde urma să stăm o săptămână. În apartament era găzduită şi o soră în vârstă, pe nume Maria, care venise de la o distanţă de 50 de kilometri special pentru vizita noastră. Era la adevăr de 50 de ani şi dorea să facă cunoştinţă cu unul dintre primii supraveghetori de circumscripţie de după interdicţie. Am rugat-o să ne spună cum a cunoscut adevărul. Ne-a povestit că la vârsta de 17 ani a fost închisă într-un lagăr de concentrare din Germania, unde i-a întâlnit pe Martorii lui Iehova. A acceptat adevărul şi a fost botezată în lagăr de o soră unsă. După ce a fost eliberată, Maria s-a întors în Rusia ca să predice vestea bună despre Regat. După un timp a fost arestată şi închisă pentru că predica. A petrecut mulţi ani în lagăre de muncă sovietice.

Am fost impresionaţi s-o auzim pe această soră umilă spunând că în ultimele câteva săptămâni se rugase lui Iehova să-i arate dacă modul în care i se închina era aprobat de el. Mai târziu, în aceeaşi seară, i-am spus că într-un număr mai vechi al Turnului de veghe era dezbătut un anumit subiect în articolul «Întrebări de la cititori». Articolul arăta că este important ca botezul să fie efectuat de un frate creştin pentru a fi considerat valabil. Maria era foarte mulţumită. Simţea că primise răspuns la rugăciunile sale. Aşadar, spre marea ei bucurie, a fost botezată într-o cadă. Trecuseră cincizeci de ani de la dedicarea ei din 1944“.

HRANĂ SPIRITUALĂ RĂSPÂNDITĂ ÎN 11 FUSURI ORARE

Începând din 1991, fraţii din Rusia primeau prin poştă pachete mici de literatură din Germania sau din Finlanda. În iulie 1993 a sosit din Germania la Solnecinâi primul camion cu 20 de tone de literatură. Camioanele de la Filiala din Rusia au transportat literatura în Moscova, în Belarus şi în Kazahstan. Această sarcină nu era deloc uşoară. De exemplu, pentru a transporta literatura în Kazahstan, fraţii trebuiau să parcurgă 5 000 de kilometri. De obicei stăteau mult la graniţă, iar pe timp de iarnă camioanele rămâneau blocate în nămeţi.

În prezent, în Solnecinâi sosesc lunar circa 200 de tone de literatură. Şoferii de la Betel se folosesc de orice ocazie pentru a le depune mărturie grănicerilor sau vameşilor. Unora dintre aceştia le place să citească literatură biblică. Odată, un poliţist verifica un camion al Betelului. După ce i s-a spus că aparţine unei organizaţii religioase, poliţistul a început să critice religia. El a povestit cum a fost înjurat de un preot pe care îl oprise deoarece încălcase grav regulile de circulaţie. Fraţii i-au explicat cum îi tratează Dumnezeu pe oameni şi care este scopul lui cu privire la pământ şi omenire. Poliţistul şi-a schimbat tonul vocii şi a devenit mai prietenos. A pus câteva întrebări, iar fraţii şi-au scos Bibliile şi au purtat cu el o discuţie ziditoare. Poliţistul a fost atât de impresionat, încât a spus: „Îi voi căuta pe Martori ca să continui această discuţie“.

Din 1995 până în 2001, Filiala din Japonia a asigurat literatura pentru congregaţiile din Vladivostok, situat în Orientul Îndepărtat. Din Vladivostok, fraţii trimiteau literatura cu vaporul în congregaţiile din Kamceatka. Fraţii din Vladivostok s-au împrietenit cu căpitanii unor vapoare care mergeau în Kamceatka. Unul dintre căpitani a fost de acord să transporte gratis literatura noastră în cabina lui şi chiar ne-a ajutat s-o încărcăm pe vasul său. „Nu sunt religios“, le-a spus el fraţilor, „dar vreau să fac o faptă bună. Vă simpatizez şi îmi place felul în care sunteţi organizaţi. Când ajung la destinaţie nu trebuie să aştept mult până este descărcată literatura. Oamenii voştri sunt ca albinele: iau cutiile de literatură şi dispar numaidecât“.

ODATĂ CU CREŞTEREA APAR ALTE NECESITĂŢI

Ani la rând, ediţia în rusă a Turnului de veghe a fost o revistă lunară de 16 pagini, tipărită într-un format puţin mai mare decât cel din prezent. Toate articolele de studiu erau traduse în rusă şi distribuite fraţilor din Uniunea Sovietică. Apăreau însă mult mai târziu decât ediţia în engleză. Articolele de studiu ajungeau cu o întârziere de şase luni până la doi ani, iar celelalte articole ajungeau chiar mai târziu. Din 1981 până în 1985, ediţia în rusă a Turnului de veghe a apărut lunar şi a avut 24 de pagini, iar din 1985 apare bilunar. Prima ediţie în culori, tipărită simultan cu ediţia în engleză, a fost cea din 1 iunie 1990.

Tania, o traducătoare, îşi aminteşte: „Privind în urmă, ne dăm seama că ceea ce se traducea şi se tipărea pe atunci nu corespundea cerinţelor unei traduceri naturale, inteligibile. Dar era tot ce puteam face în acele împrejurări. De asemenea, era hrana necesară pentru cei înfometaţi din punct de vedere spiritual“.

Odată cu deschiderea lucrării în ţările fostei Uniuni Sovietice, literatura noastră a putut fi distribuită pe scară largă. Traducătorii ruşi care lucrau în Germania au fost nerăbdători să primească ajutor. Două noi măsuri au contribuit la îmbunătăţirea calităţii traducerii. Mai întâi, câţiva fraţi şi surori din Rusia şi Ucraina au avut marea bucurie de a merge la Filiala din Germania, unde au fost instruiţi ca traducători. Cinci dintre ei au sosit în 27 septembrie 1991, iar ulterior li s-au alăturat şi alţii. Prin urmare, echipa de traducere a trecut printr-o perioadă de reorganizare. Nu au lipsit însă problemele. ‘Lemnul şi piatra’ lor nu s-au transformat imediat în „aur“, ci au trecut prin toate etapele menţionate în Isaia 60:17.

Apoi, traducătorii ruşi au beneficiat de munca depusă de Departamentul de servicii pentru traducere, care fusese înfiinţat cu puţin timp în urmă. În perioada în care primii fraţi din Rusia au venit la Selters (Germania), la filiala de aici s-a ţinut un seminar pentru traducători.

Întrucât este de preferat ca activitatea de traducere să se efectueze în ţara în care se vorbeşte limba respectivă, în ianuarie 1994, echipa de traducere în limba rusă a plecat de la Filiala din Germania şi s-a stabilit la Betelul din Solnecinâi, care pe atunci era în construcţie.

Traducătorii veniţi din Rusia s-au despărţit cu greu de cei din Germania, care zeci de ani traduseseră pentru fraţii lor aflaţi sub Cortina de Fier, dar cărora împrejurările nu le-au permis să li se alăture traducătorilor care s-au întors în Rusia. După multe lacrimi şi îmbrăţişări, duminică, 23 ianuarie 1994, grupul de 17 fraţi şi surori, precum şi 2 fraţi care urmau să activeze ca pionieri speciali au plecat de la Selters.

„EU SUNT DUMNEZEUL PACIENTULUI“

Ani la rând, educaţia ateistă şi folosirea pe scară largă a sângelui în medicina sovietică au influenţat considerabil opinia medicilor şi a altor cadre medicale din Rusia referitoare la convingerile religioase ale pacienţilor lor. De aceea, medicii nu înţelegeau poziţia Martorilor şi chiar erau duri cu cei care aveau nevoie de îngrijire şi solicitau un tratament fără sânge.

Medicii obişnuiau să spună: „Aici eu sunt Dumnezeul pacientului!“. Dacă pacientul nu era de acord cu medicul, era imediat dat afară din spital. Mai mult, poziţia Martorilor bazată pe Biblie cu privire la transfuziile de sânge era deseori folosită de împotrivitori în încercarea de a ne interzice activitatea în Rusia.

În 1995, la Filiala din Rusia a fost înfiinţat Biroul de Informaţii Sanitare, cu scopul de a le oferi cadrelor medicale informaţii exacte despre poziţia Martorilor lui Iehova. S-au organizat câteva seminare, în care bătrâni din peste 60 de Comitete de Asistenţă Sanitară au învăţat cum să le furnizeze medicilor şi altor cadre medicale informaţiile necesare şi cum să găsească medici dispuşi să-i trateze fără sânge pe pacienţii Martori.

În 1998, medicii ruşi şi colegii lor din străinătate au ţinut în Moscova o conferinţă internaţională intitulată „Alternative la transfuziile de sânge în chirurgie“, prima de acest fel în Rusia. La conferinţă au participat peste 500 de medici din multe regiuni ale Rusiei. Între 1998 şi 2000, medicii ruşi au dobândit suficientă experienţă pentru a ţine zeci de astfel de conferinţe în câteva oraşe mari din Rusia. Aceste conferinţe au avut rezultate frumoase.

Într-o scrisoare oficială adresată avocaţilor care apărau drepturile pacienţilor Martori, dr. A. I. Vorobiov, fost ministru al sănătăţii şi director al unui centru de hematologie din Federaţia Rusă, a remarcat că, în urma revizuirii atitudinii medicilor faţă de transfuziile de sânge, „în Rusia, rata mortalităţii în rândul mamelor care nasc a scăzut cu 34%“. Apoi, dr. Vorobiov a spus: „Înainte de aceasta, sistemul nostru medical a înregistrat o rată a mortalităţii de opt ori mai mare decât cea înregistrată în Europa, întrucât moaşele le administrau mamelor transfuzii de sânge fără să fie necesar“.

În 2001, Ministerul Sănătăţii din Federaţia Rusă le-a trimis instrucţiuni instituţiilor medicale din întreaga ţară. Potrivit acestora, medicul trebuie să respecte dorinţa pacientului de a nu i se transfuza sânge, dorinţă bazată pe motive religioase. În 2002, Ministerul Sănătăţii a emis nişte Instrucţiuni asupra folosirii componenţilor sangvini. Acestea specificau că sângele poate fi transfuzat numai după ce pacientul îşi dă acordul în scris. De asemenea, ele arată că, dacă pacienţii refuză transfuzia cu componente sangvine din motive religioase, trebuie să se recurgă la metode de tratament alternative.

Mulţi medici şi-au schimbat atitudinea faţă de folosirea sângelui după ce au colaborat cu reprezentanţii Biroului de Informaţii Sanitare. Un chirurg le-a spus fraţilor: „De la pacienţii [Martori] şi de la dumneavoastră am înţeles că refuzul de a accepta transfuzii de sânge nu este un simplu capriciu, ci se bazează pe o poruncă biblică. De aceea, mi-am propus să verific dacă este aşa. Am citit toate referinţele biblice menţionate în materialul pe care mi l-aţi dat. După ce am stat şi am meditat, am ajuns la concluzia că poziţia dumneavoastră se bazează într-adevăr pe Biblie. Dar de ce preoţii noştri nu spun nimic despre această chestiune? Ori de câte ori vine vorba de sânge, le spun medicilor că Martorii respectă Biblia“. În prezent, peste 2 000 de medici din Rusia le administrează pacienţilor Martori tratamente fără sânge.

SLUJIND PLINI DE BUCURIE ÎN REPARTIŢIA LOR

Arno şi Sonja Tüngler, absolvenţi ai Şcolii Galaad, un curs intensiv ţinut în Germania, slujesc în Rusia din octombrie 1993. Cum progresează lucrarea lui Iehova în teritoriile în care îşi desfăşoară activitatea? Să-i lăsăm pe ei să ne povestească.

Arno: „La câteva săptămâni de la sosirea noastră în repartiţia din Moscova am ţinut primele teme la Şcoala pentru Serviciul Teocratic. După şase săptămâni am prezentat prima mea temă la un congres. Am fost repartizaţi într-o congregaţie cu aproximativ 140 de vestitori botezaţi, iar teritoriul congregaţiei era cam cât o circumscripţie din Germania. Primul nostru teritoriu se afla în apropierea casei de pionieri unde locuiam. Ne bucuram la gândul că eram primii Martori care predicau acolo din casă-n casă“.

Sonja: „Deşi nu ştiam prea multe cuvinte în rusă, uneori depuneam mărturie stradală fără să fim însoţiţi de alţi fraţi sau surori. Vorbeam cu oamenii şi le dădeam tracte şi literatură. Surorile şi fraţii locali ne-au ajutat mult. Nu era deloc greu să ne programăm cu ei în lucrare. Erau foarte amabili şi răbdători şi ne lăsau să vorbim în rusa noastră stricată. Blocul sovietic căzuse, iar oamenii manifestau un viu interes faţă de religie“.

Arno: „Participarea în lucrarea din casă-n casă şi conducerea de studii biblice ne-au ajutat foarte mult să învăţăm limba. În ianuarie 1994, după patru luni de şedere în Rusia, conduceam deja 22 de studii biblice, astfel că aveam multe ocazii să auzim şi să vorbim rusa folosită în viaţa de zi cu zi.

Pe atunci, cu ocazia congreselor se înregistra un număr impresionant de botezuri. Uneori, acesta reprezenta 10% sau chiar mai mult din auditoriu. În unele congregaţii nu erau suficienţi fraţi calificaţi, care să întrunească cerinţele pentru a fi bătrâni sau slujitori auxiliari. Un bătrân slujea în cinci congregaţii ca supraveghetor care prezidează! El m-a rugat să ţin cuvântarea de Comemorare pentru una dintre aceste congregaţii. Auditoriul era alcătuit din 804 persoane. Sala trebuia să fie eliberată imediat după terminarea cuvântării, pentru ca o altă congregaţie să intre şi să celebreze Comemorarea. Însă fratele care trebuia să ţină cuvântarea pentru congregaţia următoare a avut un accident de maşină în drum spre sală şi n-a mai ajuns la timp. De aceea a trebuit să ţin tot eu cuvântarea. În seria a doua au fost prezente 796 de persoane. Prin urmare, cele două congregaţii au avut la Comemorare o asistenţă de 1 600 de persoane, ceea ce demonstrează cât de interesaţi erau pe atunci oamenii faţă de adevăr“.

IEHOVA ‘GRĂBEŞTE’ SECERIŞUL

În Cuvântul său, Iehova a promis că va „grăbi“ strângerea ‘comorilor sale preţioase’ (Is. 60:22; Hag. 2:7). În 1980, în St. Petersburg existau 65 de vestitori, care, deşi erau urmăriţi pas cu pas de KGB, încercau să poarte conversaţii biblice cu locuitorii oraşului. În 1990, peste 170 de Martori depuneau mărturie informală pe străzile St. Petersburgului. În martie 1991, activitatea Martorilor din Rusia a fost înregistrată, iar în scurt timp, în oraş existau cinci congregaţii. Congresul internaţional ţinut în 1992 la St. Petersburg, precum şi alte evenimente teocratice, au contribuit la o creştere rapidă. În 2006, în St. Petersburg existau peste 70 de congregaţii.

În 1995, în Astrahan, nu departe de graniţa cu Kazahstanul, exista o singură congregaţie, care nu avea niciun bătrân şi niciun slujitor auxiliar. Cu toate acestea, fraţii au ţinut un congres de circumscripţie şi un congres special de o zi. Cuvântările au fost prezentate de bătrâni veniţi din Kabardino-Balkaria, de la o distanţă de peste 700 de kilometri. Fraţii nu ştiau dinainte câte persoane aveau să se boteze la aceste congrese. Roman Skiba îşi aminteşte: „Eu şi un alt bătrân am sosit cu două săptămâni înainte de un congres ca să ieşim în lucrare împreună cu congregaţia şi să analizăm întrebările de botez cu cei care doreau să se boteze. Totuşi n-am putut merge în lucrare, întrucât ne-am petrecut tot timpul discutând cu 20 de candidaţi la botez!“.

În 1999, fraţii din Ekaterinburg i-au invitat la Comemorare pe câţiva comercianţi de la o piaţă. Aceştia au întrebat dacă puteau să-şi invite şi prietenii. Cât de surprinşi au fost Martorii când au văzut venind la sală în jur de 100 de persoane! Deşi sala închiriată era spaţioasă, unele persoane au trebuit să stea în picioare.

