Biserica Ortodoxă Greacă — o religie dezbinată
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN GRECIA
PENTRU oamenii sinceri care îl iubesc pe Dumnezeu, care iubesc adevărul şi au un respect profund pentru închinarea adusă lui, actuala situaţie existentă în Grecia în Biserica Ortodoxă Greacă este, fără nici o exagerare, înspăimântătoare. Jalnica lipsă de unitate, violentele confruntări dintre facţiunile combatante ale bisericii, şuvoiul de scandaluri ruşinoase de ordin moral, precum şi neputinţa acestei religii — care se prezintă a fi „singura biserică adevărată a lui Dumnezeu“ — de a furniza îndrumare spirituală i-a dezamăgit şi i-a dezgustat pe mulţi greci.
Oamenii de rând sunt dezamăgiţi, chiar furioşi, din cauza acestei stări de lucruri. Un profesor universitar, care scrie într-un ziar important din Grecia, se plânge astfel: „Biserica Greciei este sfâşiată de o criză fără precedent în ce priveşte intensitatea şi durata ei, care pune sub semnul întrebării autoritatea [bisericii] şi erodează valoarea moştenită a instituţiilor sale. Din nefericire, daunele continuă“.
Cum a apărut această situaţie? Au fost cu adevărat folositoare relaţiile strânse pe care le-a avut Biserica Ortodoxă Greacă cu Statul? Care este viitorul acestor relaţii dintre Biserică şi Stat? Ce alternativă există pentru oamenii care caută adevărata congregaţie unită a lui Cristos? Să examinăm faptele şi să vedem ce are de spus Biblia cu privire la această problemă.
O luptă pentru putere
Între anii 1967–1974, când la conducerea Greciei s-a aflat o dictatură militară, aceasta s-a amestecat în mod activ în problemele Bisericii Ortodoxe Greceşti, cu scopul de a-şi consolida propria sa putere. În efortul său de a prelua complet controlul, junta militară a dizolvat Sfântul Sinod ales mai înainte — cel mai înalt organ executiv al Bisericii Ortodoxe Greceşti — şi a numit un sinod propriu, „după merit“, aşa cum a fost numit el. În 1974, când a fost restabilită democraţia, organul conducător al Bisericii a fost reales, potrivit statutului său canonic. Prin urmare, episcopii care făcuseră parte din sinodul numit de juntă au fost destituiţi şi au fost înlocuiţi de alţii.
Cu toate acestea, un proiect de lege emis de guvern şi votat în 1990 le-a dat preoţilor destituiţi dreptul de a-şi revendica locurile, permiţându-le să facă apel la tribunalele laice şi, în ultimă instanţă, la cel mai înalt tribunal administrativ, Consiliul de Stat. Trei dintre aceşti preoţi au procedat întocmai şi, în cele din urmă, au avut câştig de cauză. Astăzi, ca urmare a acestui fapt, trei arhiepiscopii ortodoxe separate din Grecia au fiecare câte doi episcopi — unul recunoscut în mod oficial numai de Biserica Ortodoxă Greacă şi unul acceptat în mod oficial de Consiliul de Stat.
„Creştini luptători“
Episcopii destituiţi anterior şi-au revendicat locurile şi au refuzat în mod categoric să recunoască existenţa celorlalţi episcopi numiţi de biserica oficială. În plus, fiecare are o întreagă suită de „fanatici religioşi“ — după cum i-a descris un ziar — care susţin cu mare zgomot cauza episcopului lor. Astfel, această situaţie a declanşat reacţii aprinse şi puternice pe măsură ce pe micile ecrane din întreaga ţară s-au difuzat scene de violenţă înfăţişând gloate de asemenea „creştini luptători“ intrând cu forţa în biserici, distrugând icoane religioase şi atacându-i pe preoţii şi pe laicii din facţiunile adverse. Pentru restabilirea calmului, în majoritatea acestor cazuri a fost necesară intervenţia brigăzilor poliţieneşti împotriva agitaţiei publice. Evenimentele au atins un punct culminant în octombrie şi noiembrie 1993 în bisericile situate în bogatul cartier al Atenei, Kifisia, iar, mai târziu, în iulie şi decembrie 1994, în oraşul Larisa, când episoade zgomotoase din fanatismul religios au şocat publicul din Grecia.
