Apicultura — o poveste „dulce“
De la corespondentul nostru din Grecia
ZORILE îşi împrăştie timid lumina blândă peste cer. În dimineaţa răcoroasă şi ceţoasă, o camionetă se opreşte fără zgomot la marginea şoselei, aflată la poalele unui versant muntos. Din ea coboară două siluete greu de desluşit — îmbrăcate cu salopete de protecţie din bumbac, având mănuşi, cizme şi pălării cu boruri largi, acoperite cu un văl. Cu mişcări atente, dar rapide, ele încarcă în camionetă mai multe lăzi de lemn. Doi hoţi care o şterg cu o pradă uşoară? Nu, doi apicultori care se îngrijesc de armata lor preţioasă de albine — gata s-o pornească la drum, îndreptându-se spre un alt loc în care se găsesc plante care produc nectar.
Apicultorii sunt un soi de oameni aparte, care se laudă cu o relaţie reciprocă cu o specie deosebită de insecte. Pe de o parte se află albina, probabil cea mai valoroasă din punct de vedere economic dintre toate insectele, care produce miere şi ceară de albine şi care polenizează o mare varietate de culturi. De cealaltă parte se află oamenii, care îşi câştigă existenţa de pe urma îngrijirii albinelor şi care, în acelaşi timp, le iubesc pe aceste micuţe creaturi şi „ştiu totul despre ele“, după cum s-a exprimat unul dintre aceştia.
Un îngrijitor al ‘miracolelor de fiecare zi’
Poate vi se pare că nu este greu să devii apicultor: Faci rost de mai mulţi stupi plini cu colonii de albine, îi aşezi într-o regiune producătoare de nectar şi te întorci după câteva luni ca să recoltezi produsele. Însă nu aşa stau lucrurile. Ca să aflăm ce înseamnă în realitate apicultura, am stat de vorbă cu John şi Maria, doi apicultori profesionişti care ne-au povestit plini de bucurie câte ceva despre ocupaţia lor îndrăgită.
„Apicultura este un exerciţiu pentru miracole de fiecare zi“, spune John, aplecându-se peste un stup deschis. „Până în prezent, nimeni nu înţelege în mod clar viaţa de comunitate extraordinar de bine organizată, capacităţile avansate de comunicare şi uimitoarele obiceiuri legate de muncă ale albinei.“
Urmărind istoria apiculturii de specialitate, John precizează că, în trecut, apicultorii recoltau mierea după ce distrugeau coloniile de albine care trăiau în scorburi şi în alte cavităţi. Însă în 1851, Lorenzo Lorraine Langstroth, un apicultor american, a descoperit că albinele lasă între fagurii de ceară nişte spaţii de circa 6 milimetri. Prin urmare, s-au putut folosi stupi din lemn construiţi de om, stupi în care era lăsat un spaţiu asemănător între ramele cu faguri. Acum era posibilă scoaterea fiecărei rame dintr-un stup şi se puteau recolta mierea şi ceara fără să fie distrusă colonia.
„Pentru a avea succes în apicultură, continuă John, trebuie să-ţi îndrăgeşti foarte mult coloniile de albine. Eşti ca un tată pentru albinele tale şi eu cred că ele îşi dau seama de acest lucru şi reacţionează ca atare. De asemenea, devii şi doctorul lor, îngrijitorul lor, cel care le hrăneşte în vremurile grele din timpul iernii.“
Maria adaugă: „Un bun apicultor poate să spună o mulţime de lucruri aruncând doar o privire asupra stupului, care conţine de obicei între 8 000 şi 80 000 de albine. Dacă ai experienţă, atunci când deschizi stupul, doar bâzâitul îţi va spune dacă această colonie este înfloritoare, productivă şi «fericită»; dacă îi este foame; dacă este «orfană» din cauză că a murit matca; dacă este agitată deoarece i s-a întâmplat ceva neplăcut; şi multe, multe altele“.
Factori importanţi pentru a fi un bun apicultor
„Este foarte important ca apicultorul să aleagă cu atenţie locul în care îşi aşază stupii“, explică John. „Ne dăm toată osteneala ca să găsim păşuni înflorite, unde albinele pot găsi hrană.
Apicultorul poate căuta locurile cu inflorescenţe de tei şi de portocal ca să le dea de lucru coloniilor sale. În timpul verii şi al toamnei, o regiune plină de pini şi de brazi va contribui la producerea unei mieri de calitate bună, având o culoare roşiatică, limpede ca cristalul, miere care se vinde bine pe piaţă. Câmpurile pline de cimbru sălbatic înflorit vor asigura cea mai bună calitate a mierii — regina mierii, cum o numesc apicultorii. Albinele caută şi trifoi alb, sulfină dulce şi lucernă.“
Cel mai important este simţul practic. Iată ce explică Maria: „Când aşezăm stupii într-o regiune muntoasă, este avantajos să-i lăsăm aproape de poalele muntelui. Astfel, albinele pot să zboare în sus, să viziteze copacii încărcaţi de flori şi apoi — încărcate cu nectar — să zboare înapoi la stupii lor, având de parcurs un drum mai uşor la coborâre. Dacă stupii se află foarte sus pe o pantă, deasupra copacilor, albinele vor obosi, iar productivitatea coloniei va scădea“.
