1991-2001 Un ‘cuptor de topit al necazului’ – Is. 48:10 (Partea a II-a)

Betelul este atacat!

În februarie 1998, soldaţii guvernamentali şi trupele Grupului de Observatori Militari ai Comunităţii Economice a Statelor din Africa de Vest (ECOMOG) au lansat un atac pentru anihilarea armatelor rebele din Freetown. Din nefericire, în timpul acestui atac sângeros, un frate a fost ucis de schije.

Aproximativ 150 de vestitori s-au adăpostit în casele de misionari din Kissy şi din Cockerill. Laddie Sandy, unul dintre cei doi gardieni de noapte de la Betel, povesteşte: „Într-o noapte, în timp ce eu şi Philip Turay eram de gardă, doi soldaţi înarmaţi din Frontul Revoluţionar Unit au venit la Betel şi ne-au ordonat să deschidem uşile de sticlă de la recepţie. În timp ce eu şi Philip am sărit ca să ne ascundem, rebelii au tras de mai multe ori în încuietoarea uşii. Spre marea noastră uimire, încuietoarea a rezistat, iar rebelii nu s-au gândit să tragă în uşile de sticlă şi au plecat supăraţi.

Două nopţi mai târziu, soldaţii s-au întors însoţiţi de alţi 20 de rebeli bine înarmaţi. I-am alertat imediat pe toţi membrii familiei Betel şi am fugit într-un refugiu de la subsolul clădirii, pregătit dinainte. Tremurând de frică, şapte dintre noi s-au ascuns în întuneric după două butoaie mari. Rebelii au tras de mai multe ori în încuietoarea uşii şi au pătruns în clădire. Unul dintre rebeli a strigat: «Căutaţi-i pe Martorii ăia şi tăiaţi-le gâtul». Am stat ghemuiţi în tăcere în timp ce rebelii au răscolit şapte ore prin toată clădirea. După ce au distrus tot ce au găsit în cale, au plecat mulţumiţi.

Apoi ne-am strâns lucrurile personale şi am fugit spre casa de misionari din Cockerill, unde fusese mai înainte Betelul şi care se afla mai sus, pe aceeaşi stradă. Pe drum am fost jefuiţi de alt grup de rebeli. Într-un final, am ajuns la casa de misionari speriaţi, dar bucuroşi că eram în viaţă. După ce ne-am odihnit câteva zile, ne-am întors la Betel ca să facem ordine”.

Două luni mai târziu, după ce trupele ECOMOG au preluat controlul în oraş, misionarii au început să se întoarcă din Guineea. Dar, din nefericire, n-au putut să stea mult timp.

Operaţiunea „Nimic viu”

Opt luni mai târziu, în decembrie 1998, sute de delegaţi s-au adunat pe Stadionul Naţional din Freetown pentru a lua parte la Congresul de District „Modul de viaţă care îi place lui Dumnezeu”. Pe neaşteptate, în depărtare s-a auzit o bubuitură, iar de pe dealuri au început să se ridice nori de fum. Armata rebelă se întorsese!

În zilele care au urmat, situaţia din Freetown s-a înrăutăţit. Comitetul Filialei a închiriat un avion mic şi a trimis la Conakry 12 misionari, 8 betelişti din străinătate şi 5 voluntari la construcţii. După trei zile, în 6 ianuarie 1999, forţele rebele au început o campanie de ucidere în masă, numită Operaţiunea „Nimic viu”. Cu o violenţă greu de imaginat, soldaţii rebeli au devastat oraşul Freetown, masacrând în jur de 6 000 de civili. Rebelii au tăiat mâini şi picioare, au răpit copii şi au distrus mii de clădiri.

Un frate mult iubit, pe nume Edward Toby, a fost ucis cu brutalitate. Peste 200 de vestitori traumatizaţi au fost găzduiţi fie la Betel, fie în casa de misionari din Cockerill. Alţii s-au ascuns în propriile case. Martorii care s-au refugiat în casa de misionari din Kissy, aflată la marginea estică a oraşului, aveau urgent nevoie de medicamente. Laddie Sandy şi Philip Turay, curajoşii gardieni de noapte de la Betel, s-au oferit imediat să ducă medicamente, deşi era foarte riscant să circule pe străzi.