STUDII BIBLICE CU CINCIZECI DE PERSOANE

Activitatea de predicare în oblastul Ivanovo, situat în apropierea Moscovei, a început spre sfârşitul anului 1991, când Pavel şi Anastasia Dimov s-au mutat în această zonă. Îi aştepta o misiune grea: predicarea într-un teritoriu cu peste un milion de locuitori. Cum aveau să înceapă? Au hotărât să folosească o metodă simplă şi eficientă: să expună pe un stand literatura biblică. Aşadar, în piaţa principală a oraşului Ivanovo şi-au făcut un stand, unde expuneau broşuri, reviste şi cărţi. Trecătorii se opreau şi mulţi manifestau interes sincer. Toţi cei interesaţi de adevăr erau invitaţi la o întrunire de studiere a Bibliei. Aceste întruniri nu erau studii biblice propriu-zise, pentru că se ţineau în săli închiriate şi participau la ele până la 50 de persoane. Studiile erau mai degrabă nişte întruniri, care cuprindeau două părţi. În prima parte se analiza cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, iar în a doua se studia un articol din Turnul de veghe. Aceste studii se ţineau de trei ori pe săptămână şi durau trei ore. Astfel de întruniri de studiere a Bibliei se ţineau în trei locuri din oraş. Pavel trecea mereu în raportul său de activitate doar trei studii biblice. Când a fost întrebat de ce conducea atât de puţine studii, comparativ cu majoritatea vestitorilor, care conduceau între 10 şi 20 de studii, fraţii au aflat că la fiecare studiu participau în jur de 50 de persoane interesate. Era evident că Iehova binecuvânta acea metodă, pentru că, în scurtă vreme, mulţi dintre participanţii la acele studii şi-au exprimat dorinţa de a le împărtăşi şi altora vestea bună. După un studiu, Pavel i-a rugat pe cei ce doreau să devină vestitori să mai rămână puţin. Dar nu a plecat nimeni, astfel că toţi au devenit vestitori. Numărul standurilor de literatură a crescut, iar după puţin timp multe chioşcuri din pieţe şi din parcuri erau pline de literatură.

Acum era timpul să trecem la o altă formă de predicare: lucrarea din casă-n casă. Dar cum se putea face acest lucru, de vreme ce aproape niciun vestitor nu participase vreodată la lucrarea din casă-n casă? Cei care au vrut să înveţe să predice din casă-n casă i-au însoţit în lucrare pe fraţii Dimov. De cele mai multe ori, erau mulţi vestitori care voiau să înveţe să predice din casă-n casă. Uneori, fratele Pavel era însoţit la uşă de zece vestitori o dată! Era uimitor că acest lucru nu-i intimida pe locatari, ci, dimpotrivă, le făcea plăcere să stea de vorbă cu un grup de oameni. Unii chiar îi invitau în casă pe toţi.

După puţin timp, noii vestitori au fost nerăbdători să predice în afara oraşului Ivanovo. De aceea au fost organizate ieşiri în alte oraşe din oblastul Ivanovo. Grupuri de câte 50 de fraţi se urcau în tren şi predicau până ajungeau la destinaţie, iar apoi se grupau doi câte doi. Ei mergeau în blocuri, le depuneau mărturie locatarilor şi îi invitau la o întrunire care urma să se ţină în seara respectivă. Cu acea ocazie se prezentau materiale video produse de Martorii lui Iehova şi se ţinea o cuvântare. După întrunire, tuturor celor prezenţi li se propunea un studiu biblic la domiciliu, iar cei interesaţi le dădeau fraţilor adresa. În urma acestor activităţi, în fiecare oraş din oblastul Ivanovo s-au format până la cinci congregaţii.

În 1994, numai în Ivanovo erau 125 de vestitori, iar asistenţa la Comemorare a fost de 1 008 persoane. În acelaşi an, la congresul de district s-au botezat 62 de persoane. Într-o singură zi s-a format o congregaţie! Acum, 1 800 de proclamatori ai Regatului sunt ocupaţi în lucrarea Domnului în oblastul Ivanovo.

ÎNTRUNIRI ÎN POFIDA OPOZIŢIEI

În unele oraşe se obţinea foarte greu aprobarea pentru a folosi stadioanele cu ocazia congreselor. De exemplu, în Novosibirsk, împotrivitorii instigaţi de clerici s-au postat la intrarea stadionului unde se ţinea congresul. Pe o pancartă făcută de ei scria: „Feriţi-vă de Martorii lui Iehova!“. Totuşi, împotrivitorii n-au observat că ultimele două litere ale primului cuvânt de pe pancartă se şterseseră, astfel că mesajul lor suna de fapt: „Aveţi grijă de Martorii lui Iehova!“.

În 1998, fraţii au avut probleme când au vrut să organizeze un congres de circumscripţie în Omsk. Din cauza presiunilor exercitate de împotrivitori, autorităţile locale l-au constrâns pe directorul sălii să rezilieze în ultimul moment contractul de închiriere încheiat cu Martorii. Câteva sute de persoane care au venit la congres s-au adunat în faţa sălii. De frică să nu fie devastată sala ori să păţească el ceva, directorul i-a rugat pe fraţi să nu recurgă la violenţă. Fraţii l-au liniştit, asigurându-l că nimeni nu va face niciun rău. Delegaţii au fost liniştiţi, au făcut poze în amintirea acelei ocazii şi apoi au plecat. Directorul s-a convins că Martorii lui Iehova sunt un popor paşnic. După două săptămâni, congresul s-a ţinut într-o altă sală. Întrucât au aflat prea târziu de congres, împotrivitorii au sosit abia la sfârşitul programului şi nu l-au mai putut întrerupe.

UN CONGRES „SUB BOLTA ÎNSTELATĂ“

În perioada 22–24 august 2003, în oraşul Stavropol (Caucazia) era programat unul dintre congresele de district în limbajul semnelor. Au venit delegaţi din 70 de oraşe din Rusia. Exista totuşi pericolul ca acest congres să fie anulat din cauza opoziţiei crâncene din partea edililor oraşului. În ziua dinaintea congresului, directorul sălii a reziliat contractul de închiriere. Dar vineri, 22 august, fraţii au încheiat un contract cu administratorul unui circ, pentru a folosi arena cu ocazia congresului.

Programul a început la orele 15.00. Dar la începutul celei de-a doua sesiuni, s-a produs pe neaşteptate o pană de curent. Delegaţii au rămas liniştiţi la locurile lor, iar programul a fost reluat după o oră, când situaţia s-a remediat. Programul s-a încheiat la orele 21.30.

A doua zi de congres a început la ora 9.30 tot cu o pană de curent. După puţin timp s-a întrerupt şi alimentarea cu apă. Cum puteau fraţii să ţină congresul fără apă şi fără lumină? La ora 10.50, comitetul congresului a decis să deschidă toate uşile, întrucât era o zi însorită. Folosindu-şi ingeniozitatea, fraţii au scos afară câteva oglinzi mari, care reflectau lumina atât în sală, cât şi în locul unde se afla vorbitorul. Deşi cei din auditoriu puteau să-l vadă pe vorbitor, acesta nu putea să-şi vadă bine notiţele pentru că lumina era foarte puternică! De aceea, folosind alte oglinzi, fraţii au direcţionat lumina soarelui spre globul mare de oglinzi prins de cupola circului. În arenă străluceau o mulţime de luminiţe, iar acum vorbitorul şi întregul auditoriu se puteau concentra la program. A fost un congres unic, ţinut „sub bolta înstelată“. Aşa au descris delegaţii luminiţele care licăreau deasupra arenei întunecate a circului.

După puţin timp a venit primarul însoţit de câţiva funcţionari. Au rămas uimiţi când au văzut că Martorii îşi ţineau congresul. Cel mai mult însă i-a impresionat conduita delegaţilor. Nimeni n-a obiectat şi nu s-a plâns, ci toţi erau cu privirile aţintite spre vorbitor. Şeful poliţiei, care mai înainte se purtase violent cu Martorii, a fost atât de mişcat de ceea ce a văzut, încât a spus: „În sufletul meu sunt de partea voastră, dar trăim într-o lume care nu vă agreează“.

Funcţionarii au plecat, iar după puţin timp s-a dat drumul la curent. Deşi primele două zile de congres s-au terminat târziu, delegaţii au rămas la locurile lor până la rugăciunea de încheiere. În pofida opoziţiei, numărul delegaţilor a crescut zilnic, de la 494, câţi erau vineri, la 535, sâmbătă, şi la 611, duminică! În rugăciunea de încheiere i-au fost aduse lui Iehova calde mulţumiri pentru că a permis să aibă loc acest congres impresionant. Delegaţii au plecat plini de bucurie şi mai hotărâţi ca oricând să-i slujească Tatălui lor ceresc şi să-i laude numele.

PERSOANELE CU DEFICIENŢE DE AUZ ÎL LAUDĂ PE IEHOVA

Printre miile de delegaţi din Uniunea Sovietică ce au participat în 1990 la congresul special din Polonia s-au aflat şi câteva persoane cu deficienţe de auz. După ce au primit încurajare spirituală la congres, ei au fost primii „semănători“ care au depus eforturi asidue pentru a predica. În 1992 se putea spune că această parte a ogorului era gata de secerat, iar ‘secerişul avea să fie mare’ (Mat. 9:37). În 1997 s-a format prima congregaţie de limbajul semnelor şi în întreaga ţară s-au format numeroase grupe de limbajul semnelor. În 2002 a luat fiinţă o circumscripţie de limbajul semnelor, cea mai mare circumscripţie din lume ca suprafaţă. În 2006, proporţia era de un vestitor la 300 de persoane cu deficienţe de auz şi de un vestitor la 1 000 de persoane fără deficienţe de auz.

Situaţia existentă impunea o traducere de calitate a publicaţiilor noastre în limbajul semnelor. În 1997, Filiala din Rusia a început traducerea în limbajul semnelor. Evdokia, o soră cu deficienţe de auz, care face parte din echipa de traducere în limbajul semnelor, a spus: „Pentru mine este un privilegiu deosebit să slujesc la Betel şi să traduc publicaţiile noastre în limbajul semnelor. În lume, oamenii nu au încredere în persoanele cu deficienţe de auz şi le consideră inferioare. Dar în organizaţia lui Iehova lucrurile stau cu totul altfel. În primul rând, înţeleg că Iehova însuşi are încredere că vom transmite adevărul în limba noastră. În al doilea rând, ne simţim în siguranţă în mijlocul poporului lui Iehova şi suntem cu adevărat fericiţi că facem parte dintr-o familie aşa de mare“.

VESTEA BUNĂ ÎN ORICE LIMBĂ

Deşi principala limbă vorbită în Uniunea Sovietică era rusa, aici se vorbeau în jur de 150 de alte limbi. În 1991, interesul faţă de adevăr al celor ce vorbeau aceste limbi a crescut, îndeosebi în cele 15 ţări care şi-au câştigat independenţa după destrămarea Uniunii Sovietice. În armonie cu Revelaţia 14:6, s-au depus eforturi considerabile pentru a ajunge la oameni din „orice naţiune, trib, limbă şi popor“ din acest vast teritoriu. De aceea, a fost necesar ca revista Turnul de veghe să fie publicată în alte 14 limbi vorbite pe teritoriul supravegheat de Filiala din Rusia. Aceste reviste aveau să fie hrana spirituală a zeci de mii de noi discipoli. Ca să faciliteze răspândirea veştii bune, Filiala din Rusia supraveghează traducerea literaturii în peste 40 de limbi, permiţând adevărului biblic să atingă inimile oamenilor mai repede şi mai mult ca oricând.

Cele mai multe dintre aceste limbi sunt vorbite în Federaţia Rusă. De exemplu, pe străzile Beslanului şi ale Vladikavkazului se poate auzi vorbindu-se în osetă; în zona lacului Baikal se vorbeşte buriata, o limbă înrudită cu mongola; iakuta, o limbă altaico-turcică, este vorbită de crescătorii de reni şi de alţi locuitori ai Orientului Îndepărtat. La aceste limbi se adaugă cele aproximativ 30 de limbi vorbite în Caucazia. După rusă, tătara este limba cu cel mai mare număr de vorbitori din Rusia: peste cinci milioane, îndeosebi în zona cunoscută sub numele de Tatarstan.

Vorbitorii de tătară sunt în general dornici să citească literatură în limba lor, deşi unii acceptă publicaţii şi în rusă. În timpul campaniei cu tractul Ştiri ale Regatului nr. 35, o femeie de la ţară a primit un tract şi a scris o scrisoare în care cerea un exemplar în tătară al broşurii Ce pretinde Dumnezeu. O soră i-a trimis broşura şi o scrisoare, iar femeia i-a răspuns scriindu-i o însufleţitoare scrisoare de opt pagini. După puţin timp, ea a început să studieze Biblia, folosind publicaţii în tătară. Un bărbat care a primit broşura Ce pretinde Dumnezeu în tătară a spus că aceasta l-a ajutat să vadă cu alţi ochi situaţia mondială. Nu s-ar fi obţinut astfel de rezultate dacă nu ar fi existat literatură în tătară.

O femeie care vorbeşte limba mari a primit tractul Ştiri ale Regatului nr. 35. După ce l-a citit, a vrut să cunoască mai multe lucruri, dar în satul în care locuia nu era niciun Martor. Odată, când s-a dus în oraş, a întâlnit o Martoră a lui Iehova, care i-a dat cartea Cunoştinţa şi alte publicaţii în rusă. După ce le-a studiat singură, a început să le predice consătenilor ei şi, în scurtă vreme, studia cu un grup de persoane. Mai târziu a aflat că în Ijevsk urma să se ţină un congres special de o zi. A mers la acel congres, sperând că va fi botezată. Însă la congres a aflat că cei ce voiau să se boteze trebuiau ca mai întâi să studieze cu conştiinciozitate Biblia. De aceea, fraţii s-au îngrijit să fie ajutată de cineva. Toate acestea s-au întâmplat datorită unui tract Ştiri ale Regatului tradus în limba vorbită de această femeie.

În Vladikavkaz era doar o congregaţie de limbă osetă, iar la congresele de circumscripţie şi de district nicio cuvântare nu era tradusă în osetă. Totuşi, în 2002, cuvântările au fost traduse pentru prima oară în osetă. Fraţii vorbitori de osetă au fost foarte bucuroşi. Chiar şi cei ce ştiau bine limba rusă au spus că mesajul biblic le-a atins inima pentru că a fost prezentat în limba lor. Această măsură a contribuit la creşterea spirituală a congregaţiei, iar mulţi oseţi au venit la adevăr. În 2006, în Osetia s-a format o circumscripţie şi s-au ţinut pentru prima oară congrese de circumscripţie în limba osetă.

Cu ocazia vizitei făcute de supraveghetorii itineranţi unui grup din satul îndepărtat Aktaş din Altai, în jur de 30 de persoane s-au strâns într-un apartament, deşi grupul respectiv era alcătuit doar din câţiva vestitori. Toţi au ascultat cuvântarea publică, dar, în timpul cuvântării de serviciu ţinute de supraveghetorul de district, aproape jumătate din cei prezenţi au plecat. După întrunire, supraveghetorul de district i-a întrebat pe fraţii locali de ce plecaseră atât de mulţi. O femeie în vârstă, care vorbea limba altaică, i-a răspuns într-o rusă stricată: „Faci o lucrare importantă, dar n-am înţeles aproape nimic!“. La următoarea vizită a supraveghetorului de circumscripţie, cuvântările au fost traduse şi toţi au rămas până la sfârşitul programului.

În oraşul Voronej se află mulţi studenţi străini. În 2000, un slujitor auxiliar care vorbeşte limba chineză a organizat nişte cursuri de limbă chineză. Fiind conştienţi de necesitatea existentă, mulţi Martori au învăţat limba chineză şi au început să le predice studenţilor chinezi. Deşi chineza este o limbă extrem de dificilă, fraţii nu s-au dat bătuţi. În februarie 2004, în oraş s-a înfiinţat prima grupă de studiu de carte în chineză. În aprilie s-a botezat primul chinez care a studiat Biblia, iar după două luni, un altul. În prezent, la studiul de carte asistă cu regularitate grupuri de persoane interesate şi se conduc în jur de 15 studii în chineză. Pe măsură ce vestea bună ajunge în toate colţurile acestui vast teritoriu, Filiala din Rusia continuă să satisfacă cererea tot mai mare de literatură în cât mai multe limbi.

PIONIERII PRIMESC INSTRUIRE

Şcoala pentru Pionieri se ţine în Rusia de câţiva ani, fiecare clasă fiind alcătuită din 20–30 de cursanţi, majoritatea pionieri locali, care nu trebuie să parcurgă distanţe mari pentru a frecventa cursurile şcolii. Totuşi, în cazul primei clase, lucrurile au stat altfel. Roman Skiba relatează: „Îmi amintesc foarte bine cum s-a desfăşurat în 1996 Şcoala pentru Pionieri, organizată în Ekaterinburg. Numărul cursanţilor a fost de peste 40 de fraţi şi surori. Pentru a participa la cursuri, mulţi au trebuit să călătorească sute de kilometri, iar unii aproape 1 000 de kilometri“.

