În căutarea destinului omului

DE CE este atât de răspândită credinţa în soartă? De-a lungul secolelor, omul a încercat să dezlege misterele vieţii şi să dea un sens desfăşurării evenimentelor. „Acesta este momentul în care intră în scenă conceptele de «zeu», «destin» şi «întâmplare», depinzând de faptul că evenimentele sunt rezultatul unei puteri personale, al unei ordini impersonale sau nu sunt rezultatul nici unei ordini“, explică istoricul Helmer Ringgren. Istoria abundă în credinţe, legende şi mituri pe tema sorţii şi a destinului.

Asiriologul Jean Bottéro afirmă: „Toate aspectele culturii noastre sunt modelate într-o mare măsură de civilizaţia mesopotamiană“, adăugând că în Mesopotamia sau Babilonia antică găsim „cele mai vechi reacţii şi reflecţii perceptibile cu privire la supranatural ale umanităţii, cele mai vechi structuri religioase identificabile“. Tot aici îşi are originile şi conceptul de soartă.

Rădăcini antice

Printre ruinele antice ale Mesopotamiei, pe teritoriul unde se află astăzi Iraq-ul, arheologii au descoperit cele mai vechi scrieri cunoscute de oameni. Mii de tăbliţe cu înscrieri cuneiforme ne oferă o imagine clară a vieţii anticelor civilizaţii din Sumer şi Akkad şi a vieţii din renumitul oraş Babilon. Potrivit arheologului Samuel Kramer, pe sumerieni „îi tulbura problema suferinţei umane, îndeosebi aspectul referitor la cauzele oarecum enigmatice ale acesteia“. Căutarea de răspunsuri i-a condus la ideea de soartă.

În cartea sa Babylon (Babilonul), arheologa Joan Oates afirmă că „fiecare babilonian avea propriul zeu sau zeiţă“. Babilonienii credeau că zeii „modelau destinele tuturor oamenilor, iar aceasta atât la nivel individual, cât şi colectiv“. Potrivit arheologului Kramer, sumerienii credeau că „zeii care dirijau cosmosul au planificat şi au instituit răul, falsitatea şi violenţa ca parte integrantă a civilizaţiei“. Credinţa în soartă era larg răspândită şi privită cu foarte mare consideraţie.

Babilonienii considerau că era posibil să afle planurile zeilor prin intermediul divinaţiei, „o tehnică de comunicare cu zeii“. Divinaţia presupunea încercarea de a prezice viitorul prin observarea, descifrarea şi interpretarea lucrurilor şi a evenimentelor. De obicei, erau examinate visurile, comportarea animalelor şi măruntaiele (compară cu Ezechiel 21:21; Daniel 2:1–4). Întâmplările neaşteptate sau neobişnuite despre care se spunea că ar fi prezis viitorul erau consemnate pe tăbliţe de lut.

Potrivit eruditului francez în civilizaţii antice Édouard Dhorme, „indiferent cât de adânc pătrundem în istoria mesopotamiană, vom întâlni ghicitorul şi ideea de divinaţie“. Divinaţia era un aspect integrant al vieţii. Într-adevăr, profesorul Bottéro afirmă că „toate lucrurile puteau fi considerate ca posibile obiecte de examinare şi deducţie divinatorie . . . Întregul univers material era luat drept dovadă pe baza căreia putea fi aflat viitorul în urma unui studiu atent“. Prin urmare, mesopotamienii practicau cu fervoare astrologia ca mijloc de a prezice viitorul. — Compară cu Isaia 47:13.

În plus, babilonienii foloseau zarurile sau sorţii în divinaţie. În cartea sa Randomness (Întâmplare), Deborah Bennett explică faptul că aceştia aveau menirea de a „elimina posibilitatea manipulării umane şi, prin urmare, le ofereau zeilor un mijloc clar prin care să-şi exprime voinţa divină“. Totuşi, deciziile zeilor nu erau considerate inexorabile. Se putea obţine ajutor pentru evitarea unei sorţi rele printr-o rugăminte adresată zeilor.

Soarta în Egiptul antic

În secolul al XV-lea î.e.n., între Babilonia şi Egipt existau legături strânse. Practicile religioase care aveau legătură cu soarta erau incluse în schimbul cultural ce avea loc ca urmare a acestor legături. De ce au acceptat egiptenii credinţa în soartă? Potrivit lui John Baines, profesor de egiptologie la Universitatea din Oxford, „o mare parte a religiei [egiptene] era legată de încercările de a înţelege imprevizibilul şi nefavorabilul şi de a reacţiona la acestea“.