„În oraş domnea haosul”, îşi aminteşte Philip. „Soldaţii rebeli ocupaseră numeroase puncte de control şi îi hărţuiau pe oameni. Întrucât se decretase stare excepţională de la prânz până a doua zi dimineaţă, ne-a fost greu să ne deplasăm dintr-un loc în altul. Am făcut două zile pe drum până la casa de misionari din Kissy, dar, când am ajuns, am constatat că fusese jefuită şi incendiată.

Mergând şi aruncând o privire pe străzile din jur, l-am găsit pe unul dintre fraţii noştri, Andrew Caulker, care avea răni îngrozitoare la cap. Rebelii îl legaseră şi îl loviseră de mai multe ori cu toporul. Ca prin minune, Andrew a supravieţuit şi a reuşit să scape. L-am dus imediat la spital, unde s-a recuperat treptat. Mai târziu a slujit ca pionier regular.”

Alţi Martori n-au fost răniţi sau ucişi deoarece se ştia despre ei că sunt creştini care îşi păstrează neutralitatea. Un frate povesteşte: „Rebelii ne-au spus să ne punem pe cap baticuri albe şi să dansăm pe stradă în semn de solidaritate cu ei. «Dacă refuzaţi, o să vă tăiem o mână sau un picior sau o să vă ucidem», ne-au spus ei. Îngroziţi, eu şi soţia mea am făcut un pas înapoi şi am început să ne rugăm în gând lui Iehova. Văzând că ne aflam într-o situaţie dificilă, un vecin de-al nostru, care colabora cu rebelii, i-a spus comandantului: «E frate cu noi. Nu face politică, aşa că o să dansăm noi pentru el». Atunci, comandantul a plecat, iar noi am fugit acasă”.

Peste oraş s-a lăsat o linişte apăsătoare. Fraţii şi-au reluat cu precauţie întrunirile şi lucrarea de predicare. Vestitorii purtau ecusonul de congres pentru a se identifica la punctele de control. Fraţii care aşteptau la rândurile imense de la punctele de control au devenit experţi în iniţierea de conversaţii biblice.

Întrucât în oraş nu se găseau lucrurile de strictă necesitate, Filiala din Marea Britanie a trimis cu avionul 200 de containere cu ajutoare. Billie Cowan şi Alan Jones au venit cu avionul din Conakry în Freetown pentru a însoţi transportul care a trecut prin mai multe puncte de control. Ajutoarele au ajuns la Betel cu puţin înainte de a se decreta stare excepţională. James Koroma era curier şi aducea de la Conakry literatură şi alte lucruri de strică necesitate. O parte din această hrană spirituală era trimisă apoi vestitorilor izolaţi din Bo şi Kenema.

În 9 august 1999, misionarii din Conakry au început să se întoarcă în Freetown. În anul următor, o forţă expediţionară britanică i-a scos pe rebeli din Freetown. Luptele au continuat în unele locuri, dar în ianuarie 2002, războiul s-a încheiat în mod oficial. În acest război, care a durat 11 ani, au fost ucişi 50 000 de oameni, au fost mutilaţi 20 000, au fost distruse 300 000 de case şi au fost dislocaţi 1,2 milioane de oameni.

Ce s-a întâmplat în tot acest timp cu organizaţia lui Iehova? A fost cât se poate de clar că Iehova a ocrotit-o şi a binecuvântat-o. În timpul războiului s-au botezat aproximativ 700 de persoane. Deşi sute de Martori au fugit din zona de conflict, numărul vestitorilor din Sierra Leone a crescut cu 50 la sută. În Guineea s-a înregistrat o creştere a numărului de vestitori de peste 300 la sută. Dar, ceea ce contează cel mai mult este faptul că membrii poporului lui Dumnezeu şi-au păstrat integritatea. Într-un ‘cuptor de topit al necazului’, ei au rămas uniţi şi au manifestat o iubire creştină de nezdruncinat. De asemenea, în pofida tuturor necazurilor, aceşti fraţi ‘nu au încetat să predea şi să anunţe vestea bună’ (Is. 48:10; Fap. 5:42).