Svetlana slujeşte din 1997 ca pionieră regulară în teritoriul de surdo-muţi. În ianuarie 2000, ea a absolvit Şcoala pentru Pionieri în limbajul semnelor. Svetlana a relatat cât de mult a ajutat-o şcoala să fie mai eficientă în lucrare. De asemenea, ea a înţeles ce înseamnă să te comporţi ca un creştin în familie şi în congregaţie. Iată ce a mai spus ea: „Am început să-i iubesc mai mult pe oameni. Mai mult, am înţeles cât este de important să colaborez cu fraţii şi cu surorile. Acum accept mult mai uşor sfaturile. De asemenea, calitatea studiilor biblice pe care le conduc s-a îmbunătăţit semnificativ, întrucât am început să folosesc ilustrări când le predau altora“.

Aliona slujeşte ca pionieră în Habarovsk, un oraş din Orientul Îndepărtat. Ea îi ajută pe cei cu deficienţe auditive să înveţe adevărul. Pentru a fi mai eficientă, Aliona a dorit să participe la cursurile Şcolii pentru Pionieri în limbajul semnelor. Ce probleme a trebuit să înfrunte? Aliona a spus: „Cel mai apropiat oraş în care se ţinea Şcoala pentru Pionieri în limbajul semnelor era Moscova, situată la 9 000 de kilometri de Habarovsk. De aceea a trebuit să călătoresc cu trenul opt zile dus şi opt zile întors“. Dar ea nu a regretat nicio clipă că a făcut acest drum!

În afară de şcolile organizate în sprijinul fraţilor care slujesc în teritoriul de surdo-muţi, din 1996 până în 2006 s-au organizat în Rusia sute de Şcoli pentru Pionieri. Instruirea pionierilor a contribuit în mod direct la progresul lucrării de predicare, dar şi al congregaţiilor. Marcin, care slujeşte în prezent ca supraveghetor de circumscripţie, îşi aminteşte: „În 1995 am fost numit pionier special în congregaţia Kunţëvo din Moscova. Când se ţineau cuvântarea biblică şi studiul Turnului de veghe aveam impresia că sunt la congres. În sală erau în jur de 400 de persoane. Pe atunci, congregaţia era alcătuită din 300 de vestitori. În mai puţin de zece ani, din congregaţia-mamă s-au format zece congregaţii!

În 1996 şi 1997 am asistat la o creştere impresionantă a circumscripţiei în care slujeam ca supraveghetor. Am vizitat o congregaţie din oraşul Voljski, oblastul Volgograd. Când am revenit după şase luni, în această congregaţie erau 75 de noi vestitori. De fapt, încă o congregaţie! N-am cuvinte să descriu spiritul manifestat de aceşti noi vestitori zeloşi! La întrunirile pentru serviciul de teren, care se ţineau într-un apartament de bloc, participau de regulă până la 80 de persoane. Pentru că nu mai era loc, mulţi stăteau pe palier sau pe scări“.

TINERI CARE ÎL LAUDĂ PE IEHOVA

Mulţi tineri manifestă interes faţă de mesajul despre Regat, în pofida opoziţiei din partea părinţilor. Iată ce a relatat o soră în vârstă de 20 de ani: „În 1995, când aveam nouă ani, Martorii lui Iehova le-au predicat părinţilor mei, dar ei n-au acceptat adevărul. Eu însă voiam să cunosc mai multe despre Dumnezeu. Din fericire, o prietenă care îmi era şi colegă de clasă a început să studieze Biblia. M-am alăturat ei. Când au aflat părinţii mei, mi-au interzis să mai am de-a face cu Martorii. Uneori mă încuiau în apartament, ca să nu merg la studiu. Situaţia aceasta a continuat până am împlinit 18 ani, când am plecat la şcoală într-un alt oraş, unde i-am găsit pe Martori. Ce fericită am fost să-mi reiau studiul biblic! Am început să-l iubesc pe Iehova din toată inima şi m-am botezat la un congres de district din 2005. Imediat după botez am devenit pionieră auxiliară. În prezent, părinţii mei apreciază comoara mea din copilărie“.

O altă soră îşi aminteşte: „În 1997, când Martorii mi-au oferit o revistă Treziţi-vă!, aveam 15 ani. Mi-au plăcut titlul şi conţinutul revistei şi am vrut s-o primesc cu regularitate. Când tata a aflat că citeam aceste reviste, le-a interzis Martorilor să mai vină la noi acasă. După un timp, verişoara mea a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova, iar la începutul anului 2002 m-am hotărât să asist împreună cu ea la întrunirile de la Sala Regatului. Acolo am auzit că Martorii lui Iehova slujesc ca misionari. Am cultivat o dorinţă arzătoare de a-i ajuta pe alţii să-l cunoască pe Dumnezeu. Dar verişoara mea mi-a explicat că, mai întâi, trebuie să mă las de fumat, să-mi modelez viaţa în armonie cu voinţa lui Dumnezeu şi să devin o slujitoare a lui. I-am ascultat sfatul, astfel că după şase luni m-am botezat şi imediat am devenit pionieră auxiliară. Sunt fericită că am un scop real în viaţă“.

ÎN CĂUTAREA ‘COMORILOR PREŢIOASE’ DIN SAHA

Oblastul Amur şi toată Saha formează o circumscripţie. În anul de serviciu 2005, oraşul Iakuţk, capitala Republicii Saha, a găzduit congresul de circumscripţie şi congresul special de o zi. A fost foarte plăcut să-i vezi pe localnici asistând la aceste congrese.

Din motive practice, circumscripţia a fost împărţită în cinci părţi, pentru fiecare fiind organizat un congres. Supraveghetorii itineranţi trebuiau să călătorească de la un congres la altul 24 de ore cu trenul, 15 ore cu maşina şi 3 ore cu avionul.

În această regiune, iernile sunt foarte reci, cu temperaturi de –50°C sau chiar mai scăzute. Dar, chiar şi aşa, vestitorii locali predică nu numai în blocuri, ci şi din casă-n casă.

La începutul anului 2005 s-au format două grupe de vestitori. O grupă se află în satul Kaiâr, la 80 de kilometri de ţărmul mării Laptev, deasupra Cercului Arctic. Satul are o populaţie de 500 de locuitori, dintre care 4 sunt Martori. În 2004, asistenţa la Comemorarea ţinută în acest sat a fost de 76 de persoane! Pentru a vizita această grupă, supraveghetorul de circumscripţie trebuie să călătorească în jur de 900 de kilometri cu avionul şi peste 450 de kilometri cu maşina pe drumuri acoperite cu zăpadă.

O altă grupă se află în satul îndepărtat Ust-Nera, situat la 100 de kilometri de satul Oimiakon. Iarna, temperaturile scad uneori până la –60°C. Anul trecut, vestitorii din această grupă au venit la congresul de circumscripţie cu două maşini. Ca să ajungă, au trebuit să călătorească 2 000 de kilometri, cea mai mare parte a drumului parcurgând-o prin zone nelocuite şi izolate, la temperaturi de –50°C.

Un supraveghetor de circumscripţie a avut o experienţă interesantă. Aceasta s-a petrecut la o altitudine de 4 000 de metri. Iată ce a relatat el: „În timpul campaniei cu broşura Vegheaţi!, în circumscripţia noastră s-au ţinut o serie de congrese. Eu şi supraveghetorul de district am călătorit cu avionul de la un congres la altul. Pentru că terminaserăm broşurile Vegheaţi!, i-am oferit stewardesei broşura Ce pretinde Dumnezeu de la noi? Stewardesa a spus că primise deja literatură biblică şi, spre surprinderea noastră, ne-a arătat o broşură Vegheaţi! Am fost foarte fericiţi să vedem că fraţii noştri erau activi! În timpul conversaţiei a sosit şi copilotul, care s-a alăturat discuţiei noastre. Am vorbit cu ei aproape tot drumul. Încântat de discuţia purtată cu noi, copilotul a luat câteva reviste pentru a le oferi şi membrilor echipajului din cabina pilotului“.

VESTEA BUNĂ ÎN SAHALIN

În Sahalin, o insulă situată în nordul insulei Hokkaidō, insula cea mai nordică a Japoniei, primii Martori au sosit aici la sfârşitul anilor ’70. Fraţii din Vladivostok care supravegheau lucrarea de predicare din această regiune l-au îndemnat pe Serghei Saghin să-şi extindă activitatea şi să se mute pe insulă, ca să le predice locuitorilor de acolo. În timp ce muncea în port, Serghei încerca să iniţieze conversaţii pe teme biblice cu alţi muncitori. În scurtă vreme, Serghei conducea câteva studii biblice. Deşi, ulterior, a trebuit să plece de pe insulă, seminţele adevărului au dat în cele din urmă roade.

Congresele din 1989 şi 1990 ţinute în Polonia i-au motivat pe mulţi Martori din Rusia să-şi extindă serviciul şi să se mute acolo unde era nevoia mai mare. În 1990, Serghei şi Galina Averin s-au mutat din Habarovsk, situat în Orientul Îndepărtat, în Korsakov, pe insula Sahalin. După câteva luni, doi pionieri şi câţiva vestitori s-au mutat în Lujno-Sahalinsk, unde era un singur Martor.

Pavel Sivulski, fiul lui Pavel Sivulski menţionat mai înainte şi unul dintre cei doi pionieri, slujeşte în prezent la Betel. El îşi aminteşte: „Când am ajuns la Lujno-Sahalinsk, eu şi un frate ne-am cazat la un hotel, pentru că n-am găsit imediat o locuinţă. Am început lucrarea din casă-n casă în apropierea hotelului şi în timpul conversaţiilor îi întrebam pe oameni dacă aveau camere de închiriat. Am întâlnit persoane care ne-au întrebat unde puteau să continue discuţia din Biblie, dar le spuneam că locuiam la un hotel şi că, de îndată ce vom găsi o locuinţă, îi vom invita la noi. Ne-am rugat cu ardoare lui Iehova să ne ajute să găsim un loc de muncă şi o locuinţă. Iehova ne-a răspuns la rugăciuni. În scurtă vreme am avut şi loc de muncă, şi un apartament. O doamnă ne-a invitat să stăm în apartamentul ei. Nu ne-a cerut să-i plătim chirie şi chiar ne făcea de mâncare, ceea ce ne-a ajutat să petrecem mai mult timp în lucrare. Iehova ne-a arătat că era cu noi. În scurt timp conduceam multe studii biblice şi organizam grupe de studiu de carte. După două luni am închiriat o casă, unde am ţinut întrunirile“.

Pe măsură ce congregaţia creştea, mulţi vestitori noi au îmbrăţişat pionieratul. Ei aveau spirit de pionier şi s-au mutat în alte părţi ale insulei pentru a răspândi adevărul în rândul localnicilor. Iehova a binecuvântat din plin zelul acestor congregaţii, care creşteau repede, iar după trei ani, adică în 1993, din congregaţia-mamă se formaseră opt congregaţii.

Cu timpul, mulţi vestitori au părăsit insula din cauza problemelor economice, dar şi pentru a-şi extinde activitatea. Ca mai înainte, aceste eforturi au fost încununate de succes. În prezent, în centrul oraşului Lujno-Sahalinsk se află o frumoasă Sală a Regatului, iar insula are nouă congregaţii şi patru grupuri, care alcătuiesc o circumscripţie.

ÎN POFIDA MULTOR ÎMPOTRIVITORI, UŞA SE DESCHIDE

În secolul I, apostolul Pavel a spus: „Mi s-a deschis o uşă largă care duce la activitate, dar sunt mulţi împotrivitori“ (1 Cor. 16:9). Nici în prezent, după două mii de ani, numărul împotrivitorilor n-a scăzut. În perioada 1995–1998, Procuratura din Moscova a început urmărirea penală împotriva Martorilor de patru ori. Martorii lui Iehova au fost acuzaţi că incită oamenii la intoleranţă religioasă, că destramă familiile, că se angajează în activităţi împotriva statului şi că încalcă drepturile cetăţenilor. Întrucât aceste acuzaţii n-au putut fi dovedite, în 1998 s-a intentat un proces civil împotriva Martorilor, având la bază aceleaşi acuzaţii nefondate.

După aproximativ un an, Ministerul Justiţiei a înregistrat din nou Centrul Administrativ al Martorilor lui Iehova din Rusia şi a recunoscut că Martorii lui Iehova nu incită populaţia la ură religioasă, nu destramă familiile şi nu încalcă drepturile omului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre literatura lor. Cu toate acestea, procuratura a adus din nou aceleaşi acuzaţii.

Unii profesori de studii religioase au înţeles că Martorii lui Iehova îşi bazează convingerile exclusiv pe Biblie. Iată ce a spus dr. N. S. Gordienko, profesor de studii religioase la Universitatea Pedagogică de Stat Herzen din St. Petersburg: „Când specialiştii îi acuză pe Martorii lui Iehova pentru învăţăturile lor, ei nu-şi dau seama că aduc, de fapt, acuzaţii împotriva Bibliei“.

Cu toate acestea, Tribunalul din Moscova a decis să le anuleze Martorilor lui Iehova din Moscova statutul legal. Totuşi, acest lucru nu-i împiedică pe fraţii noştri să respecte porunca biblică de a le împărtăşi altora vestea bună. Martorii lui Iehova consideră că locuitorii Moscovei trebuie să decidă personal în privinţa convingerilor lor religioase. Îngrădirea acestui drept ar fi o încălcare a libertăţilor oricărui locuitor al Moscovei. Prin urmare, Martorii din Moscova vor continua să respecte porunca lui Isus Cristos de a predica şi de a face discipoli (Mat. 28:19, 20). În prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului analizează decizia Tribunalului din Moscova.

În septembrie 1998, când au început audierile privitoare la încercarea de a desfiinţa comunitatea de Martori ai lui Iehova din Moscova, aici erau 43 de congregaţii. După opt ani erau 93! Iehova i-a promis poporului său: „Nicio armă pregătită împotriva ta nu va reuşi“ (Is. 54:17). În 2007, Martorii lui Iehova au ţinut un congres de district pe stadionul Lujniki din Moscova, care în trecut găzduia olimpiade. La acest congres au asistat 29 040 de persoane şi s-au botezat 655.

NUMELE LUI DUMNEZEU ESTE MARE ÎN RUSIA

Aşa cum este consemnat în Maleahi 1:11, Iehova Dumnezeu a spus: „De la răsăritul soarelui până la apusul soarelui numele meu va fi mare printre naţiuni“. În această ţară întinsă, fiecare răsărit de soare le oferă Martorilor posibilitatea de a găsi alte persoane asemănătoare oilor. În anul de serviciu care a trecut, în Rusia s-au botezat peste şapte mii de persoane. Este o dovadă de netăgăduit că „Ţarul Ţarilor“, cum este numit Isus Cristos în Biblia rusă, este cu supuşii săi în timp ce ei îndeplinesc această lucrare! (Mat. 24:14; Rev. 19:16)

„Ziua lui Iehova va veni ca un hoţ“, a spus apostolul Petru (2 Pet. 3:10). Aşadar, slujitorii lui Iehova din Rusia sunt hotărâţi ca în timpul care a mai rămas să-i caute pe cei cu o dispoziţie corectă din orice naţiune, trib, limbă şi popor.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 110]

„Dacă am fi găsit în dosarele voastre ceva ce v-ar fi incriminat, fie şi numai o picătură de sânge pe care aţi fi vărsat-o, v-am fi împuşcat pe toţi“

[Text generic pe pagina 128]

„Dacă vă lăsăm liberi, mulţi cetăţeni sovietici vi se vor alătura. De aceea vă considerăm o gravă ameninţare pentru statul nostru“

[Text generic pe pagina 219]

„Oamenii voştri sunt ca albinele: iau cutiile de literatură şi dispar numaidecât“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 69]

Siberia

La ce vă gândiţi când auziţi de Siberia? La un loc sălbatic şi neprimitor, cu ierni foarte geroase sau la un loc ostil, unde au fost deportaţi oamenii care au intrat în conflict cu regimul sovietic? Imaginea aceasta ar putea fi corectă, dar nu şi completă.

Siberia este o regiune imensă, mai întinsă decât Canada, a doua dintre cele mai mari ţări din lume. În prezent, Siberia are o suprafaţă de peste treisprezece milioane de kilometri pătraţi, întinzându-se de la Munţii Ural spre est, până la Oceanul Pacific şi de la graniţa cu Mongolia şi China spre nord, până la Oceanul Arctic. Este o regiune bogată în resurse naturale: lemn, petrol şi gaze naturale. Pretutindeni în Siberia se întâlnesc lanţuri muntoase, câmpii, terenuri mlăştinoase şi lacuri. De asemenea, ea este brăzdată de râuri mari.