„Fiecare apicultor înţelege ce rol vital are matca în ce priveşte bunăstarea şi productivitatea unei colonii“, spune John în timp ce ridică cu grijă una dintre ramele stupului care are o tânără matcă cuibărită în centrul ramei. „În stupii care produc cantităţi reduse de larve şi de miere, matca trebuie ucisă şi înlocuită. Coloniile cu mătci tinere produc cea mai mare cantitate de miere. În plus, când vrem să creăm colonii noi, luăm un stup dublu, sănătos, în care mişună albinele şi separăm partea de sus a lăzilor de cea de jos. O jumătate păstrează matca, aşa că în cealaltă jumătate vom pune o matcă nouă, care a fost fecundată. Când florile se vor deschide, noua matcă va depune ouăle, umplând stupul cu tinere albine lucrătoare.“
Cât trăieşte o albină? Ni s-a spus că durata vieţii unei albine lucrătoare este invers proporţională cu hărnicia ei. Vara, când o albină caută flori aproape 15 ore pe zi şi zboară cu o viteză de circa 21 km/h, ea trăieşte numai şase săptămâni. Iarna, albinele sunt mai puţin solicitate fizic, întrucât ele lucrează doar două până la trei ore pe zi, şi astfel ele reuşesc să trăiască mai multe luni.
Diverse produse
Primul lucru care ne vine în minte atunci când vorbim despre apicultură este, fără îndoială, mierea. Acest lichid dulce, vâscos este nectar transformat de albina lucrătoare. În medie, un stup comercial poate produce anual 29 de kilograme de miere. Ceara de albine este un alt produs secundar valoros, rezultat din activitatea albinei. Un fagure de miere poate fi folosit circa cinci până la şase ani. În acest timp, fagurele se închide la culoare din cauza unor microbi şi paraziţi care locuiesc în el şi trebuie să fie înlocuit. Fagurii scoşi sunt prelucraţi pentru a obţine ceară de albine. Producţia comercială medie este de 9 până la 18 kilograme de ceară de albine pentru fiecare tonă de miere recoltată.
Polenul — care este principala sursă de proteine, vitamine, minerale şi grăsimi necesare pentru dezvoltarea mătcii, a albinei lucrătoare şi a trântorului — este şi el lăudat de unele persoane ca fiind un excelent medicament natural folosit în tratarea mai multor afecţiuni fizice. Dintr-un stup se pot extrage anual circa 5 kilograme de polen. Propolisul este o substanţă pe care albinele o folosesc pentru a-şi izola stupul şi pentru a-i închide într-o capsulă pe toţi intruşii care sunt prea mari ca să poată fi scoşi afară.
Un sfert din producţia de alimente pe care le consumăm depinde, direct sau indirect, de capacitatea albinei de a poleniza culturile. Merele, migdalele, pepenii, prunele, perele, castraveţii şi alte tipuri de fructe cu pulpă depind toate de albinele care le polenizează. La fel stau lucrurile şi în cazul diferitelor culturi de plante cu seminţe, printre care se numără şi morcovii, ceapa şi chiar şi floarea-soarelui. Producţiile de carne şi de produse lactate sunt şi ele influenţate de albine, care polenizează lucerna cu care se hrănesc vitele.
„Înţelepte din instinct“
„Cred că majoritatea apicultorilor au credinţă în Dumnezeu“, spune Maria, amintindu-ne de incapacitatea noastră de a furniza o explicaţie în legătură cu complexa organizare socială a albinelor, cu fascinanta dezvoltare a unei complicate vieţi în comun şi cu capacităţile lor extraordinare de orientare şi de comunicare. Mulţi oameni care studiază albinele şi se îngrijesc de ele vor atribui fără ezitare toate acestea faptului că albinele sunt „înţelepte din instinct“, un astfel de instinct fiindu-le acordat cu generozitate de Marele nostru Creator, Iehova Dumnezeu. — Compară cu Proverbele 30:24.
[Chenarul/Fotografiile de la pagina 26]
De la floare, pe masa voastră
1 Albina de câmp vizitează o floare şi colectează nectar
În timp ce vizitează florile, albinele colectează nectar în sacul lor pentru miere, care este o zonă mai largă a esofagului. Ca să umple acest sac, albina trebuie să facă între 1 000 şi 1 500 de vizite la fiecare floricică
2 Ajungând înapoi în stup, nectarul este depozitat în fagure
La intrarea în stup, albina de câmp regurgitează conţinutul sacului ei pentru miere în gura unei tinere albine lucrătoare. Albina lucrătoare depozitează nectarul într-o celulă şi îndeplineşte sarcinile necesare pentru a transforma nectarul în miere
3 Apicultorul recoltează mierea
Cu o lamă încălzită, el rade ceara care acoperă celulele din fiecare ramă. Apoi pune ramele într-un extractor, care scoate mierea cu ajutorul forţei centrifuge
4 Mierea este ambalată în borcane sau se fac porţii separate
Etichetele de pe borcanele cu miere ne arată ce plante au fost vizitate de albine. Dacă borcanul este transparent, puteţi să verificaţi calitatea după culoarea mierii
5 Mierea este bună pentru sănătatea voastră!
Mierea este asimilată uşor de organism şi este transformată rapid în energie. Rapoartele arată că ea poate fi folosită pentru tratarea arsurilor şi pentru diferite tipuri de răni