Printre numeroşii zei egipteni, Isis era numită „stăpâna vieţii, conducătoarea sorţii şi a destinului“. Şi egiptenii practicau divinaţia şi astrologia (compară cu Isaia 19:3). Un istoric afirmă: „Ingeniozitatea lor în a-i întreba pe zei era nelimitată“. Egiptul însă nu a fost unica civilizaţie care a adoptat conceptul de soartă de la babilonieni.

Grecia şi Roma

În ce priveşte chestiunile religioase, „Grecia antică nu a fost scutită de influenţa îndepărtată, dar puternică a Babilonului“, remarcă Jean Bottéro. Profesorul Peter Green explică motivul pentru care credinţa în destin era atât de răspândită în Grecia: „Într-o lume nesigură, în care oamenii erau tot mai dezinteresaţi să răspundă de deciziile lor, — şi, într-adevăr, deseori se simţeau simple marionete manipulate de cerinţele unei Sorţi pe cât de misterioase, pe atât de inflexibile —, decretul oracular divin [soarta hărăzită de zei] era o modalitate de a avea viitorul trasat în favoarea persoanei. Ceea ce era hotărât de Soartă putea fi prezis, cu condiţia ca prezicătorul să aibă aptitudini şi capacităţi de percepţie speciale. Era posibil să nu fi fost ceea ce ar fi vrut să audă persoana, dar, odată avertizată, era cel puţin pregătită“.

Pe lângă faptul că îi încuraja pe oameni cu privire la viitor, credinţa în soartă servea şi unor scopuri mai josnice. Conceptul de soartă a fost folosit la subjugarea maselor, iar din acest motiv, potrivit istoricului Francis Henry Sandbach, „credinţa că lumea este condusă în totalitate de Providenţă i se părea atrăgătoare clasei conducătoare a unui popor conducător“.

De ce? Profesorul Green spune că această credinţă „era o justificare inerentă — de ordin moral, teologic, semantic — pentru ordinea sociopolitică stabilită: era cel mai puternic şi cel mai subtil instrument de autoperpetuare pe care l-a conceput vreodată clasa conducătoare elenistică. Se considera că orice lucru minor care se întâmpla fusese sortit să se întâmple; şi, întrucât natura era de partea umanităţii, ceea ce era sortit nu putea să fie decât spre binele acesteia“. În realitate, aceasta constituia „o scuză pentru un egoism necruţător“.

Că soarta a fost larg acceptată reiese clar din literatura greacă. Printre genurile literare antice se numără genul epic, legenda şi tragedia, în care soarta juca un rol-cheie. În mitologia greacă, destinul omului este reprezentat de trei zeiţe numite Moire. Clotho torcea firul vieţii, Lahesis stabilea lungimea acestuia, iar Atropos îl tăia când cuiva îi sosea timpul. Şi romanii aveau o triadă de zeiţe asemănătoare, pe care o numeau Parce.

Romanii şi grecii erau dornici să-şi cunoască presupusul destin. Aşadar, ei au împrumutat practica astrologiei şi cea a divinaţiei de la babilonieni şi le-au dezvoltat. Romanii numeau evenimentele pe baza cărora preziceau viitorul portenta, sau semne. Mesajele pe care le transmiteau aceste semne erau numite omina. În jurul secolului al III-lea î.e.n., astrologia devenise o practică larg răspândită în Grecia, iar în 62 î.e.n. a apărut primul horoscop grecesc care se cunoaşte. Pe greci îi interesa atât de mult astrologia, încât, potrivit profesorului Gilbert Murray, aceasta „a afectat mintea elenă aşa cum afectează o boală nouă nişte oameni de pe o insulă îndepărtată“.

În încercarea de a cunoaşte viitorul, grecii şi romanii au folosit într-o mare măsură oracole sau medii spiritiste. Se presupunea că prin intermediul acestora zeii comunicau cu oamenii (compară cu Faptele 16:16–19). Care a fost efectul acestor credinţe? Filozoful Bertrand Russell a afirmat: „Teama a luat locul speranţei; scopul vieţii rezida mai degrabă în dorinţa de a scăpa de nenorociri decât în obţinerea vreunui lucru util“. Teme similare au ajuns un subiect de controversă în creştinătate.