Aproape un secol şi jumătate, Siberia a fost un loc al detenţiei, al muncii forţate şi al deportării. Între anii ’30 şi ’40 ai secolului trecut, Iosif Stalin a trimis milioane de oameni să muncească în lagărele de aici. În 1949 şi 1951, circa 9 000 de Martori ai lui Iehova din Moldova, republicile baltice şi Ucraina au fost deportaţi în Siberia.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 72, 73]

Prezentare generală

Teritoriul

Este ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume. Măsurată de la est la vest, Rusia are 7 700 de kilometri, iar de la nord la sud, 3 000 de kilometri, suprafaţa totală fiind de 17 075 400 de kilometri pătraţi. Cuprinzând în mod incredibil 11 fusuri orare, Rusia ocupă aproape jumătate din Emisfera Nordică. În Rusia se află cel mai înalt munte şi cel mai lung fluviu din Europa, precum şi cel mai adânc lac din lume.

Populaţia

Din întreaga populaţie a ţării, 80 la sută sunt ruşi. Totuşi, în Rusia trăiesc peste 70 de alte grupuri etnice, dintre care unele numără câteva mii de locuitori, iar altele peste un milion.

Limba

Rusa este limba oficială, fiind vorbită de aproape întreaga populaţie. Aici se vorbesc peste 100 de limbi, dintre care unele au aproape un milion de vorbitori nativi.

Economia

Rusia se înscrie printre principalii producători mondiali de petrol şi de gaze naturale. Printre industriile importante se numără industria forestieră, minieră şi a bunurilor de larg consum.

Alimentaţia

Delicioasele mâncăruri din carne, peşte, varză sau brânză de vaci se consumă cu pâine neagră de secară, cartofi şi hrişcă. Bucătăria rusească este bogată în grăsimi şi carbohidraţi, care asigură energia necesară pentru a rezista în lungile ierni geroase. Una dintre mâncărurile tradiţionale este pelmeni (perişoare), servite în supă sau stropite cu smântână, ori piroşte (colţunaşi) umplute cu varză, carne, brânză sau cartofi. Ciorba tradiţională este borşul, sau ciorba de sfeclă, şi şciul, un fel de ciorbă de varză.

Clima

Verile sunt fierbinţi, iar iernile întunecoase şi geroase. Primăvara şi toamna trec repede, lăsându-le stăpâne pe celelalte două anotimpuri.

(Hărţi ale Rusiei se găsesc la paginile 116 şi 167)

[Legenda fotografiilor]

Kremlinul

Muntele Elbrus, Kabardino-Balkaria

Urs brun, peninsula Kamceatka

[Chenarul de la paginile 92, 93]

O bătălie pentru inimi şi minţi

Guvernul sovietic nu căuta să-i extermine pe Martori. Scopul său era acela de a-i convinge sau de a-i forţa să adopte ideologia sovietică. De aceea, guvernul s-a folosit de KGB — creierul şi securitatea internă a guvernului. Iată câteva metode folosite de KGB:

Percheziţiile: Acestea se făceau în casele Martorilor chiar şi în timpul nopţii. Unele familii au fost nevoite să se mute în altă parte din cauza percheziţiilor frecvente.

Urmărirea: Aceasta consta, printre altele, în interceptarea convorbirilor telefonice, în cenzurarea corespondenţei sau în instalarea unor dispozitive de ascultat în casele fraţilor.

Amenzi şi întreruperea întrunirilor: În toată ţara, autorităţile locale îi urmăreau pe fraţi pentru a vedea unde se întrunesc şi îi amendau pe toţi. Deseori, amenda era jumătate sau chiar mai mult din salariul mediu lunar.

Mituirea şi şantajul: În schimbul cooperării, KGB-ul le promitea unor Martori apartamente în centrul Moscovei şi maşini. În multe situaţii, fraţilor li se spunea că vor fi condamnaţi la mulţi ani în lagăre de muncă dacă refuzau să colaboreze.

Propaganda: Filmele, programele TV şi ziarele îi prezentau pe Martori ca fiind pericole pentru societate. În închisori şi în lagărele de muncă se ţineau prelegeri în care se spunea că fraţii foloseau Biblia ca paravan pentru a face propagandă politică. Din această cauză, fraţii au ajuns victimele discriminării. Profesorii le dădeau elevilor Martori note mici, iar angajatorii nu le acordau fraţilor prime sau concedii, care li se cuveneau pe drept.

Infiltrarea: Unii agenţi KGB pretindeau că îi interesează mesajul despre Regat, studiau şi apoi erau botezaţi. Câţiva au ajuns chiar în poziţii de răspundere în organizaţie. Scopul lor era să oprească lucrarea de predicare semănând suspiciune şi dezbinare între fraţi.

Deportarea: Martorii erau trimişi în zone îndepărtate ale ţării, unde munceau din greu 12 ore pe zi, ca să-şi câştige existenţa. Iarna îndurau gerul aspru, iar vara, ţânţarii şi tăunii.

Confiscări şi separări: Proprietăţile, casele şi bunurile erau confiscate. Uneori, copiii erau luaţi de lângă părinţii lor Martori.

Ridiculizări şi bătăi: Mulţi Martori, inclusiv femei, erau insultaţi şi ridiculizaţi. Unii erau bătuţi cu o cruzime greu de imaginat.

Închisoarea: Obiectivul era acela de a-i constrânge pe Martori să renunţe la credinţa lor sau de a-i izola de ceilalţi fraţi.

Lagărele de muncă: În aceste lagăre, Martorii ajungeau la epuizare fizică. Deseori trebuiau să scoată din pământ buturugi ale unor copaci uriaşi. Fraţii lucrau, de asemenea, în mine de cărbuni, construiau drumuri şi căi ferate. Muncitorii din lagăre locuiau în barăci, separaţi de familiile lor.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 96, 97]

Am fost de două ori condamnat la moarte

PIOTR KRIVOKULSKI

ANUL NAŞTERII 1922

ANUL BOTEZULUI 1956

DATE PERSONALE A urmat studii teologice, iar apoi a aflat adevărul. A petrecut 22 de ani în închisori şi lagăre de muncă. A murit în 1998.

ÎN 1940, Martorii polonezi au început să predice în Ucraina, unde locuiam eu. Am fost vizitat de Kornei, un frate uns. Am discutat cu el toată noaptea şi am înţeles că ceea ce-mi spunea era adevărul despre Dumnezeu.

În 1942, trupele germane au înaintat, iar forţele sovietice s-au retras din zona în care locuiam. Era anarhie. Naţionaliştii ucraineni făceau presiuni asupra mea să mă alătur lor în lupta împotriva nemţilor şi a sovieticilor. Pentru că am refuzat, m-au bătut până mi-am pierdut cunoştinţa, după care m-au aruncat în stradă. În aceeaşi noapte au venit după mine şi m-au dus într-un loc unde aveau loc execuţii în masă. Acolo m-au întrebat din nou dacă vreau să slujesc poporului ucrainean. Le-am spus tare şi fără şovăire: „Îi voi sluji numai lui Iehova Dumnezeu!“. De aceea am fost condamnat la moarte. Când unul dintre soldaţi a ordonat să se tragă în mine, un altul a înşfăcat arma şi a strigat: „Nu trage! Ne poate fi de folos“. Înfuriat, un altul a început să mă bată. Mi-a promis că într-o săptămână el însuşi mă va împuşca, dar, după câteva zile, chiar el a fost ucis.

În martie 1944, trupele sovietice s-au întors în zona noastră, iar soldaţii i-au luat pe toţi bărbaţii, inclusiv pe mine. De data aceasta, armata sovietică avea nevoie de combatanţi. Am fost adunaţi toţi într-un loc, unde l-am întâlnit pe Kornei, fratele de la care aflasem adevărul. Acolo mai erau 70 de Martori. Am stat separaţi de ceilalţi şi ne-am încurajat unii pe alţii. Un ofiţer a venit la noi şi ne-a întrebat de ce stăteam deoparte. Kornei i-a explicat că suntem creştini şi că nu punem mâna pe armă. L-au luat imediat şi ne-au spus că îl vor împuşca. De atunci nu l-am mai văzut niciodată. Au început să ne ameninţe că ne vor împuşca şi pe noi. Am fost întrebaţi pe rând dacă vrem să ne alăturăm armatei lor. Pentru că am refuzat, trei soldaţi şi un ofiţer m-au dus într-o pădure. Comandantul a citit sentinţa dată de tribunalul militar: „Pentru refuzul de a purta uniformă militară şi armă, eşti trimis în faţa plutonului de execuţie“. M-am rugat fierbinte lui Iehova şi, întrucât nu avusesem ocazia să mă botez, m-am întrebat dacă îmi va accepta serviciul pe care îl înfăptuiesc pentru el. Pe neaşteptate am auzit ordinul: „Împuşcaţi duşmanul!“. Dar soldaţii au tras în aer. Apoi, ofiţerul m-a bătut. Am fost condamnat la zece ani de închisoare, iar în final am fost dus într-un lagăr de muncă din oblastul Gorki, situat în centrul Rusiei.

În 1956 am fost eliberat, iar mai târziu m-am căsătorit cu Reghina, o Martoră fidelă. Am stat împreună şase luni, după care am fost arestat pe neaşteptate şi condamnat la zece ani de închisoare.

După ce, în final, am fost eliberat, un funcţionar mi-a spus: „Nu este loc pentru tine pe pământul sovietic“. Greşea însă. Sunt fericit să ştiu că pământul este al lui Iehova şi că el decide cine va trăi pe el pentru totdeauna! (Ps. 37:18)

[Chenarul/Fotografia de la paginile 104, 105]

„Fetelor, este vreo Martoră a lui Iehova printre voi?“

EVGHENIA RIBAK

ANUL NAŞTERII 1928

ANUL BOTEZULUI 1946

DATE PERSONALE S-a născut în Ucraina, dar a fost dusă cu forţa în Germania, unde a aflat adevărul. Continuă să-i slujească în mod fidel lui Iehova în Rusia.

ÎNTR-O duminică am auzit de afară un cântec melodios. Era cântat de Martorii lui Iehova. După puţin timp am început să asist la întrunirile lor. Nu înţelegeam de ce nemţii îi persecutau pe alţi nemţi pentru credinţa lor. Prietenele şi prietenii mei ucraineni, care fuseseră duşi în Germania împreună cu mine, au început să mă urască pentru că mă asociam cu nemţii. Odată, una dintre prietene a ţipat la mine şi m-a lovit peste faţă. Celelalte au început să râdă.

În 1945, după ce am fost eliberată, m-am întors în Ucraina. Bunicul mi-a spus: „Mama ta şi-a pierdut minţile. A aruncat icoanele şi are acum alt Dumnezeu“. Când am rămas numai noi două, mama mi-a citit din Biblie că Dumnezeu urăşte idolatria. Apoi mi-a spus că asista la întrunirile Martorilor lui Iehova. Am sărit de gâtul ei şi, cu ochii în lacrimi, i-am spus în şoaptă: „Dragă mamă, şi eu sunt Martoră a lui Iehova!“. Am plâns amândouă de bucurie.

Mama era foarte zeloasă în lucrare. Pentru că aproape toţi fraţii erau închişi în lagăre, a fost numită serv de grupă. Zelul ei m-a îndemnat să-i urmez exemplul.

În 1950 am fost arestată pentru că desfăşuram activităţi religioase. Tribunalul m-a condamnat la zece ani de lagăr. Cinci dintre noi, surorile, am fost duse în oraşul Usole-Sibirskoe, din Siberia. Din aprilie 1951 am început să lucrăm la construirea de căi ferate. Căram pe umeri traverse grele de cale ferată, câte o persoană la fiecare capăt. Mutam şi fixam cu mâna şine metalice lungi de zece metri şi grele de 320 de kilograme. Eram epuizate. Odată, când ne întorceam acasă frânte de oboseală, lângă noi s-a oprit un tren plin cu deţinuţi. Un bărbat care se uita pe fereastră a întrebat: „Fetelor, este vreo Martoră a lui Iehova printre voi?“. În acel moment am uitat complet de oboseală. „Suntem cinci surori!“, am strigat noi. Deţinuţii erau surori şi fraţi de-ai noştri dragi, care fuseseră deportaţi din Ucraina. Cât a staţionat trenul, ne-au povestit cu emoţie ce se întâmplase şi cum fuseseră deportaţi. Apoi, copiii ne-au spus poezii făcute de fraţi. Niciun soldat nu ne-a deranjat, astfel că am putut să stăm cu fraţii şi să ne încurajăm reciproc.

Din Usole-Sibirskoe am fost transferate într-un lagăr mare, din apropiere de Angarsk. Acolo se aflau 22 de surori. Ele organizaseră totul, inclusiv teritoriile de predicare. Acest lucru ne-a ajutat să supravieţuim pe plan spiritual.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 108, 109]

Am fost trimis de câteva ori la „al cincilea colţ“

NIKOLAI KALIBABA

ANUL NAŞTERII 1935

ANUL BOTEZULUI 1957

DATE PERSONALE În 1949 a fost deportat în oblastul Kurgan, din Siberia.

DUPĂ cât se părea, fiecare Martor din Uniunea Sovietică era urmărit. Viaţa nu era uşoară, dar Iehova ne-a dat înţelepciune. În aprilie 1959 am fost arestat întrucât desfăşuram activităţi religioase. Pentru că nu am vrut să-mi trădez fraţii, am decis să neg totul. Anchetatorul mi-a arătat fotografii ale unor fraţi şi mi-a cerut să-i spun cum îi cheamă. I-am zis că nu-i cunosc. Apoi mi-a arătat o fotografie a fratelui meu de corp şi m-a întrebat: „Este fratele tău?“. I-am răspuns: „Nu ştiu dacă este el sau nu. N-aş putea să spun“. Apoi anchetatorul mi-a arătat o fotografie a mea şi m-a întrebat: „Tu eşti acesta?“. I-am spus: „Seamănă cu mine, dar nu ştiu dacă sunt eu sau altcineva“.

Am fost închis într-o celulă, unde am stat peste două luni. În fiecare dimineaţă, când mă trezeam, îi mulţumeam lui Iehova pentru bunătatea sa iubitoare. Apoi încercam să-mi amintesc un verset din Biblie şi îl comentam de unul singur. După aceea cântam o cântare a Regatului, dar încet, pentru că în celulă nu aveam voie să cântăm. Apoi analizam un subiect biblic.

În lagărul în care am fost închis erau deja mulţi Martori. Condiţiile erau mizere. Nu ni se permitea să vorbim. Deseori, fraţii erau trimişi la izolare sau la „al cincilea colţ“, cum i se spunea. Am fost trimis şi eu de câteva ori la „al cincilea colţ“. Acolo, deţinuţii primeau doar 200 de grame de pâine pe zi. Dormeam pe un panou de lemn, acoperit cu o tablă groasă. Geamurile erau sparte şi intrau o mulţime de ţânţari. Ghetele îmi serveau drept pernă.

În general, fiecare frate îşi inventa propriul loc unde să-şi ascundă literatura. Eu mi-am ascuns literatura în mătură. În timpul percheziţiilor, gardianul nici nu se gândea să se uite în mătură, deşi controla cu atenţie peste tot. Ascundeam literatură şi în pereţi. Am învăţat să mă încred în organizaţia lui Iehova. Iehova vede şi ştie totul şi îl ajută pe fiecare slujitor al său. Iehova m-a ajutat mereu.

Chiar înainte ca familia mea să fie deportată în 1949, tata a spus că Iehova va aranja lucrurile în aşa fel încât oamenii din îndepărtata Siberie vor auzi adevărul. Noi însă ne gândeam: „Cum va fi oare posibil lucrul acesta?“. În cele din urmă, chiar autorităţile au permis ca mii de oameni sinceri din Siberia să ajungă să cunoască adevărul.

Când situaţia s-a schimbat radical în ţară, fraţii au profitat imediat de ocazie şi au mers în Polonia pentru a asista la congresul internaţional din 1989. Au fost zile de neuitat. După rugăciunea de încheiere am rămas la locurile noastre şi am aplaudat mult timp. Am trăit sentimente extraordinare! Ani de zile trecusem prin tot felul de necazuri şi probleme, însă rareori am plâns. Dar, când ne-am despărţit de fraţii noştri dragi din Polonia, lacrimile au curs şiroaie şi nimeni n-a încercat să le oprească. De fapt, nici n-ar fi reuşit!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 112, 113]

Facem totul de dragul veştii bune

PIOTR PARŢEI

ANUL NAŞTERII 1926

ANUL BOTEZULUI 1946

DATE PERSONALE Piotr i-a cunoscut prima oară pe Martorii lui Iehova în 1943. A fost închis în două lagăre de concentrare naziste şi într-un lagăr de muncă din Rusia. Ulterior, în perioada interdicţiei, a slujit ca supraveghetor de circumscripţie.

