De ce este necesară o curte internaţională în Europa?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN OLANDA

CÂND proprietarului unui parc de maşini din nordul Olandei i s-a refuzat dreptul de a deţine o autorizaţie ca să poată vinde gaz lichefiat, ceea ce însemna că nu avea voie nici să facă schimbările necesare la motoarele automobilelor ca să poată funcţiona cu gaz lichefiat, el a purtat o îndelungată bătălie în faţa mai multor instanţe judecătoreşti pentru a anula această restricţie impusă de stat. Între timp, el a dat faliment.

Considerând că nu i s-a făcut dreptate în tribunalele din Olanda, el s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. În 1985, Curtea Europeană a decis în favoarea sa. Proprietarul parcului de maşini a considerat decizia acestei curţi ca fiind o uriaşă victorie morală, întrucât, aşa cum el însuşi s-a exprimat, ‘ea a dovedit că tot timpul el a avut acel drept’.

Acesta este unul dintre numeroşii cetăţeni din ţările europene care, pe parcursul deceniilor care au trecut, s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această curte are competenţa să audieze nu numai plângerile unor persoane fizice din Europa, ci şi plângeri ale unor state împotriva altor state, atunci când se consideră că drepturile fundamentale ale omului nu au fost respectate. Creşterea numărului de cazuri audiate de curţile internaţionale arată dorinţa arzătoare a cetăţenilor şi a unor guverne de a se face dreptate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

În 1950, câteva state europene care formau atunci Consiliul Europei s-au reunit la Roma şi au decis să încheie o convenţie prin care să le poată garanta anumite drepturi şi libertăţi cetăţenilor lor şi străinilor care locuiesc în aceste ţări sub autoritatea lor juridică. Mai târziu au mai fost adăugate şi alte drepturi, pe măsură ce un număr din ce în ce mai mare de state europene aderau la Convenţia Europeană cu scopul de a ocroti drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Unele dintre aceste drepturi sunt legate de protecţia vieţii şi prevenirea torturii, iar altele sunt legate de viaţa de familie, precum şi de libertatea religioasă, libertatea de exprimare şi cea a opiniei şi libertatea de întrunire şi de asociaţie. Victimele încălcării acestor drepturi ale omului pot să înainteze o plângere împotriva ţării respective la secretarul-general al Consiliului Europei.

De la crearea curţii au fost înaintate mai mult de 20 000 de plângeri. Cum stabileşte curtea ce cazuri să audieze? Mai întâi se depun eforturi pentru obţinerea împăcării. În cazul în care nu se reuşeşte acest lucru şi plângerea este recunoscută drept întemeiată, ea este înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Numai circa 5 la sută din plângeri ajung înaintea acestei curţi. Până la sfârşitul anului 1995, curtea a dat 554 de verdicte. Deşi verdictul dat de curte în cazul unei plângeri făcute de o persoană fizică este impus statului respectiv, atunci când plângerea este înaintată de un stat sau de mai multe state, aceasta nu este un lucru simplu. Într-un asemenea caz, probabil că statul împotriva căruia s-a pronunţat judecata va alege o cale a avantajului politic, în loc să se conformeze cerinţelor convenţiei. În timp ce Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga rezolvă numai dispute dintre state, Curtea Europeană pronunţă verdicte şi în cazul diferendelor dintre cetăţeni şi state.

Victorii în favoarea libertăţii de închinare în Europa

În 1993, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat două decizii importante în favoarea libertăţii de închinare. În primul caz era vorba despre un cetăţean al Greciei, şi anume Minos Kokkinakis. Deoarece era Martor al lui Iehova, începând din 1938, el a fost arestat de peste 60 de ori, a fost chemat de 18 ori în faţa instanţelor din Grecia şi a stat mai mult de şase ani în închisoare.

La 25 mai 1993, Curtea Europeană a decis că guvernul Greciei a încălcat libertatea religioasă a cetăţeanului Minos Kokkinakis, pe atunci în vârstă de 84 de ani, şi acestuia i s-au acordat despăgubiri în valoare de 14 400 de dolari. Curtea a respins argumentul adus de guvernul Greciei, şi anume că Kokkinakis şi Martorii lui Iehova, ca grup, folosesc tactici de constrângere atunci când discută despre religia lor cu alţii. — Pentru informaţii suplimentare, vezi Turnul de veghere din 1 septembrie 1993, paginile 27–31.

În cel de-al doilea caz, Curtea Europeană a decis în favoarea dnei Ingrid Hoffmann din Austria. Acesteia nu i s-a acordat dreptul de tutelă asupra celor doi copii ai săi în urma divorţului, deoarece devenise Martoră a lui Iehova după ce s-a căsătorit. La început, tribunalele inferioare i-au încredinţat ei copiii, însă Curtea Supremă i-a încredinţat soţului ei catolic. Curtea şi-a bazat acţiunea pe o lege din Austria conform căreia copiii trebuie să fie crescuţi în religia catolică dacă părinţii erau catolici în momentul în care s-au căsătorit, excepţie făcând cazul în care ambii părinţi au fost de acord să-şi schimbe religia. Fostul ei soţ a declarat că, deoarece devenise între timp Martoră a lui Iehova, ea nu mai putea să-şi crească copiii într-un mod normal, sănătos. La 23 iunie 1993, Curtea Europeană a decis că Austria a avut prejudecăţi faţă de dna Hoffmann din cauza religiei sale şi că a încălcat dreptul ei de a-şi creşte familia. I s-au acordat despăgubiri. — Pentru informaţii suplimentare, vezi Treziţi-vă! din 8 octombrie 1993, pagina 15a.

Aceste decizii s-au răsfrânt asupra tuturor oamenilor care iubesc libertatea religioasă şi libertatea de exprimare. Adresându-se curţilor internaţionale, cetăţenii pot primi ajutor în ce priveşte protecţia drepturilor lor fundamentale. De asemenea, este înţelept să recunoaştem limitele organelor judecătoreşti. Chiar dacă au cele mai bune intenţii din lume, ele nu pot să garanteze pacea eternă şi respectarea absolută a drepturilor omului.

[Notă de subsol]