Conducerea umană cîntărită în balanţă

În sfîrşit, o guvernare perfectă!

Teocraţie: provine din cuvintele greceşti „theos“ (dumnezeu) şi „kratos“ (exercitare a puterii); înseamnă astfel o guvernare exercitată prin conducerea sau administraţia lui Dumnezeu, uneori prin intermediul unor reprezentanţi numiţi.

DACĂ ţi-ai permite să cumperi un colier de perle autentice sau un inel de diamant, ai opta oare pentru o simplă imitaţie a lucrului real? Probabil că nu, în afara cazului cînd ai fi amăgit să crezi că ceea ce ai obţinut este tot ce poate fi mai bun.

În ce priveşte guvernarea, sute de milioane de oameni au fost amăgiţi să creadă că au obţinut tot ce poate fi mai bun. În realitate ei au ajuns la simple imitaţii. Nu este de mirare că sînt decepţionaţi, nesatisfăcuţi şi frustraţi.

În căutarea unei guvernări bune

William Ralph Inge, cîndva vicarul Bisericii Anglicane de la Catedrala Sf. Pavel din Londra, scria în 1922: „O guvernare bună rămîne cea mai mare binecuvîntare a omului, dar nici o naţiune nu s-a bucurat vreodată s-o aibă.“ De ce?

O explicaţie parţială poate fi găsită în cuvintele lui John F. Kennedy, al 35-lea preşedinte al Statelor Unite: „Nici un guvern nu este mai bun decît oamenii care îl constituie“, a spus el. Deoarece chiar şi cel mai capabil politician este imperfect, orice guvernare pe care o stabilesc oamenii este sortită eşecului.

Dramaturgul englez din secolul al XVII-lea, Philip Massinger avea dreptate cînd scria: „Cel care ar vrea să-i guverneze pe alţii, ar trebui să fie în primul rînd stăpîn pe sine însuşi.“ Dar ce om imperfect este în realitate stăpîn pe sine însuşi? În realitate, nici un politician nu posedă suficientă cunoştinţă şi înţelepciune pentru a controla evenimentele şi situaţiile şi astfel să-şi asigure fericirea şi bunăstarea personală, cu atît mai puţin fericirea şi bunăstarea a milioane de oameni. Şi chiar dacă ar fi întotdeauna capabil să ia decizii corecte, el nu ar avea puterea să le ducă la îndeplinire.

Eseistul american Brooks Atkinson, recunoscînd problema, a concluzionat în anul 1951: „Noi avem nevoie de un supraom ca să ne conducă — sarcina este extrem de vastă şi nevoia de judecată înţeleaptă este extrem de urgentă. Dar, din nefericire“, spunea el, „nu există supraoameni.” Nici astăzi, după patruzeci de ani, nu există încă nici unul.

Într-adevăr, Dumnezeu nu a avut niciodată în vedere ca oamenii să se conducă singuri. Pentru a se bucura de o guvernare perfectă, oamenii au nevoie de mai mult decît de o guvernare exercitată de nişte supraoameni. Ei au nevoie de teocraţie, o guvernare exercitată de către Dumnezeu.

Ce fel de teocraţie?

Teocraţia este genul de guvernare care domnea în Eden, unde Dumnezeu a aşezat prima pereche umană. Ca Suveran legitim, Dumnezeu a administrat de la început lucrurile şi şi-a exercitat autoritatea.

Cînd, cu aproximativ 19 secole în urmă, istoricul evreu Flavius Josephus a creat cuvîntul grec tradus prin „teocraţie“, el l-a utilizat pentru a se referi la vechea naţiune Israel. Aceasta era o identificare corectă deoarece, în timpul acela, Israelul era o naţiune aleasă de Dumnezeu, era efectiv condusă de el, chiar dacă conducerea sa era exercitată prin intermediul unor reprezentanţi pămînteşti. — Deuteronom 7:6; 1 Cronici 29:23.

Cînd termenul „teocraţie“ a fost introdus în alte limbi, la început a fost limitat îndeosebi la sensul pe care l-a avut în vedere Josephus. Dar mai tîrziu a primit şi alte semnificaţii. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, termenul a fost „aplicat pe scară largă la cazuri foarte variate cum ar fi Egiptul faraonic, Israelul antic, creştinătatea medievală, calvinism, islamism şi budismul tibetan“.

Istoricul W. L. Warren spune că a existat „în monarhia engleză un element de domnie teocratică — regele ca instrument principal în planul divin de dirijare a lumii, regele ca reprezentant al lui Dumnezeu şi cel care pronunţă sentinţe“. În timpurile moderne cuvîntul a fost utilizat, explică Dewey Wallace, Jr., de la Universitatea George Washington, chiar ca o expresie a „dispreţului «iluminat» faţă de societăţile «tiranizate de preoţi»“.