DUPĂ ce am aflat învăţăturile de bază ale Bibliei în Germania nazistă, le-am împărtăşit imediat şi cunoştinţelor mele ceea ce învăţasem. Prin urmare, multe au acceptat închinarea curată. În 1943, un preot m-a denunţat la Gestapo, care m-a arestat şi m-a acuzat că incit tinerii la revoltă. După puţin timp am ajuns în lagărul de exterminare de la Majdanek, Polonia. Asocierea cu fraţii şi surorile era nespus de preţioasă. În lagăr, hotărârea noastră de a predica era şi mai puternică. Mulţi manifestau interes faţă de adevăr, iar noi încercam să găsim modalităţi de a depune mărturie despre Regatul lui Iehova. Odată am primit 25 de lovituri cu un bici făcut din două curele. M-am ridicat şi am spus tare în germană: „Danke schön!“ („Mulţumesc!“). Unul dintre nazişti a spus: „Ce tare se ţine băiatu’! Noi îl batem, iar el ne mulţumeşte!“. Spatele îmi era plin de vânătăi din cauza biciului.

Munca era foarte grea, iar noi eram complet epuizaţi. Cadavrele deţinuţilor erau arse în crematoriu, care funcţiona zi şi noapte. Mă gândeam că peste puţin timp voi arde şi eu pe grătarul acela de metal. Aveam impresia că niciodată nu voi scăpa cu viaţă din lagăr. Am scăpat însă după ce am suferit un accident. Toţi cei care erau cât de cât sănătoşi erau forţaţi să muncească, iar ceilalţi erau trimişi în alte lagăre. După două săptămâni am fost trimis în lagărul de concentrare de la Ravensbrück.

Spre sfârşitul războiului circula zvonul că nemţii ne vor împuşca pe toţi. Apoi am aflat că gardienii fugiseră. Când deţinuţii au înţeles că erau liberi, au plecat cu toţii. În cele din urmă am ajuns în Austria, unde mi s-a cerut să mă înrolez în armată. Am refuzat categoric, spunând că fusesem închis în lagăre de concentrare pentru convingerile mele religioase. Mi s-a permis să mă întorc acasă, în Ucraina, care, pe atunci, făcea parte din Uniunea Sovietică. În 1949 m-am căsătorit cu Ekaterina, care a devenit tovarăşa mea fidelă de viaţă. În 1958 am fost arestat şi trimis într-un lagăr de muncă din Mordovia.

După eliberare am luat parte la tipărirea literaturii biblice. Odată, în 1986, lucraserăm toată noaptea ca să tipărim 1 200 de pagini. Le-am aranjat în teancuri pe jos, pe paturi, oriunde am putut. Pe neaşteptate a apărut un agent KGB, care ne-a spus că venise doar „să stea de vorbă“ cu noi. Ekaterina l-a întrebat unde prefera să stăm de vorbă, fără să-şi dea seama că ar putea dori să intre în casă. Din fericire însă, a preferat să stea de vorbă cu noi în bucătăria de afară. Dacă ar fi intrat în casă, ne-ar fi arestat.

În prezent ne străduim să trăim în armonie cu dedicarea noastră şi facem totul de dragul veştii bune. Cei 6 copii ai noştri, cei 23 de nepoţi şi cele 2 strănepoate îi slujesc cu fidelitate lui Iehova, iar noi îi suntem recunoscători lui Iehova că toţi copiii noştri umblă în continuare în adevăr.

[Chenarul de la pagina 122]

Regimul de izolare

În sistemul penal sovietic, regimul de izolare era o formă de pedeapsă des întâlnită, aplicată pentru diverse delicte, cum ar fi refuzul de a preda de bunăvoie literatura religioasă. Deţinuţii primeau haine de bumbac zdrenţuite şi erau închişi în celule.

Cum arăta o astfel de celulă? Era o încăpere mică, de aproximativ trei metri pătraţi, întunecoasă, umedă şi murdară. Era îngrozitor de frig, îndeosebi iarna. Pereţii de ciment erau zgrunţuroşi. În peretele gros de un metru era o mică fereastră, construită în adâncime. Unele geamuri erau sparte. Într-o nişă din perete, un bec acoperit cu o tablă perforată lumina slab. Se putea sta doar pe jos, pe ciment, sau pe un fel de bancă îngustă, făcută din aceeaşi bucată cu peretele. Era imposibil să stai mult timp pe ea, pentru că picioarele şi muşchii spatelui îţi amorţeau şi începeau să te doară, iar peretele zgrunţuros îţi intra în spate.

Noaptea, gardienii împingeau în celulă o cutie de scânduri, nu prea înaltă, întărită cu fâşii metalice. Deşi te puteai întinde pe ea, nu reuşeai să dormi din cauza frigului. Nu erau pături. De regulă, deţinuţii aflaţi la regim de izolare primeau o dată pe zi 300 de grame de pâine, iar o dată la trei zile, o supă, sau mai bine zis o zeamă lungă.

Latrina, care nu era decât o ţeavă în podea, mirosea îngrozitor. Unele celule aveau ventilatoare care aduceau înăuntru mirosul greu al canalizării. Uneori, gardienii porneau ventilatoarele pentru a-i demoraliza pe deţinuţi şi a-i pedepsi şi mai mult.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 124, 125]

Lagărul 1 din Mordovia

Între 1959 şi 1966, peste 450 de fraţi au stat un timp în acest lagăr, unde erau închişi 600 de deţinuţi. Fiind unul dintre cele 19 lagăre de muncă forţată din Mordovia, acest lagăr era înconjurat de un gard electric din sârmă ghimpată, înalt de aproape trei metri. Acest gard era înconjurat de alte 13 garduri de sârmă ghimpată. Terenul din jurul lagărului era mereu proaspăt arat, astfel că orice deţinut care ar fi încercat să fugă ar fi lăsat urme.

Izolându-i complet pe Martori de lumea de afară, autorităţile au încercat să-i supună unui tratament opresiv atât pe plan fizic, cât şi psihic. Cu toate acestea, fraţii au reuşit să organizeze în lagăr activităţi teocratice.

Lagărul a devenit o circumscripţie, care avea propriul supraveghetor de circumscripţie. Circumscripţia era alcătuită din patru congregaţii, împărţite în 28 de grupe de studiu de carte. Pentru a-i ajuta pe toţi să rămână tari pe plan spiritual, fraţii au hotărât să ţină şapte întruniri pe săptămână. La început nu aveau decât o Biblie, de aceea au făcut un program de citire a Bibliei pe congregaţii. Fraţii au început să copieze Biblia imediat ce li s-a ivit ocazia. Fiecare carte a Bibliei a fost copiată de mână pe câte un caiet, iar originalul a fost ascuns cu grijă într-un loc sigur. În felul acesta, fraţii puteau respecta programul de citire a Bibliei. Era organizat şi studiul Turnului de veghe. Surorile care veneau să-şi viziteze soţii aduceau în lagăr copii ale revistelor, scrise foarte mărunt, pe care le ţineau în gură ori le introduceau în tocurile pantofilor sau le tăiau fâşii subţiri şi le împleteau în păr. Mulţi fraţi au trebuit să stea la izolare între una şi 15 zile pentru că au fost prinşi copiind literatura.

Locul unde erau trimişi la izolare era foarte departe, fraţii fiind complet izolaţi de ceilalţi deţinuţi. Gardienii îi supravegheau cu atenţie pe Martori, ca să nu citească nimic în timp ce se aflau acolo. Dar chiar şi aşa, ceilalţi fraţi găseau metode de a le furniza hrană spirituală celor de la izolare. De exemplu, un frate se urca pe acoperişul unei clădiri ce dădea în curtea unde erau lăsaţi să se plimbe deţinuţii trimişi la izolare. El avea pregătite bucăţele de hârtie cu texte biblice, pe care le făcea cocoloaşe cu diametrul de un centimetru, le punea în capătul unei ţevi lungi şi le sufla spre Martorul care se plimba jos, în curte. Acesta se apleca, se făcea că îşi leagă şireturile şi, fără să fie observat, lua hrana spirituală.

La micul dejun şi la cină, deţinuţii primeau terci de ovăz, amestecat cu puţin ulei din seminţe de bumbac. Prânzul consta dintr-un borş lung sau o supă şi o mâncare simplă. Pâinea pe care o mâncau deţinuţii era tare ca piatra! Ivan Mikitkov îşi aminteşte: „Am stat şapte ani în acest lagăr şi aproape tot timpul am avut dureri mari de stomac“.

Fraţii au rămas fermi în credinţă. Izolarea nu a putut zdruncina echilibrul spiritual al slujitorilor loiali ai lui Dumnezeu, care au continuat să-şi demonstreze credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni (Mat. 22:37–39).

[Chenarul/Fotografia de la paginile 131, 132]

„Polina, de ce plângi?“

POLINA GUTSHMIDT

ANUL NAŞTERII 1922

ANUL BOTEZULUI 1962

DATE PERSONALE S-a căsătorit cu Viktor Gutshmidt. În timp ce era în închisoare, Polina a observat cât de amabili erau Martorii lui Iehova.

AM CREZUT în idealul comunist şi l-am susţinut cu loialitate. Totuşi, în mai 1944 am fost arestată de comunişti şi trimisă într-un lagăr de muncă din Vorkuta. Trei ani nu mi s-a spus motivul pentru care fusesem arestată. La început am crezut că se făcuse o greşeală şi am aşteptat să fiu eliberată. Am fost însă condamnată la zece ani de lagăr pe motiv că aş fi făcut remarci antisovietice.

Pentru că eram cadru medical, în primii ani de detenţie am lucrat în spitalul lagărului. În 1949 am fost transferată la Inta, într-un lagăr pentru deţinuţi politici. Aici, regimul era mult mai strict. Deţinuţii erau nemulţumiţi, violenţi, imorali, apatici şi disperaţi. Zvonul că toţi deţinuţii din lagăr aveau să fie după puţin timp împuşcaţi sau condamnaţi la închisoare pe viaţă a înrăutăţit mai mult situaţia, şi aşa destul de tensionată. Din cauza stresului, câţiva deţinuţi au înnebunit. Deţinuţii nu aveau încredere unii în alţii şi se urau, întrucât în lagăr erau mulţi informatori. Ei se izolau şi încercau să se adapteze situaţiei. Toţi erau lacomi şi egoişti.

Un grup de aproximativ 40 de deţinute se deosebea clar de ceilalţi. Ele stăteau mereu împreună şi erau surprinzător de drăguţe, ordonate, amabile şi prietenoase. Cele mai multe erau femei tinere, unele doar nişte fetiţe. Am aflat că erau credincioase, Martore ale lui Iehova. Comportamentul deţinutelor faţă de ele era diferit. Unele erau dure şi ostile. Altele admirau comportamentul lor, îndeosebi iubirea lor reciprocă. De exemplu, când o Martoră se îmbolnăvea, celelalte stăteau lângă ea cu rândul, lucru neobişnuit în lagăr.

Am fost uimită să văd că aceste femei, de diferite naţionalităţi, erau prietenoase unele cu altele. Pe atunci simţeam că nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Odată, când eram foarte descurajată, m-am aşezat şi am început să plâng. Una dintre fete a venit la mine şi m-a întrebat: „Polina, de ce plângi?“.

„Nu mai vreau să trăiesc“, i-am răspuns.

Fata, care se numea Lidia Nikulina, mi-a spus cuvinte mângâietoare. Mi-a vorbit despre scopul vieţii, mi-a explicat cum va rezolva Dumnezeu toate problemele omenirii şi multe alte lucruri. În iulie 1954 am fost eliberată. În tot acest timp am învăţat multe de la Martorii lui Iehova şi am dorit din tot sufletul să devin şi eu Martoră.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 140, 141]

De la inginer militar la predicator al veştii bune

VLADIMIR NIKOLAEVSKI

ANUL NAŞTERII 1907

ANUL BOTEZULUI 1955

DATE PERSONALE A fost transferat de 256 de ori în diverse lagăre şi închisori. A murit în 1999.

ÎN 1932 am absolvit Institutul de Inginerie în Comunicaţii din Moscova. Până în 1941 am lucrat ca inginer şi arhitect-şef într-un institut din Moscova. Am proiectat dispozitive speciale pentru nave de război. În timpul războiului am fost arestat şi, în cele din urmă, am fost trimis într-un lagăr din centrul Kazahstanului, în apropiere de satul Kenghir.

Un grup de Martori ai lui Iehova de acolo mi-a atras atenţia în mod deosebit. Erau diferiţi de ceilalţi deţinuţi. În cele trei secţii ale lagărului se aflau aproximativ 14 000 de deţinuţi, dintre care în jur de 80 erau Martori. Contrastul dintre Martori şi ceilalţi a fost evident îndeosebi în timpul revoltei de la Kenghir, din 1954. Martorii lui Iehova nu au participat la revoltă, ba chiar au refuzat să se pregătească pentru ea. Erau surprinzător de calmi şi au încercat să-şi explice poziţia în faţa celorlalţi deţinuţi. Am fost atât de impresionat de atitudinea lor, încât i-am rugat să-mi vorbească despre convingerile lor religioase. După un timp mi-am dedicat viaţa lui Iehova. Credinţa Martorilor a fost pusă la încercare îndeosebi când forţele armate au venit cu tancurile pentru a înăbuşi revolta care izbucnise în lagăr.

Odată mi s-a comunicat că doi generali veniseră de la Moscova special ca să stea de vorbă cu mine. Unul dintre ei mi-a spus: „Vladimir, termină cu toate astea. Eşti inginer militar şi arhitect. Ţara are nevoie de tine. Vrem să te întorci la munca ta. Cum poţi să stai printre oamenii ăştia neinstruiţi?“.

„Nu am de ce să mă laud“, i-am răspuns. „Toate talentele omului sunt de la Dumnezeu. Cei ce vor asculta de el se vor bucura de Domnia de O Mie de Ani a Regatului lui Cristos, când omenirea va deveni perfectă şi instruită în adevăratul sens al cuvântului.“

Eram foarte fericit că avusesem ocazia să vorbesc despre adevăr cu acei generali. De câteva ori m-au rugat insistent să mă întorc la fosta mea ocupaţie. Totuşi, le-am spus să nu-şi mai facă griji pentru mine, ci să mă lase în lagăr alături de fraţii mei spirituali, pe care îi iubeam foarte mult.

În 1955, sentinţa mi-a fost anulată. M-am angajat la un birou de arhitectură care nu avea nicio legătură cu armata. M-am străduit să semăn din plin seminţele adevărului şi am început un studiu biblic cu familia unui inginer. După puţin timp, el şi toată familia lui au devenit Martori ai lui Iehova şi predicatori zeloşi. Dar KGB-ul mă urmărea şi, în timpul unei percheziţii, mi-au găsit în apartament literatură biblică. Tribunalul m-a condamnat la 25 de ani de închisoare. Am fost trimis într-un lagăr de muncă din Siberia, în oraşul Krasnoiarsk. Am fost transferat de multe ori în diverse lagăre şi închisori. Odată am făcut un calcul şi am constatat că am fost transferat de 256 de ori.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 147, 148]

Aveam nevoie de geamantane mari

NADEJDA IAROŞ

ANUL NAŞTERII 1926

ANUL BOTEZULUI 1957

DATE PERSONALE A aflat adevărul în lagărul de concentrare de la Ravensbrück. După ce s-a întors în Uniunea Sovietică, a fost curier mulţi ani. În prezent locuieşte în Caucazia.

ÎN 1943, când am fost dusă în lagărul de concentrare, nu mai voiam să trăiesc. Am avut această stare de spirit până i-am întâlnit pe Martorii lui Iehova. Când m-am întors acasă, în Ucraina, eram nespus de fericită şi nutream speranţa fermă de a trăi pentru totdeauna pe un pământ paradiziac. Pentru a-mi păstra spiritualitatea, am început să corespondez cu surori Martore. Însă KGB-ul mi-a cenzurat scrisorile şi, în scurt timp, am fost condamnată la 15 ani de lagăr.

În noiembrie 1947 am fost trimisă într-un lagăr din Kolâma, unde mi-am ispăşit pedeapsa fără să întâlnesc niciun Martor. Dar Iehova m-a ajutat să predic. Evdokia, o deţinută, a manifestat interes faţă de Biblie. Ne-am împrietenit şi ne-am sprijinit reciproc, atât spiritual, cât şi afectiv. Aveam foarte puţine cunoştinţe biblice, dar erau suficiente pentru a-mi păstra integritatea faţă de Iehova.