Controverse „creştine“ cu privire la soartă

Primii creştini au trăit într-o perioadă în care cultura era puternic influenţată de concepţiile greceşti şi romane cu privire la soartă, sau destin. Aşa-numiţii Părinţi ai Bisericii, de exemplu, s-au inspirat foarte mult din lucrările filozofilor greci Aristotel şi Platon. O problemă pe care au încercat să o rezolve a fost: Cum putea să se împace ideea unui Dumnezeu atotştiutor, atotputernic, cel care ‘spune sfârşitul de la început’ cu ideea unui Dumnezeu al iubirii (Isaia 46:10; 1 Ioan 4:8)? Dacă Dumnezeu ştia sfârşitul de la început, atunci — spun ei — cu siguranţă că el a ştiut dinainte că omul avea să cadă în păcat şi cunoştea consecinţele dezastruoase ale acestui lucru.

Origen, unul dintre cei mai prodigioşi scriitori creştini de la începuturile creştinismului, a argumentat că un lucru important de care trebuie să se ţină seama este noţiunea de liber arbitru. „Într-adevăr, există nenumărate pasaje în Scripturi care dovedesc cu o claritate covârşitoare existenţa libertăţii voinţei“, a scris el.

Origen a spus că faptul de a-i atribui vreunei forţe exterioare răspunderea pentru faptele noastre „nu este nici corect, nici în conformitate cu raţiunea, ci este ceea ce susţine cel ce doreşte să distrugă conceptul de liber arbitru“. Origen a argumentat că, deşi Dumnezeu poate cunoaşte dinainte derularea cronologică a evenimentelor, aceasta nu înseamnă că el cauzează producerea unui eveniment sau că este necesar ca acesta să se întâmple. Totuşi, nu toţi au fost de acord cu această concepţie.

Augustin (354–430 e.n.), un influent Părinte al Bisericii, a complicat argumentul reducând rolul pe care îl are liberul arbitru în derularea evenimentelor. Augustin i-a dat predestinării un caracter teologic în creştinătate. Discuţiile din evul mediu gravitau în jurul lucrărilor sale, în special al lucrării De libero arbitrio (Despre liberul arbitru). Controversele au atins în cele din urmă punctul culminant în perioada Reformei, când în creştinătate au apărut dezbinări serioase cu privire la chestiunea predestinării.a

O credinţă larg răspândită

Însă concepţiile despre soartă nu se limitează în nici un caz la lumea occidentală. Dovedindu-şi credinţa în soartă, mulţi musulmani spun „mektoub“, este scris, când trec printr-o situaţie dezastruoasă. Deşi este adevărat că multe religii orientale pun accent pe rolul individual în destinul personal, există totuşi o notă de fatalism în învăţăturile lor.

Karma din hinduism şi budism, de exemplu, este destinul implacabil ce rezultă pe baza faptelor dintr-o viaţă anterioară. În China, cele mai vechi scrieri descoperite sunt pe carapace de broaşte ţestoase, care erau folosite în practica divinaţiei. De asemenea, soarta făcea parte din credinţele popoarelor indigene din America. Aztecii, de exemplu, au inventat calendare divinatorii folosite pentru a arăta destinul persoanelor. Credinţele fataliste sunt prezente şi în Africa.

Larga răspândire a conceptului de soartă demonstrează, de fapt, că omul simte nevoia fundamentală de a crede într-o putere superioară. John Noss, în cartea sa Man’s Religions (Religiile omului), recunoaşte: „Toate religiile spun în vreun fel sau altul că omul nu există, şi nici nu poate exista, independent. El este legat în mod indispensabil şi este chiar dependent de puterile din Natura şi Societatea din jurul lui. Vag sau clar, el îşi dă seama că nu este un centru de forţă autonomă, capabil să existe independent de lume“.

Pe lângă nevoia de a crede în Dumnezeu, simţim şi o nevoie fundamentală de a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru. Există însă o diferenţă între recunoaşterea existenţei unui Creator atotputernic şi faptul de a crede că el ne stabileşte irevocabil destinul. Dar ce rol avem noi cu exactitate în modelarea destinului nostru? Ce rol are Dumnezeu?

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Un calendar astrologic babilonian, din 1000 î.e.n.

[Provenienţa fotografiei]

Musée du Louvre, Paris

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Grecii şi romanii credeau că destinul omului era stabilit de trei zeiţe

[Provenienţa fotografiei]

Musée du Louvre, Paris

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Zeiţa Isis a Egiptului, „conducătoarea sorţii şi a destinului“

[Provenienţa fotografiei]

Musée du Louvre, Paris

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Cele mai vechi scrieri chinezeşti pe carapace de broaşte ţestoase erau folosite în practica divinaţiei

[Provenienţa fotografiei]

Institutul de Istorie şi Filologie, Academia Sinica, Taipei

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Pe această cutie persană apar semnele zodiacului

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie obţinută prin amabilitatea British Museum