Sfera largă de sensuri pe care o include acum cuvîntul permite existenţa multor feluri de teocraţie. De care avem noi nevoie?

Teocraţii false

Prima guvernare umană din consemnările istorice a fost fundată cu aproximativ 4.000 de ani în urmă de Nimrod. Acest strănepot al lui Noe s-a autoproclamat rege şi a devenit, după cum este descris în Biblie, „un viteaz vînător înaintea DOMNULUI [„în opoziţie cu Iehova“, T.L.N.]“. (Geneza 10:8,9] Postîndu-se singur drept conducător în opoziţie cu Iehova, Nimrod s-a făcut pe sine un dumnezeu politic. Ca atare, el avea sprijinul principalului adversar al lui Dumnezeu, falsul dumnezeu Satan Diavolul. (2 Corinteni 4:4) În felul acesta, domnia lui Nimrod a fost o imitaţie a teocraţiei adevărate.

Mai tîrziu, cînd locuitorii imperiului lui Nimrod au fost împrăştiaţi pe tot pămîntul, oamenii au continuat să presupună că guvernările lor erau teocratice, cu alte cuvinte, că autoritatea lor provenea de la dumnezeul sau dumnezeii pe care-i adorau. (Geneza 11:1–9) Cuvîntul „teocraţie“ a ajuns astfel să fie utilizat, spune The Encyclopedia of Religion, „pentru a descrie acea perioadă de început a civilizaţiei orientale antice în care nu exista nici o distincţie între religie şi stat“.

În unele culturi, cum ar fi Egiptul din timpul faraonilor, regele era considerat soţul unei zeiţe importante sau fiul unui zeu. Alte culturi vorbeau puţin despre presupusele calităţi divine sau despre descendenţa divină a regelui, accentuînd mai degrabă ideea că ar fi fost ales în mod divin. În Grecia din timpul lui Alexandru şi mai tîrziu regele era considerat divin, afirmă cartea A History of Political Theory, „deoarece el aducea armonie în regatul său după cum Dumnezeu aduce armonie în lume“. Această carte de istorie continuă: „El poseda o natură divină din care nu se împărtăşea omul obişnuit, şi care îl ducea la dezastru pe nevrednicul uzurpator care ar fi pretins înalta funcţie fără să aibă binecuvîntarea Cerului.“

Această concepţie că regele este divin s-a transmis şi în aşa numita eră creştină. După ce triburile teutonice au fost convertite la catolicism, prestigiul regelui a crescut. Încoronarea de către biserică implica ideea că Dumnezeu însuşi l-a ales pe regele care avea să domnească. Pe acest fundal s-a dezvoltat în mod treptat doctrina cunoscută sub numele de dreptul divin al regilor.

Chiar înainte de era „creştină“, Cezarii Romei au dat guvernării lor o turnură teocratică pretinzînd că aceasta are caracter divin. În ochii romanilor, domnia umană era echivalentul unei domnii divine, făcînd din guvernarea lor, după modelul lăsat de Nimrod, o imitaţie de teocraţie. Aşadar, cînd clericii iudei din secolul I e.n. l-au respins pe Isus în calitate de viitor Rege, spunînd „Noi n-avem alt împărat decît pe Cezarul!“, ei şi-au exprimat, de fapt, preferinţa pentru o teocraţie falsă în locul celei reale pe care o proclama Isus. — Ioan 19:15.

Deoarece conducerea teocratică a lui Iehova este net superioară oricărei alte forme de conducere, nu este surprinzător că Satan a încercat să încorporeze unele din aspectele acesteia în imitaţiile lui de factură umană — dar fără succes. Toate aceste pretinse teocraţii nu au corespuns nici pe departe cu idealul. În realitate, nici una din ele nu a fost o conducere exercitată de Dumnezeu sau de reprezentanţii săi. Ele au fost simple imitaţii ale lucrului real, expresii ale conducerii umane imperfecte sub controlul unui dumnezeu fals.

În mod potrivit, Biblia îl numeşte pe acest dumnezeu „stăpînitorul acestei lumi“ şi „dumnezeul acestui veac [„sistem de lucruri“, T.L.N.]”. (Ioan 12:31; 14:30; 2 Corinteni 4:4) Iată de ce era el în stare să-i ofere lui Isus „toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor“, tentaţie pe care Isus a respins-o cu fermitate. (Matei 4:8–10) Ştiind că teocraţia autentică este condusă numai de adevăratul Dumnezeu, Iehova, Isus nu a fost amăgit să accepte nişte surogate fabricate de oameni, care sînt incapabile să exprime într-un echilibru perfect atributele divine care se găsesc în lucrul real.