La începutul anului 1957, la un an după ce am fost eliberată, m-am mutat în oblastul Irkutsk, în Suetiha. Fraţii m-au primit cu căldură şi cu ospitalitate. M-au ajutat să-mi găsesc un loc de muncă şi o locuinţă. Însă cea mai mare bucurie am avut-o când am fost invitată să particip la unele activităţi teocratice. Dar a trebuit mai întâi să mă botez. Mi-am simbolizat dedicarea la Iehova fiind botezată într-o cadă mare. Eram pregătită acum să îndeplinesc unele responsabilităţi în organizaţia lui Iehova. Am primit sarcina de a duce literatură biblică şi corespondenţă.

Literatura trebuia să ajungă în toată Siberia, în centrul Rusiei şi în vestul Ucrainei. Totul trebuia bine planificat dinainte. Pentru a duce literatură în vestul Ucrainei aveam nevoie de geamantane mari. Odată, în timp ce mă aflam în gara Iaroslavl din Moscova, închizătoarea unuia dintre geamantane s-a stricat şi toată literatura s-a împrăştiat pe jos. Mi-am păstrat calmul şi, în timp ce mă rugam, am adunat încet literatura. Le-am pus pe toate la loc cum am putut şi am plecat repede din gară. Din fericire, nu am atras atenţia nimănui.

Cu altă ocazie am dus două geamantane pline cu literatură din Ucraina în Siberia. În drum trebuia să trec şi prin Moscova. Când m-am urcat în tren, am pus un geamantan sub patul de jos al cuşetei. După puţin timp, în compartiment au intrat doi călători, care erau de fapt agenţi KGB. La un moment dat au început să vorbească despre Martori, spunând că „răspândesc literatură şi îi instigă pe oameni împotriva guvernului sovietic“. Pentru că literatura se afla chiar sub patul pe care stăteau agenţii KGB, m-am străduit să-mi păstrez calmul ca să nu le dau de bănuit!

Ori de câte ori duceam literatură sau îndeplineam alte sarcini eram pregătită să fiu arestată. Am trecut prin multe situaţii din care am învăţat să mă bizui întru totul pe Iehova.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 158, 159]

„Nu sunteţi cum credeam eu“

ZINAIDA KOZÂREVA

ANUL NAŞTERII 1919

ANUL BOTEZULUI 1958

DATE PERSONALE A petrecut mulţi ani în diferite lagăre. A murit în 2002.

ÎNCĂ din copilărie mi-am dorit din toată inima să-i slujesc lui Dumnezeu. În 1942, prietena mea, motivată de cele mai bune intenţii, m-a dus la Biserica Ortodoxă Rusă, din care făcea parte. Îmi spunea că, în felul acesta, nu voi „ajunge în iad“. Când preotul a aflat că sunt din Osetia, a refuzat să mă boteze. Totuşi, după ce prietena mea i-a dat nişte bani, s-a răzgândit şi a acceptat. În dorinţa de a găsi adevărul, am mers la adventişti, la penticostali şi la baptişti. Din această cauză, autorităţile m-au condamnat la muncă forţată. În lagărul de muncă i-am întâlnit pe Martori şi imediat mi-am dat seama că deţin adevărul. În 1952, când am fost eliberată, m-am întors acasă şi am început să predic vestea bună.

În zorii unei dimineţi de decembrie a anului 1958 am auzit o bubuitură în uşă. Nişte soldaţi au dat buzna în casă şi au început să facă percheziţie. Doi dintre ei m-au băgat într-un colţ şi mă păzeau. Tata s-a trezit şi, gândindu-se la familia lui, îndeosebi la cei cinci fraţi ai mei, s-a îngrijorat foarte mult. Eram şase copii la părinţi, eu fiind singura fată. Văzând că soldaţii scotoceau prin toate camerele, inclusiv prin pod, tata şi-a dat seama că totul avea legătură cu credinţa mea. A pus repede mâna pe o puşcă şi a strigat: «Spioană americană!». A vrut să mă împuşte, dar soldaţii i-au luat puşca. Nu-mi venea să cred că propriul meu tată m-ar fi putut împuşca! După percheziţie am fost dusă cu un camion acoperit cu o prelată, dar eram bucuroasă că rămăsesem în viaţă. Pentru că desfăşurasem activităţi religioase am fost condamnată la zece ani de închisoare.

În decembrie 1965 am fost eliberată înainte de termen. Părinţii mei s-au bucurat când m-au văzut, dar tata nu mi-a permis să rămân acasă. Totuşi, spre surprinderea mea, agenţii KGB l-au obligat să mă ia în spaţiu şi chiar să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă. Tata a avut aceeaşi atitudine ostilă faţă de mine, dar, după un timp, a început să se schimbe. Astfel, când fraţii şi surorile mă vizitau, voia şi el să-i cunoască. Fraţii mei de corp nu aveau serviciu, obişnuiau să bea şi erau violenţi. Odată, tata mi-a spus: „Văd că nu sunteţi cum credeam eu. Vreau să-ţi dau o cameră, care să fie numai a ta, unde să vă ţineţi întrunirile“. Nu-mi venea să cred! Tata mi-a dat o cameră mare şi mi-a zis: „Staţi liniştiţi! Când veţi avea întruniri, eu voi sta de pază şi nu va intra nimeni“. Aşa s-a şi întâmplat, fiindcă toţi ştiau că tata era un om rigid.

Aşadar, am ţinut întrunirile creştine în propria mea casă, ocrotiţi de Iehova şi de tatăl meu. Asistenţa maximă era de 30 de persoane, fiindcă atâţia Martori erau pe atunci în Osetia. Îmi era drag să-i văd de la fereastră pe părinţii mei stând de pază în stradă. Astăzi, aproximativ 2 600 de vestitori zeloşi proclamă Regatul lui Iehova în Osetia (Is. 60:22).

[Chenarul/Fotografia de la paginile 162, 163]

Eram singurul Martor din lagăr

CONSTANTIN SKRIPCIUK

ANUL NAŞTERII 1922

ANUL BOTEZULUI 1956

DATE PERSONALE A aflat adevărul în 1953 într-un lagăr de muncă şi s-a botezat acolo în 1956. A petrecut în detenţie 25 de ani, fără întrerupere, ca Martor al lui Iehova. A murit în 2003.

LA ÎNCEPUTUL anului 1953 l-am întâlnit într-o celulă pe un frate pe nume Vasili. Mi-a spus că ajunsese la închisoare pentru credinţa lui în Dumnezeu. Nu înţelegeam de ce era închisă o persoană pentru convingerile ei religioase. Această întrebare mă frământa atât de mult, încât nu puteam să dorm. A doua zi mi-a explicat cum stăteau lucrurile. Treptat mi-am dat seama că Biblia este o carte de la Dumnezeu.

În 1956 m-am botezat. La sfârşitul acelui an, gardienii au făcut percheziţie şi ne-au găsit multă literatură biblică. Cercetările au durat aproape un an, iar în 1958, tribunalul m-a condamnat la 23 de ani pentru că desfăşurasem activităţi religioase. Petrecusem deja cinci ani şi jumătate în câteva lagăre. Am stat închis 28 de ani şi jumătate fără să fiu eliberat nici măcar o dată.

În aprilie 1962, tribunalul m-a declarat „criminal deosebit de periculos“ şi am fost transferat într-un lagăr de maximă siguranţă, unde am stat 11 ani. Acest lagăr era cu totul „special“ din mai multe motive. De exemplu, suma alocată pe zi pentru mâncare era de 11 copeici de persoană. Pe vremea aceea, cu banii aceştia nu se putea cumpăra nici măcar o pâine! Aveam 1,92 m înălţime şi doar 59 kg. Pielea mi se uscase şi se cojea.

Fiind un bun meseriaş, eram deseori trimis să fac reparaţii în apartamentele funcţionarilor. Nimeni nu se temea de mine şi nu se gândea să-şi ascundă bunurile de valoare din casă. Când soţia unui funcţionar a aflat că voi lucra la ei în apartament, nu şi-a mai dus la grădiniţă băieţelul în vârstă de şase ani. Era interesant să vezi că un „criminal deosebit de periculos“ stătea o zi întreagă în apartament doar cu un copil de şase ani! Evident, nimeni nu mă considera criminal, cu atât mai puţin unul „deosebit de periculos“.

Treptat, toţi fraţii din lagăr au fost eliberaţi. În 1974 eram singurul Martor din lagăr. Am stat acolo încă şapte ani, până în august 1981, când am fost eliberat. Iehova nu a încetat să mă sprijine pe plan spiritual. De ce spun asta? În acei şapte ani am primit Turnul de veghe prin scrisori. Un frate îmi trimitea cu regularitate aceste scrisori, care conţineau articole din revistele noi, copiate cu multă migală. De fiecare dată, cenzorul lagărului îmi dădea scrisoarea deja deschisă. Amândoi cunoşteam bine conţinutul scrisorii. Nici până în prezent nu ştiu exact ce l-a determinat să-şi asume acest risc, dar mă bucur că a lucrat acolo în acei şapte ani! Mai presus de orice, îi sunt recunoscător lui Iehova. În toţi acei ani am învăţat să-mi pun încrederea în Iehova şi am fost întărit de el (1 Pet. 5:7).

[Chenarul/Fotografia de la paginile 168, 169]

După război m-am întors în Rusia

ALEKSEI NEPOCIATOV

ANUL NAŞTERII 1921

ANUL BOTEZULUI 1956

DATE PERSONALE A aflat adevărul în 1943, în lagărul de concentrare de la Buchenwald, şi a fost închis 19 ani în Rusia. A slujit ca pionier regular peste 30 de ani, cea mai mare parte a lor sub interdicţie.

LA VÂRSTA de 20 de ani, Aleksei a fost trimis în lagărul de concentrare de la Auschwitz, din Germania nazistă. Ulterior a fost transferat în lagărul de la Buchenwald, unde a aflat adevărul. Cu puţin înainte de a fi eliberat, doi Martori unşi i-au spus: „Aleksei, ar fi bine ca după război să te întorci în Rusia. Este o ţară foarte întinsă, unde e mare nevoie de secerători. Situaţia de acolo este grea, aşa că fii pregătit să înfrunţi orice fel de încercare. Ne vom ruga pentru tine şi pentru cei ce te vor asculta“.

Britanicii l-au eliberat pe Aleksei în 1945. El s-a întors în Rusia, unde a fost imediat condamnat la zece ani de închisoare pentru că a refuzat să voteze. Iată ce a scris el: „La început eram singurul Martor din închisoare. M-am rugat lui Iehova să mă îndrume pentru a găsi oi, astfel că, în scurtă vreme, eram 13 Martori. În tot acest timp nu am avut deloc literatură biblică. Totuşi, copiam versete din cărţile pe care le împrumutam de la biblioteca închisorii“.

După ce şi-a ispăşit pedeapsa de zece ani, Aleksei a mers într-o zonă unde ştia că mulţi oameni credeau în Isus. El povesteşte: „Oamenii erau flămânzi din punct de vedere spiritual. Veneau la mine zi şi noapte şi îşi aduceau şi copiii. Verificau în Biblie tot ce li se spunea“.

În câţiva ani, Aleksei a ajutat peste 70 de persoane să facă pasul botezului. Una dintre acestea a fost Maria, care a devenit soţia lui. Aleksei îşi aminteşte: „KGB-ul era pe urmele mele. Am fost arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare. Apoi au arestat-o şi pe Maria. Înainte de proces, Maria a fost ţinută şapte luni la regim de izolare. Anchetatorul a spus că o va elibera imediat dacă va renunţa la Iehova, însă Maria a refuzat. Tribunalul a condamnat-o la şapte ani într-un lagăr de muncă. O soră de credinţă a avut grijă de fetiţa noastră“.

Aleksei şi Maria au fost eliberaţi înainte de termen. S-au mutat în oblastul Tver. Acolo, autorităţile şi localnicii erau împotrivitori înverşunaţi. Un vecin chiar le-a dat foc la casă. În anii care au urmat, au fost obligaţi să se mute de multe ori. Totuşi, oriunde s-au mutat au făcut discipoli.

Aleksei a mai spus: „În timpul anilor de detenţie nu am putut citi Cuvântul lui Dumnezeu. De atunci ne-am fixat obiectivul de a citi din Biblie în fiecare zi. Eu şi Maria am citit până acum Biblia de peste 40 de ori. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă tărie şi zel în lucrare“.

Aleksei a petrecut în total 4 ani în lagăre de concentrare naziste şi 19 ani în închisori şi lagăre sovietice. În cei 30 de ani pe care Aleksei i-a dedicat serviciului de pionier, el şi soţia sa au ajutat zeci de persoane să-l cunoască şi să-l iubească pe Iehova.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 177, 178]

Soldatul a avut dreptate

REGHINA KUKUŞKINA

ANUL NAŞTERII 1914

ANUL BOTEZULUI 1947

DATE PERSONALE Deşi ani la rând nu a putut lua legătura cu congregaţia, a continuat să predice cu fidelitate vestea bună.

ÎN 1947 am fost abordată la piaţă de o Martoră. În seara aceea am vizitat-o acasă şi am vorbit câteva ore. M-am hotărât imediat să îi slujesc şi eu cu zel lui Iehova. De aceea, i-am spus: „Dacă predici tu, predic şi eu“.

În 1949 am fost arestată în Lvov, Ucraina, pentru că predicam şi am fost luată de lângă soţul meu şi de lângă cele două fetiţe ale noastre. Aşa-numita troică, o şedinţă de tribunal ţinută cu uşile închise, în care completul de judecată este alcătuit din trei judecători, m-a condamnat la moarte, urmând să fiu împuşcată de un pluton de execuţie. În timp ce citea sentinţa, o judecătoare din completul de judecată a spus: „Pentru că ai doi copii, am decis să comutăm pedeapsa cu moartea la 25 de ani de închisoare“.

Am fost dusă într-o celulă în care erau numai bărbaţi. Ştiau deja că sunt Martoră a lui Iehova. Când au aflat că fusesem condamnată la 25 de ani de închisoare, au fost uimiţi de calmul meu. În ziua în care am fost transferată într-un lagăr de muncă, un soldat tânăr mi-a dat un pachet cu mâncare şi mi-a spus cu blândeţe: „Nu te îngrijora, totul va fi bine!“.

Până în 1953 mi-am ispăşit pedeapsa într-un lagăr din nordul Rusiei. Aici erau multe surori din diferite republici ale Uniunii Sovietice. Ţineam mult una la alta şi eram ca o familie.

Prin comportamentul nostru am încercat să le depunem o bună mărturie altora. Speram că, văzându-ne cum ne purtăm, mulţi se vor simţi îndemnaţi să-i slujească lui Dumnezeu. A trebuit să muncim mult şi din greu. Am fost eliberată din lagăr înainte de termen, dar am ajuns să fiu izolată dintr-un alt punct de vedere. Mai bine de cinci ani nu am putut lua legătura cu congregaţia. Era mai greu decât atunci când mă aflam la închisoare. În pofida acestei situaţii, am simţit mereu sprijinul şi iubirea loială a lui Iehova. Citeam mult din Biblie şi meditam la cele citite, ceea ce m-am întărit pe plan spiritual.

Iehova m-a ajutat să iau legătura cu fraţii într-un mod cu totul neobişnuit. În ziarul Rusia Sovietică am citit un articol negativ despre fraţii noştri din Osetia, situată în sud-vestul Rusiei. În articol se spunea că activităţile Martorilor lui Iehova erau îndreptate împotriva societăţii sovietice. De asemenea, erau menţionate numele de familie ale unor fraţi şi surori, precum şi adresele lor. Ce fericită am fost când am văzut lucrul acesta! Le-am scris fraţilor şi le-am spus că vreau să-i întâlnesc. Când ne-am întâlnit, fraţii m-au încurajat mult şi au spus că Iehova permisese ca acel articol să fie publicat, pentru ca astfel să iau legătura cu poporul său.

În prezent am 92 de ani. Pot spune că, într-adevăr, acel soldat binevoitor a avut dreptate. În pofida problemelor, totul a fost bine pe parcursul întregii mele vieţi.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 188, 189]

Am întărit cât am putut de mult „ţăruşii cortului“ nostru

DMITRI LIVÂI

ANUL NAŞTERII 1921

ANUL BOTEZULUI 1943

DATE PERSONALE A slujit peste 20 de ani în Comitetul Ţării din Rusia, iar în prezent slujeşte ca bătrân într-o congregaţie din Siberia.