Cele mai violente ciocniri au avut loc pe 28 iulie 1994, cu ocazia instalării lui Ignatius, episcopul din Larisa, numit de Sfântul Sinod. Purtând pe prima pagină titlul scris cu litere de-o şchioapă „Larisa devine un câmp de luptă pentru noul episcop — Evul mediu a înviat“, ziarul Ethnos relata următoarele: „Doar un singur termen se potriveşte: Evul mediu. Cum altfel s-ar putea descrie toate lucrurile care au avut loc ieri în Larisa, . . . lupte în stradă, încăierări înarmate, leziuni corporale?“
Câteva săptămâni mai târziu, opozanţii au atacat maşina episcopului Ignatius, „folosind drugi şi ciomege de fier, şi aceasta după o urmărire sălbatică“. Un ziarist se întreba: „Se poate accepta faptul că autorii implicaţi sunt plini de sentimente creştine din moment ce, în acelaşi timp, fanatismul lor i-a adus în stare să comită acte asemănătoare celor comise de gangsteri, asemănătoare actelor de violenţă care ar putea cauza moartea? . . . Iar aceste acte sunt încurajate şi trecute cu vederea de conducătorii proeminenţi ai bisericii“.
Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult în perioada Crăciunului. Făcând referire la evenimentele zguduitoare care au avut loc în Larisa între 23 şi 26 decembrie 1994, ziarul Eleftherotipia scria următoarele: „A fost o ruşine Crăciunul din Larisa, unde, din nou, îndelungatul şi extinsul conflict a stricat [sărbătoarea]. . . . În timp ce clopotele de la biserici anunţau naşterea lui Cristos, bastoanele poliţiei se învârteau pe deasupra capetelor celor «drepţi şi nedrepţi». Tărăboiurile, ciocnirile, şuvoaiele de înjurături şi arestările au luat locul urărilor şi binecuvântărilor de Crăciun din curtea Bisericii Sfântul Constantin din Larisa. . . . Demonstraţiile [împotriva lui Ignatius] s-au transformat cu repeziciune în insulte verbale şi, apoi, în ciocniri cu poliţia. . . . Aceştia au transformat curtea bisericii într-un câmp de luptă“.
Care a fost reacţia oamenilor? Un bărbat ortodox a făcut următorul comentariu: „Nu pot să înţeleg cum este posibil ca oameni care pretind că sunt creştini să săvârşească asemenea acte de violenţă în timpul sărbătorilor religioase sacre. Cum pot să mai merg la biserică atât timp cât sunt ameninţat de pericolul de a fi bătut acolo?“ Iar o ortodoxă înflăcărată a afirmat: „Acum, după toate aceste evenimente, mi-e teamă să mai merg la biserică“.
Dar, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai există şi un potop de dezvăluiri în legătură cu scandalurile de ordin moral în care este implicată Biserica Ortodoxă Greacă. În repetate rânduri, mass-media a scos la lumină aspecte legate de moravurile decadente ale anumitor membri ai clerului — preoţi homosexuali şi pedofili, deturnare de fonduri şi comerţ ilicit cu antichităţi. Comerţul cu antichităţi este posibil deoarece numeroşi preoţi au acces necontrolat la obiecte de valoare, ca icoane preţioase şi alte vestigii culturale de valoare.
Cât de flagrant încalcă această situaţie îndemnul puternic oferit creştinilor de apostolul Pavel de a nu urma oameni, deoarece acest lucru are drept rezultat „dezbinări“ şi „certuri“! — 1 Corinteni 1:10–13; 3:1–4.
Relaţiile Biserică-Stat — Care este viitorul lor?
Chiar de la întemeierea statului grec, Biserica Ortodoxă Greacă s-a bucurat de statutul privilegiat de religie dominantă. În Grecia, deocamdată, Biserica nu este separată de Stat. Chiar Constituţia garantează poziţia Bisericii Ortodoxe Greceşti ca „religie predominantă“ în Grecia. Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă Greacă pătrunde în toate sectoarele vieţii publice, printre care se numără administraţia publică, sistemul juridic, poliţia, învăţământul public şi, de fapt, orice alt aspect al societăţii. Această prezenţă atotcuprinzătoare a bisericii a însemnat opresiune şi dificultăţi de nedescris pentru minorităţile religioase din Grecia. Deşi Constituţia garantează libertatea religioasă, ori de câte ori o minoritate religioasă încearcă să-şi ceară drepturile, aproape de fiecare dată se trezeşte prinsă într-o reţea de nepătruns de favoritisme, prejudecăţi şi opoziţie religioasă, care a fost ţesută de această relaţie Biserică-Stat.