Guvernarea perfectă este aproape

Cu cîţiva ani în urmă, Hugh Brogan de la Universitatea din Essex a concluzionat: „Dacă omul, animalul politic, vrea să se salveze pe sine şi civilizaţiile sale, el nu se poate opri încă din căutarea de noi forme de guvernare care să satisfacă necesităţile mereu noi ale timpului său.“ Din zilele lui Nimrod, oamenii nu au făcut altceva decît să inventeze în mod repetat noi forme de guvernare care să satisfacă necesităţile timpurilor. Dar cît de mult timp este necesar pentru a dovedi că guvernarea umană categoric nu este eficientă?

Din fericire, în 1914 a sosit timpul ca experimentul nesăbuit al guvernării umane să fie sfidat prin stabilirea în cer a Regatului Mesianic al lui Iehova!a Din 1914, guvernele umane, deşi ţin încă strîns la viaţă, mai au doar puţin timp de trăit. (Daniel 7:12) Noi trăim în perioada pe care Biblia o identifică drept „zilele din urmă“. (2 Timotei 3:1–5) Scrierea de pe perete care prevesteşte o distrugere iminentă pentru domnia umană este atît de evidentă încît, în mod cinstit, nimeni nu poate să nu o observe. Ea poate fi ignorată, dar nu poate fi ştearsă.

Conducerea teocratică prin intermediul Regatului Mesianic al lui Iehova este reprezentată în Biblie la Daniel capitolul 2, printr-o piatră care „s-a dezlipit . . . fără ajutorul vreunei mîini“ şi care „a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului [simbolizînd conducerea umană] şi le-a făcut bucăţi“. Aceasta înseamnă că Regatul stabilit al lui Dumnezeu va zdrobi în curînd guvernarea umană greşită, în toate formele sale, făcînd-o bucăţi. Ce proporţii va avea această acţiune? Biblia răspunde: „Atunci fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul s-au sfărîmat împreună şi au devenit ca pleava din arie, vara; le-a luat vîntul, şi nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele.“ — Daniel 2:34, 35.

Dacă guvernele umane rele urmează să fie distruse atît de complet încît nici urmă din ele nu se va mai găsi vreodată, este evident că pentru susţinătorii conducerii umane au sosit timpuri dificile. Milioane de oameni, recunoscînd acest fapt, caută în mod înţelept să-şi retragă încrederea de la conducerea umană coruptă, îndreptînd-o spre ceva mai bun. Numai conducerea exercitată de Iehova Dumnezeu, Creatorul universului, poate soluţiona problemele cauzate de proasta conducere şi administrare exercitată de oameni timp de mii de ani. Numai adevărata teocraţie poate satisface necesităţile timpului nostru.

Treziţi-vă! speră că cele zece părţi ale serialului „Conducerea umană cîntărită în balanţă“ (în l. engl.) v-au ajutat să înţelegeţi importanţa luării unei decizii personale în această problemă de guvernare şi, mai presus de toate, speră că vă va ajuta să luaţi o decizie înţeleaptă. Conducerea umană a fost cîntărită în balanţă şi găsită nesatisfăcătoare. Ce veţi alege? O imitaţie ieftină sau lucrul real? Conducerea umană sau conducerea exercitată de adevăratul Dumnezeu, Iehova? — Daniel 2:44; Matei 6:10.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 22]

Ce va face conducerea teocratică exercitată de Iehova?

◆ Va restabili pe cei slăbiţi de bătrîneţe la vigoarea tinereţii. — Iov 33:25.

◆ Va face ca războaiele să fie un lucru al trecutului. — Psalm 46:9; Isaia 9:7.

◆ Va asigura fiecărei familii o locuinţă excelentă. — Isaia 65:21.

◆ Va însănătoşi pe cei bolnavi şi infirmi. — Isaia 33:24; 35:5, 6.

◆ Va învia morţii. — Isaia 25:8; Fapte 24:15; Apocalips 20:13.

◆ Va curăţa pămîntul de corupţie, imoralitate şi criminalitate. — Proverbe 2:21, 22.

◆ Va furniza hrană abundentă pentru toţi. — Psalm 72:16; Isaia 25:6.

◆ Va restabili o relaţie paşnică între oameni şi animale. — Isaia 11:6–9; Ezechiel 34:25.

◆ Va încredinţa fiecăruia o muncă plină de sens şi aducătoare de satisfacţii. — Isaia 65:22, 23.

◆ Va transforma pămîntul într-un paradis mondial. — Isaia 35:1, 6, 7; Luca 23:43.

Acestea nu sînt nişte promisiuni politice deşarte făcute de oameni; ele sînt promisiunile lui Dumnezeu, şi „este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă“. — Evrei 6:18.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

Şi tu poţi avea parte de binecuvîntările eterne ale guvernării perfecte!