ERA anul 1944, cu şase luni înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că îmi păstrasem neutralitatea creştină, mă aflam într-o sală de tribunal, în faţa judecătorului militar. Am fost condamnat la moarte, urmând să fiu împuşcat de plutonul de execuţie, dar sentinţa mi-a fost comutată la zece ani de muncă în lagăre corecţionale.

În ianuarie 1945 am fost dus într-un lagăr din nordul Rusiei, în oraşul Peciora, Republica Komi. Printre sutele de deţinuţi din lagăr se aflau zece fraţi de-ai noştri. Din nefericire, singura revistă Turnul de veghe pe care o aveam mi-a fost confiscată, aşa că am rămas fără hrană spirituală. Eram atât de epuizat pe plan fizic, încât nu puteam face niciun fel de muncă. Odată, când mă spălam, un frate mi-a spus că arătam ca un schelet. Într-adevăr, arătam atât de jalnic, încât am fost dus într-o colonie medicală din Vorkuta.

După un timp m-am întremat puţin şi am fost trimis să muncesc la cariera de nisip. În mai puţin de o lună am ajuns din nou ca un schelet. Medicul se gândea că îmi dădeam mâncarea pe ţigări, dar i-am explicat că sunt Martor al lui Iehova şi că nu fumez. Am stat peste doi ani în acel lagăr. Deşi eram singurul Martor, am găsit mereu deţinuţi care apreciau adevărul, iar unii dintre ei au reacţionat la vestea bună.

Odată, rudele mele mi-au trimis un Turn de veghe copiat de mână. Cum a fost posibil să-l primesc de vreme ce fiecare pachet era verificat atât de bine de gardieni? Paginile fuseseră împăturite în două, puse într-o conservă cu fund dublu şi acoperite cu un strat gros de untură. Gardianul a înţepat conserva şi, negăsind nimic dubios, mi-a dat-o. Acest izvor de „apă vie“ m-a susţinut mult timp (Ioan 4:10).

În octombrie 1949 am fost eliberat înainte de a-mi ispăşi toată pedeapsa, iar în noiembrie m-am întors acasă, în Ucraina. Auzisem că mai mulţi fraţi plecaseră la Moscova pentru a obţine o înregistrare legală a activităţii noastre, dar se părea că autorităţile nu erau dispuse să-i recunoască pe Martorii lui Iehova din Uniunea Sovietică.

În noaptea de 8 aprilie 1951 am fost urcaţi în vagoane împreună cu alte familii de Martori ai lui Iehova şi trimişi în Siberia. După două săptămâni ne aflam în inima Siberiei, în satul Kazan, din oblastul Irkutsk.

Textul din Isaia 54:2, „lungeşte funiile cortului tău şi întăreşte ţăruşii cortului tău“, ne-a atins inima. Se părea că noi împlineam această profeţie. Cine s-ar fi mutat de bunăvoie în Siberia? Mi-am spus că trebuie să întărim cât putem de mult ţăruşii cortului nostru. Prin urmare, locuiesc în Siberia de peste 55 de ani.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 191, 192]

Nu am avut niciodată casa mea

VALENTINA GARNOVSKAIA

ANUL NAŞTERII 1924

ANUL BOTEZULUI 1967

DATE PERSONALE A stat 21 de ani în închisori şi lagăre de muncă, dintre care 18 înainte de a se boteza. A ajutat 44 de persoane să înveţe adevărul. A murit în 2001.

LOCUIAM cu mama în vestul Belarusului. I-am întâlnit pe Martorii lui Iehova în februarie 1945. Un frate a venit la noi acasă doar de trei ori şi ne-a vorbit din Biblie. Deşi nu l-am mai văzut niciodată, am început să le predic vecinilor şi cunoştinţelor. Autorităţile m-au arestat şi m-au condamnat la opt ani de lagăr. Am fost trimisă în oblastul Ulianovsk.

În lagăr mă uitam cu atenţie la celelalte deţinute şi ascultam ce vorbeau, în speranţa că voi întâlni o Martoră a lui Iehova. În 1948 am auzit o deţinută pe nume Asia vorbind despre Regatul lui Dumnezeu. Eram atât de fericită că puteam discuta cu ea subiecte spirituale! Nu peste mult timp, alte trei surori au fost aduse în lagăr. Pentru că aveam puţină literatură, încercam să stăm împreună cât puteam de mult.

În 1953 am fost eliberată, dar după trei ani şi jumătate am fost condamnată la zece ani de închisoare pentru că predicasem. În 1957 am fost transferată în lagărul din Kemerovo, unde se aflau în jur de 180 de surori. N-am rămas niciodată fără literatură biblică. Iarna ascundeam literatura în zăpadă, iar vara, în iarbă sau în pământ. În timpul percheziţiilor ţineam literatura în mâini, îmi acopeream umerii cu un şal mare şi ţineam cu mâinile şi capetele şalului. Când mă mutau dintr-un lagăr în altul, îmi puneam pe cap o beretă, pe care mi-o făcusem singură, şi ascundeam în ea câteva numere ale Turnului de veghe.

În cele din urmă am fost trimisă într-un lagăr din Mordovia. Acolo exista o Biblie, ascunsă într-un loc sigur. Puteam să citim din ea numai în prezenţa surorii care răspundea de păstrarea ei. Singura ocazie în care mai văzusem o Biblie a fost în 1945, când acel frate îmi vorbise pentru prima oară despre adevăr.

În 1967 am fost eliberată şi m-am mutat la Angren, în Uzbekistan. Aici mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Era pentru prima oară de la acea vizită iniţială când întâlneam fraţi, fiindcă stătusem numai în lagăre de femei. Toţi fraţii şi surorile din congregaţie erau zeloşi în lucrare. I-am îndrăgit imediat. În ianuarie 1969, opt fraţi şi cinci surori din congregaţia noastră au fost arestaţi pentru că predicaseră. Printre ei mă aflam şi eu. Am fost condamnată la trei ani ca „criminal deosebit de periculos“. Am fost trimisă de multe ori la izolare pentru că predicam.

Conduceam studii biblice sub pătură cu persoanele interesate. Nu aveam voie să vorbim în timp ce ne plimbam. Dacă ne prindeau vorbind, eram trimise la izolare. Foloseam numai literatură copiată de mână, pe care o recopiam în permanenţă.

Nu am avut niciodată casa mea. Toate bunurile îmi încăpeau într-un geamantan. Am fost însă fericită şi satisfăcută că îi slujeam lui Iehova.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 200, 201]

Am fost întărit spiritual de un anchetator

PAVEL SIVULSKI

ANUL NAŞTERII 1933

ANUL BOTEZULUI 1948

DATE PERSONALE A fost supus în repetate rânduri unor programe de reeducare ideologică. În prezent slujeşte ca bătrân într-o congregaţie din Rusia.

ÎN 1958 am fost arestat pentru că desfăşuram activităţi religioase. Ofiţerul care m-a însoţit la tren mi-a spus: „Uită-te pentru ultima oară la soţia ta, pentru că nu o vei mai vedea niciodată“.

În Irkutsk am fost dus într-o celulă specială, în care nu puteam sta decât în picioare. Apoi am fost dus la izolare, unde am stat şase luni. După aceea a urmat procesul. În timpul interogatoriului, care s-a ţinut noaptea, anchetatorii au făcut tot posibilul să-mi submineze credinţa în Biblie şi încrederea în organizaţia lui Dumnezeu. Am fost acuzat de participare la activităţile ilegale ale Martorilor lui Iehova. Uneori au recurs şi la violenţă, însă principala metodă folosită a fost reeducarea ideologică. L-am implorat pe Iehova să-mi dea tăria necesară pentru a rămâne ferm. Întotdeauna el a fost alături de mine.

Odată, în timpul unui interogatoriu, anchetatorul m-a chemat în biroul lui şi mi-a spus: „Îţi vom arăta acum ce face organizaţia ta. Apoi vei vedea dacă este lucrarea lui Dumnezeu sau nu!“.

Uitându-se fix la mine, a mai spus: „La congresul vostru din anul acesta de la New York au fost prezente 253 000 de persoane pe două stadioane. Dacă te gândeşti la amploarea acestui eveniment, îţi dai seama că totul ar fi fost imposibil fără sprijinul CIA-ului. Congresul a durat opt zile. Au venit delegaţi din diverse ţări, care au călătorit cu avionul, cu trenul, cu vaporul sau cu alte mijloace de transport. Ar fi fost posibile toate acestea fără ajutorul autorităţilor? Cine putea să susţină financiar un congres de opt zile, ţinut pe acele stadioane enorme?“.

Apoi, anchetatorul a umplut masa cu fotografii. Într-una din ele am văzut delegaţi fericiţi, îmbrăcaţi în costume naţionale colorate, care se îmbrăţişau unii pe alţii. Într-o altă fotografie era fratele Knorr, care ţinea o cuvântare. În altele erau prezentate scene de la botez, precum şi fratele Knorr dându-le celor botezaţi cartea „Facă-se voia ta pe pământ“. Noi nu primiserăm această carte, dar am aflat mai târziu despre ea din Turnul de veghe. Privindu-mă în ochi, anchetatorul mi-a spus: „Despre ce este vorba în cartea asta? Despre regele nordului şi despre ce urmează să se întâmple cu el. Cum ar fi putut organiza Martorii lui Iehova singuri aşa ceva? Noi ştim că la aceste evenimente participă membri ai armatei americane, ca să-şi dea seama cum să organizeze acţiuni militare. Ştim, de asemenea, că un milionar a donat o sumă foarte mare pentru a sponsoriza acest congres. Milionarii nu aruncă cu banii în stânga şi-n dreapta!“.

Anchetatorul nici măcar nu-şi imagina ce simţeam în acel moment. Parcă aş fi fost şi eu la congres, deşi nu părăsisem închisoarea. M-am simţit întărit şi aveam mare nevoie de aceasta. Iehova m-a binecuvântat cu generozitate, într-un mod deosebit. Acum eram pregătit să perseverez pe mai departe.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 214, 215]

Cinematograful era plin de Martori ai lui Iehova

VENERA GRIGORIEVA

ANUL NAŞTERII 1936

ANUL BOTEZULUI 1994

DATE PERSONALE A fost actriţă în anii ’60 şi a jucat un rol într-un film sovietic propagandistic. Din 1995 slujeşte ca pionieră regulară în St. Petersburg.

ÎN 1960, la începutul carierei mele artistice, am primit rolul principal în filmul documentar Martorii lui Dumnezeu, care a rulat în cinematografele sovietice. În film se vorbea despre „înfricoşătoarea sectă «Martorii lui Iehova»“, care se făcea vinovată de moartea eroinei, Tania. Eu interpretam rolul Taniei. Potrivit scenariului, Tania scapă de „sectanţi“ noaptea, pe un viscol cumplit, doar cu hainele de pe ea. Tania dispare în zăpadă, iar naratorul anunţă cu tristeţe: „Acesta este sfârşitul Taniei Veselova“. Mi-a plăcut scenariul şi m-am simţit onorată să mă alătur celor ce luptau împotriva Martorilor lui Iehova, deşi tot ce ştiam despre ei aflasem din scenariu.

Filmul a rulat în cinematografe şi în cluburi din multe oraşe ale Uniunii Sovietice. Eram prezentă de fiecare dată când filmul rula pe ecranul unui alt cinematograf şi apăream pe scenă după terminarea filmului. Pe atunci, sovieticii credeau tot ce vedeau pe ecran. De aceea, după ce apăream pe scenă, toţi răsuflau uşuraţi şi spuneau: „Trăieşte!“. Apoi le explicam cum fusese turnat filmul şi cum regizorul şi alte persoane realizaseră prin efecte speciale furtuna, care se părea că mă aruncase într-o groapă şi mă acoperise cu zăpadă.

Odată mă aflam într-un cinematograf arhiplin din Vişnâi Volocek, oblastul Kalinin (în prezent, Tver). Dar seara aceea a fost cu totul diferită. După film, un bărbat în vârstă mi-a pus câteva întrebări numai despre religie, iar eu am susţinut punctul de vedere ateist privitor la originea vieţii pe pământ. Nimeni n-a pomenit nimic despre film. M-am retras încet în culise şi l-am întrebat pe organizatorul evenimentului: „Cine era omul cu care am vorbit?“.

„Şeful sectei «Martorii lui Iehova». Cinematograful este plin numai de Martori“, a spus el. Fără să-mi dau seama, tocmai îi cunoscusem pe Martorii lui Iehova. După acest incident m-am hotărât să citesc Biblia, dar n-am găsit niciuna. M-am căsătorit cu un polonez şi ne-am mutat în Polonia. În 1977, două surori au bătut la uşa noastră şi, în scurt timp, am început să studiez Biblia cu ele. Am ajuns să iubesc această carte. Atât eu, cât şi soţul meu ne-am împrietenit cu Martorii. În 1985, tata s-a îmbolnăvit, iar eu şi soţul meu am plecat la Leningrad (în prezent, St. Petersburg) ca să-l îngrijim. M-am rugat lui Iehova să mă ajute să iau legătura cu Martorii de acolo.

În cele din urmă am devenit Martoră a lui Iehova. Slujesc ca pionieră regulară de 12 ani, iar Zdzisław, soţul meu, este slujitor auxiliar într-o congregaţie din St. Petersburg.

Ştiu din proprie experienţă că, „prin viclenie în născocirea nelegiuirii“, industria filmului îi induce în eroare pe oameni (Ef. 4:14). Când am jucat în acel film sovietic propagandistic, nu m-am gândit că după 30 de ani voi fi eu însămi Martoră a lui Iehova.

[Chenarul de la pagina 237]

Traducerea lumii noi în rusă

Mai bine de un secol, Martorii lui Iehova au folosit din plin diverse traduceri ale Bibliei în limba rusă. Una dintre acestea este traducerea sinodală. Deşi are un limbaj arhaic şi foloseşte rar numele divin, această traducere i-a ajutat pe mii de cititori ruşi să înţeleagă scopul lui Dumnezeu. Traducerea Makarios, care foloseşte numele lui Dumnezeu de circa 3 000 de ori, s-a dovedit şi ea foarte utilă. Totuşi, pe măsură ce numărul Martorilor ruşi creştea, devenea tot mai necesară o traducere modernă, clară şi exactă.

Astfel, Corpul de Guvernare a aprobat realizarea Traducerii lumii noi în limba rusă. Filiala din Rusia a lucrat mai bine de zece ani la acest proiect important.

În 2001 au fost lansate Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în limba rusă. În 2007, spre marea bucurie a cititorilor ruşi din întreaga lume a fost lansată ediţia completă în limba rusă a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi. Anunţul a fost făcut pentru prima dată de membrii Corpului de Guvernare Theodore Jaracz, în St. Petersburg, şi Stephen Lett, în Moscova. Au urmat aplauze furtunoase. Toţi cei prezenţi au fost cuprinşi de entuziasm. „Ce limbaj clar, inteligibil şi plin de viaţă!“, a scris o soră. „Acum citim cu şi mai multă plăcere Sfintele Scripturi.“ Mulţi şi-au exprimat aprecierea în scris prin cuvintele: „Ce dar preţios de la Iehova!“ sau: „Vă rugăm să primiţi mulţumirile noastre sincere“. Fără îndoială, lansarea Traducerii lumii noi în limba rusă este o piatră de hotar pentru vorbitorii de limbă rusă de pretutindeni care iubesc adevărul.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 244, 245]

Problemele noastre s-au rezolvat într-o singură zi

IVAN ŞI NATALIA SLAVA

ANUL NAŞTERII 1966, respectiv 1969

ANUL BOTEZULUI 1989

DATE PERSONALE Au slujit ca pionieri şi s-au mutat într-o zonă unde era nevoia mai mare. În prezent, Ivan slujeşte în Comitetul Filialei din Rusia.

LA ÎNCEPUTUL anilor ’90, eu şi Natalia ne-am mutat din Ucraina în Rusia. În oblastul Belgorod, care avea aproximativ un milion şi jumătate de locuitori, se aflau mai puţin de zece vestitori. Acesta era, bineînţeles, un loc unde ‘secerişul era mare, dar lucrătorii, puţini’ (Mat. 9:37).

Eram de puţin timp căsătoriţi şi trebuia să ne găsim un loc de muncă pentru a ne întreţine. Totuşi, situaţia economică din ţară s-a înrăutăţit şi mulţi oameni au rămas şomeri. Pentru ca oamenii să obţină alimentele de bază, guvernul a hotărât să li se dea la locul de muncă nişte bonuri. Întrucât nu aveam serviciu, nu aveam nici bonuri. Astfel, a trebuit să cheltuim mulţi bani pe alimentele pe care le cumpăram de la piaţă. Fiindcă n-am găsit o locuinţă, a trebuit să stăm la un hotel. După ce am achitat camera pentru 20 de zile, nu ne-a mai rămas aproape niciun ban. L-am rugat în fiecare zi pe Iehova să ne ajute să găsim un loc de muncă şi o locuinţă ieftină. În tot acest timp am predicat cu zel, căutându-i pe oamenii sinceri. A sosit şi ultima zi de stat la hotel. Cu puţinii bani rămaşi am cumpărat o chiflă şi o cutie de lapte. În seara aceea, înainte de culcare, l-am implorat din nou pe Iehova să ne ajute să găsim un serviciu şi o locuinţă, întrucât a doua zi trebuia să eliberăm camera.