O revizuire a Constituţiei în viitorul apropiat pare să fie o posibilitate indiscutabilă şi, pe această bază, o voce puternică pentru separarea Bisericii de Stat se face deja auzită. Analişti şi experţi constituţionali influenţi din Grecia atrag atenţia asupra problemelor create de această legătură strânsă dintre Biserică şi Stat. Ei precizează că singura soluţie viabilă ar fi o separare strictă a acestor două entităţi.
Între timp, conducătorii bisericii îşi exprimă obiecţiile faţă de o eventuală separare. Atingând un subiect delicat, care ar fi afectat în mod nefavorabil de o asemenea evoluţie a relaţiilor Biserică-Stat, un episcop ortodox scria: „Ca urmare a acestui fapt, va înceta oare Statul să mai plătească salariile preoţilor? . . . Aceasta ar însemna ca multe parohii să rămână fără preoţi“. — Compară cu Matei 6:33.
Un alt rezultat al relaţiei strânse care există în Grecia între Biserică şi Stat este acela că legea Greciei — în contradicţie directă cu prevederile Uniunii Europene şi cu Articolele Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, care sunt obligatorii pentru Grecia — pretinde ca în buletinele de identitate ale tuturor cetăţenilor greci să fie trecută religia fiecărui cetăţean. Oamenii care sunt imparţiali protestează cu putere împotriva acestei cerinţe, deoarece membrii minorităţilor religioase devin deseori victime ale discriminării. Un ziarist a declarat următoarele: „Acest fapt poate avea, foarte probabil, consecinţe negative atât timp cât sunt implicate drepturile unei minorităţi religioase de a putea să-şi exercite libertatea religioasă“. Făcând unele comentarii în legătură cu aceasta, ziarul Ta Nea scria următoarele: „Statul trebuie să ia hotărâri şi să aprobe legi indiferent de metodele despotice şi de reacţiile bisericii în asemenea chestiuni cum ar fi menţionarea obligatorie a religiei unei persoane în buletinul său de identitate“.
Subliniind necesitatea urgentă a realizării unei asemenea separări, Dimitris Tsatsos, profesor de drept constituţional, precum şi membru al Parlamentului European, a afirmat: „Biserica [Greciei] trebuie să pună capăt dominaţiei pe care o exercită în viaţa socială, politică şi educaţională. Maniera în care acţionează Biserica din Grecia este opresivă. Aceasta este o conducere despotică peste sistemul nostru educaţional şi peste societatea noastră“. Într-un alt interviu, acelaşi profesor a spus: „În Grecia, biserica are o putere înspăimântătoare, care, din nefericire, nu se limitează numai la habitatul ei natural de conservatorism nemilos, ci a reuşit chiar să se infiltreze şi în sectorul progresist al societăţii greceşti. Personal, cer separarea Bisericii de Stat. Cer ca grecii ortodocşi să fie puşi pe aceeaşi treaptă şi să fie egali cu susţinătorii altor religii din Grecia“.
Adevăraţii creştini sunt uniţi
Într-adevăr, este greu să găseşti semnul adevăratului creştinism în Biserica Ortodoxă Greacă. Isus nu a dorit ca în creştinism să apară dezbinări şi schisme. Rugându-se Tatălui său, el a cerut ca toţi discipolii săi „să fie una“ (Ioan 17:21). Iar aceşti discipoli trebuiau să ‘aibă iubire între ei’, această iubire fiind semnul distinctiv al adevăraţilor continuatori ai lui Cristos. — Ioan 13:35, NW.
Unitatea pare să ocolească Biserica Ortodoxă Greacă. Oricum, acesta este departe de a fi un caz unic în religia organizată de astăzi. În schimb, el este reprezentativ pentru dezbinarea care chinuie religiile creştinătăţii.
Cei care îl iubesc cu sinceritate pe Dumnezeu consideră că această tristă stare de lucruri se împacă greu cu cuvintele apostolului Pavel adresate adevăraţilor creştini în 1 Corinteni 1:10: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire“.
Într-adevăr, adevăraţii discipoli ai lui Isus se bucură de o unitate de nezdruncinat între ei. Deoarece sunt uniţi prin legătura iubirii creştine, ei nu au neînţelegeri de ordin politic, sectar sau doctrinar. Isus a explicat cu claritate că oricine va putea să-i recunoască pe discipolii săi după „roadele“, sau activităţile lor (Matei 7:16). Editorii acestei reviste vă invită să cercetaţi „roadele“ Martorilor lui Iehova, care se bucură de adevărata unitate creştină atât în Grecia, cât şi pretutindeni în lume.
[Legenda fotografiei de la pagina 18]
Preoţii au intrat în conflict cu poliţia.
[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 15]
Din cartea The Pictorial History of the World (Istoria ilustrată a lumii)