Dimineaţa următoare am fost treziţi de un telefon. Spre surprinderea noastră, administratorul hotelului ne-a anunţat că vărul meu mă aştepta la recepţie. Acesta mi-a dat nişte bani şi mi-a spus că primise recent o primă substanţială şi că voia să o împartă cu mine. Şi asta nu a fost totul. După câteva minute, un frate ne-a telefonat şi a spus că ne găsise un apartament ieftin. Mai mult, în aceeaşi zi am fost angajaţi la o grădiniţă, unde trebuia să facem curăţenie. Aşadar, problemele noastre s-au rezolvat într-o singură zi. Aveam ceva bani, o locuinţă şi un loc de muncă. Era cât se poate de clar că Iehova ne ascultase rugăciunile.

În 1991, la Comemorarea ţinută în Belgorod au asistat 55 de persoane. Anul următor au asistat 150 de persoane, iar un an mai târziu, 354 de persoane. În 2006, în oraş erau şase congregaţii, iar în oblastul Belgorod, peste 2 200 de vestitori.

[Chenarul de la pagina 250]

Progrese actuale în domeniul juridic

Dreptul de a ne închina fără a întâmpina probleme din partea guvernului ne-a fost garantat în ianuarie 2007, când Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat o sentinţă unanimă în favoarea noastră, potrivit căreia „studierea şi analizarea în grup a textelor religioase de membrii grupării religioase Martorii lui Iehova reprezintă o formă legală de manifestare a religiei lor, care presupune închinare şi predare“.

Deşi în 2004 activitatea lor a fost restricţionată oficial în Moscova, fraţii noştri continuă să se întrunească deschis pentru a se închina şi să-şi extindă lucrarea de predicare cât mai mult posibil. În 2007, fraţii au avut marea bucurie de a celebra Comemorarea şi de a ţine congrese de district, fără niciun fel de probleme, în Moscova, precum şi în alte părţi ale Rusiei.

Deşi există încă probleme de ordin juridic, fraţii noştri continuă să ia poziţie în mod curajos pentru a se apăra când întâmpină opoziţie. De exemplu, o nouă plângere a fost înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind întreruperea de către Poliţia din Lyublino a ceremoniei de Comemorare ţinute în 12 aprilie 2006 la Moscova. Poliţia a reţinut 14 fraţi şi l-au ameninţat cu un cuţit pe avocatul lor. Deşi un tribunal local s-a pronunţat într-o anumită măsură în favoarea fraţilor, decizia a fost revocată, iar recursul a fost pierdut. În cele din urmă, în iulie 2007 a fost înaintată o plângere împotriva câtorva oficiali guvernamentali, care conduceau o nesfârşită şi nejustificată campanie de investigare a activităţii noastre religioase în St. Petersburg.

[Chenarul/Graficul de la paginile 228–230]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Rusia

1890

1891 Semion Kozliţki este deportat în estul Imperiului Rus pentru că a predicat plin de curaj.

1904 Filiala din Germania primeşte scrisori din Rusia, în care fraţii îşi exprimă aprecierea pentru publicaţiile biblice.

1910

1913 Guvernul rus recunoaşte Filiala Studenţilor în Biblie din Finlanda, care pe atunci aparţinea Imperiului Rus.

1923 Societatea Watch Tower primeşte multe scrisori, în care i se cere să trimită literatură biblică în Rusia.

1928 George Young înaintează la Moscova o cerere de aprobare a activităţii Studenţilor în Biblie din Rusia. Autorităţile refuză să-i prelungească viza.

1929 Este semnat un contract cu un post de radio din Tallinn, Estonia. Se transmit cuvântări biblice în Leningrad şi în alte oraşe.

1930

1939, 1940 URSS îşi anexează partea de vest a Ucrainei, Moldova şi republicile baltice. Mii de Martori ai lui Iehova ajung astfel în interiorul graniţelor URSS-ului.

1944 Sute de Martori sunt trimişi în închisori şi lagăre de muncă în toată Rusia.

1949 Martorii lui Iehova sunt deportaţi din Moldova în Siberia şi în Orientul Îndepărtat.

1950

1951 Peste 8 500 de Martori din vestul Ucrainei, Belarus, Letonia, Lituania şi Estonia sunt deportaţi în Siberia.

1956, 1957 Delegaţi de la 199 de congrese de district ţinute în întreaga lume cer libertate religioasă printr-o petiţie adresată guvernului sovietic.

Sfârşitul anilor ’50 Peste 600 de Martori sunt izolaţi complet într-un lagăr special de muncă din Mordovia.

1965 Guvernul sovietic emite un ordin special de anulare a legii prin care era instituit domiciliul forţat. Martorii deportaţi în Siberia se răspândesc în toată ţara.

1970

1989, 1990 Membri ai Corpului de Guvernare se întâlnesc pentru prima oară cu fraţi din Rusia. Martori din URSS pleacă în Polonia pentru a asista la congresele speciale organizate acolo.

1990

1991 În 27 martie, Martorii lui Iehova din Rusia sunt recunoscuţi juridic.

1992, 1993 În St. Petersburg şi în Moscova se ţin congrese internaţionale.

1997 Este dedicată Filiala din Rusia, cu sediul în satul Solnecinâi, în apropiere de St. Petersburg.

1999 Este dedicată prima sală de congrese din Rusia, construită în St. Petersburg.

2000

2003 Sunt încheiate lucrările de extindere a filialei.

2007 În Rusia există peste 2 100 de congregaţii şi de grupuri izolate.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

Numărul total de vestitori în cele 15 ţări ale fostei URSS

360 000

300 000

240 000

180 000

120 000

60 000

40 000

20 000

1890 1910 1930 1950 1970 1990 1990 2000

[Diagrama/Harta de la pagina 218]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Alte filiale au ajutat la transportarea literaturii în ţară

GERMANIA FINLANDA

↓ ↓

Solnecinâi

↓ ↓ ↓ ↓

BELARUS KAZAHSTAN MOSCOVA RUSIA

JAPONIA

↓

Vladivostok

↓

KAMCEATKA

[Hărţile de la paginile 116, 117]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

CERCUL POLAR

OCEANUL ARCTIC

Polul Nord

Marea Barents

Marea Kara

Marea Laptev

Marea Siberiei de Est

Marea Ciukotsk

Strâmtoarea Bering

SUEDIA

NORVEGIA

DANEMARCA

COPENHAGA

GERMANIA

POLONIA

Lódz

VARŞOVIA

Marea Baltică

FINLANDA

ESTONIA

LETONIA

LITUANIA

BELARUS

Brest

UCRAINA

Lvov

MOLDOVA

Marea Caspică

KAZAHSTAN

ASTANA

Kenghir

UZBEKISTAN

TAŞKENT

Angren

CHINA

MONGOLIA

ULAN BATOR

CHINA

Marea Japoniei

JAPONIA

TOKIO

Hokkaidō

Marea Ohotsk

Marea Bering

RUSIA

Petrozavodsk

St. Petersburg

Solnecinâi

Kaliningrad

Novgorod

Vişnâi Volocek

MOSCOVA

Tula

Orel

Kursk

Voronej

Vladimir

Ivanovo

Nijni Novgorod

Sâktâvkar

Uhta

Peciora

Inta

Novaia Zemlea

Vorkuta

M-ŢII URAL

SIBERIA

Ekaterinburg

Naberejnâe Celnî

Ijevsk

Saratov

Voljski

Udarnik

Stavropol

Piatigorsk

Mt. Elbrus

Nalcik

Nartkala

Beslan

Vladikavkaz

M-ŢII CAUCAZ

Astrahan

Fluviul Volga

Tomsk

Novosibirsk

Kemerovo

Kraznoiarsk

Novokuzneţk

Ust-Kan

Aktaş

Birjusinsk

Oktiabrski

Bratsk

Vihorevka

Tulun

Kazan

Zima

Zalari

Usole-Sibirskoe

Kitoi

Angarsk

Irkutsk

Lacul Baikal

Kirensk

Habarovsk

Vladivostok

Korsakov

Iujno-Sahalinsk

Sahalin

Iakuţk

Oimiakon

Ust-Nera

Kamceatka

Peninsula Ciukotsk

Râul Kolâma

Haiâr

Norilsk

[Harta de la pagina 167]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Marea Caspică

Marea Baltică

Marea Barents

Marea Kara

OCEANUL ARCTIC

Polul Nord

Marea Laptev

Marea Siberiei de Est

Marea Ciukotsk

Strâmtoarea Bering

Marea Ohotsk

Marea Japoniei

KAZAHSTAN

CHINA

MONGOLIA

MURMANSK

PSKOV

TVER

MOSCOVA

BELGOROD

VORONEJ

ROSTOV

KABARDINO-BALKARIA

OSETIA DE NORD-ALANIA

IVANOVO

NIJEGOROD

MORDOVIA

ULIANOVSKI

VOLGOGRAD

TATARSTAN

PERM

REP. KOMI

M-ŢII URAL

SIBERIA

SVERDLOVSK

CELEABINSK

KURGAN

TIUMEN

OMSK

TOMSK

NOVOSIBIRSK

ALTAI

REP. ALTAI

KEMEROVO

REP. HAKASĂ

KRASNOIARSK

REP. TUVINĂ

IRKUTSK

R. A. BURIATĂ

CITA

REPUBLICA SAKHA

AMUR

HABAROVSK

PRIMORSKI KRAI

SAHALIN

KAMCEATKA

[Legenda fotografiei de la pagina 66]

Răsărit de soare în peninsula Ciukotsk

[Legenda fotografiilor de la pagina 68]

Acest semn, în limbile cazacă şi rusă, indică drumul spre satul siberian Buhtarma, unde a fost deportat Semion Kozliţki

[Legenda fotografiilor de la pagina 71]

Familia Herkendell şi-a petrecut luna de miere ajutându-i pe vorbitorii de limbă germană din Rusia

[Legenda fotografiilor de la pagina 74]

Împuternicirea acordată lui Kaarlo Harteva (dreapta), pe care consulul imperial rus de la New York a pus ştampila guvernului

[Legenda fotografiei de la pagina 80]

În mai 1925, la acest congres din Carnegie (Pennsylvania) ţinut în limba rusă au participat 250 de persoane şi s-au botezat 29

[Legenda fotografiei de la pagina 81]

În această revistă se spunea: „Oblastul Voronej este plin de secte“

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

George Young

[Legenda fotografiilor de la pagina 84]

Aproape zece ani, Aleksandr Forstman a tradus tracte, broşuri şi cărţi în limba rusă

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Reghina şi Piotr Krivokulski, 1997

[Legenda fotografiilor de la pagina 95]

Olga Sevriughina a devenit o slujitoare a lui Iehova datorită scrisorilor pe care Piotr le lega de o piatră

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

Ivan Krâlov

[Legenda fotografiilor de la pagina 101]

Martorii deportaţi şi-au construit case în Siberia

[Legenda fotografiei de la pagina 102]

Magdalina Beloşiţkaia şi familia ei au fost deportaţi în Siberia

[Legenda fotografiei de la pagina 110]

Viktor Gutshmidt

[Legenda fotografiei de la pagina 115]

Alla în 1964

[Legenda fotografiei de la pagina 118]

Semion Kostâlev în prezent

[Legenda fotografiei de la pagina 120]

Instruirea biblică l-a ajutat pe Vladislav Apaniuk să înfrunte încercările credinţei

[Legenda fotografiilor de la pagina 121]

Miliţia a găsit în casa lui Nadejda Vişneak broşura „După Armaghedon — Lumea Nouă a lui Dumnezeu“

[Legenda fotografiei de la pagina 126]

Boris Krâlţov

[Legenda fotografiei de la pagina 129]

Viktor Gutshmidt cu sora lui (sus), cu fiicele sale şi cu Polina, soţia sa, cu aproximativ o lună înainte de a fi arestat în 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 134]

Ivan Paşkovski

[Legenda fotografiei de la pagina 136]

În 1959, în revista „Crocodilul“ a apărut o fotografie cu mai multe publicaţii descoperite într-o claie de fân

[Legenda fotografiei de la pagina 139]

Sub această casă se afla una dintre tipografiile descoperite de KGB în 1959

[Legenda fotografiei de la pagina 142]

Aleksei Gaburiak a contribuit la reunirea celor risipiţi

[Legenda fotografiilor de la pagina 150]

Echipament de tipărit improvizat

Maşină de tipărit

Presă

Ghilotină

Capsator

[Legenda fotografiei de la pagina 151]

Stepan Leviţki, vatman de meserie, l-a abordat curajos pe un tipograf

[Legenda fotografiei de la pagina 153]

Grigori Gatilov le-a predicat altora în celula sa

[Legenda fotografiilor de la pagina 157]

Florile înalte ne ascundeau de privirile gardienilor când studiam şi discutam din Biblie

[Legenda fotografiei de la pagina 161]

„Turnul de veghe“ în formă de cărticică (în mărime naturală)

[Legenda fotografiei de la pagina 164]

„Ordin al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS“

[Legenda fotografiei de la pagina 170]

Fraţii îşi ascundeau „comorile“ în geamantane cu pereţi dubli sau sub branţurile bocancilor

[Legenda fotografiei de la pagina 173]

Ivan Klimko

[Legenda fotografiei de la pagina 175]

Într-o cutie de chibrituri încăpeau cinci sau şase copii ale „Turnului de veghe“ – pânză de păianjen

[Legenda ilustraţiei de la paginile 184, 185]

În toţi anii petrecuţi în lagărele din Mordovia, niciun frate nu a pierdut Comemorarea

[Legenda fotografiei de la pagina 194]

Nikolai Guţuliak i-a depus mărturie informală soţiei comandantului unui lagăr

[Legenda fotografiilor de la pagina 199]

Congrese internaţionale

În 1989, delegaţii ruşi au asistat la cele trei congrese internaţionale ţinute în Polonia

Varşovia

Chorzov

Poznan

[Legenda fotografiei de la pagina 202]

După ce au obţinut înregistrarea juridică, de la stânga la dreapta: Theodore Jaracz, Michael Dasevich, Dmitri Livâi, Milton Henschel, un funcţionar al Ministerului Justiţiei, Anany Grogul, Aleksei Verjbiţki şi Willi Pohl

[Legenda fotografiilor de la pagina 205]

Milton Henschel prezentând o cuvântare la Congresul Internaţional „Purtători de lumină“, ţinut în 1992 pe Stadionul Kirov din St. Petersburg

[Legenda fotografiei de la pagina 206]

Terenul cumpărat în Solnecinâi, Rusia

[Legenda fotografiei de la pagina 207]

Aulis şi Eva Lisa Bergdahl, care au făcut parte din primul grup de voluntari ce au sosit în Solnecinâi

[Legenda fotografiei de la pagina 208]

Hannu şi Eija Tanninen au fost repartizaţi la St. Petersburg

[Legenda fotografiei de la pagina 210]

Împreună cu soţia sa, Liudmila, Roman Skiba a parcurs distanţe mari în lucrarea de district

[Legenda fotografiei de la pagina 220]

Fraţi cărând literatură pe cheiurile din Vladivostok

[Legenda fotografiei de la pagina 224]

Arno şi Sonja Tüngler s-au bucurat de multe privilegii în repartiţia lor din Rusia

[Legenda fotografiei de la paginile 226, 227]

O întrunire ţinută în 1989 în pădurea de lângă St. Petersburg

[Legenda fotografiei de la pagina 238]

Filiala din Rusia supraveghează traducerea literaturii în peste 40 de limbi

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Prima Şcoală pentru Pionieri ţinută în St. Petersburg în iunie 1996

[Legenda fotografiilor de la pagina 246]

În lucrarea de predicare în Rusia

În teritoriile din oblastul Perm şi Nartkala

Pe străzile St. Petersburgului

Din casă-n casă în Iakuţk

În piaţa din Saratov

[Legenda fotografiilor de la paginile 252, 253]

Filiala din Rusia

Vedere de sus a clădirilor de locuinţe şi a împrejurimilor

[Legenda fotografiei de la pagina 254]

La congresul de district din 2006 care s-a ţinut în Moscova au asistat 23 537 de delegaţi

[Legenda fotografiei de la pagina 254]

Stadionul Lujniki