Constantin cel Mare

DE CE ar trebui să ne intereseze viaţa unui împărat roman din Antichitate? Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre creştinism, e bine să ştiţi că manevrele politice şi religioase ale lui Constantin au influenţat doctrinele şi practicile multor biserici până în ziua de azi. Cum anume?

În 313 e.n., Constantin era la cârma Imperiului Roman de Apus, iar Licinius şi Maximinus, la cârma Imperiului Roman de Răsărit. Constantin şi Licinius le-au oferit libertate de închinare tuturor locuitorilor imperiului, inclusiv creştinilor. Constantin a devenit protectorul creştinismului, considerând că această religie putea să contribuie la unificarea imperiului său.a

Spre surprinderea lui însă, bisericile erau dezbinate din cauza disputelor. Dornic să se ajungă la un consens, el a încercat să stabilească, ulterior chiar să impună, doctrina „corectă”. Pentru a-i câştiga favoarea, episcopii s-au văzut nevoiţi să recurgă la compromisuri religioase; cei care acţionau ca atare erau scutiţi de taxe şi primeau contribuţii generoase. „Acceptarea versiunii «corecte» a doctrinei creştine deschidea calea nu numai spre ceruri, ci şi spre numeroase bunuri şi avantaje pământeşti”, afirmă istoricul Charles Freeman. Clericii au devenit astfel figuri marcante în afacerile lumeşti. „Biserica a câştigat un protector, dar s-a ales şi cu un stăpân”, conchide istoricul Arnold Hugh Martin Jones.

În urma alianţei dintre Constantin şi episcopi, a rezultat o religie cu doctrine creştine şi păgâne deopotrivă. Şi nici nu este de mirare, întrucât obiectivul împăratului era atingerea pluralismului religios, nu căutarea adevărului religios. La urma urmei, era conducătorul unui imperiu păgân. Pentru a face pe plac ambelor tabere religioase, el a adoptat o poziţie „voit incertă, atât în acţiunile sale, cât şi în politica de guvernare în general”, a scris un istoric.

Deşi s-a declarat un apărător al creştinismului, Constantin nu a renunţat la păgânism. De pildă, practica astrologia şi divinaţia – practici oculte, condamnate de Biblie (Deuteronomul 18:10-12). Pe Arcul lui Constantin din Roma, împăratul este reprezentat oferind sacrificii zeităţilor păgâne. El a continuat să-i aducă închinare zeului-soare bătând monede cu imaginea acestuia şi promovând cultul soarelui. Spre sfârşitul vieţii, Constantin chiar le-a permis locuitorilor din Umbria (Italia) să construiască un templu în onoarea lui şi a familiei sale şi să numească preoţi care să slujească acolo.

Constantin şi-a amânat botezul „creştin” până aproape de moartea sa, survenită în 337 e.n. Mulţi erudiţi sunt de părere că el s-a reţinut să se boteze pentru a nu pierde sprijinul politic al creştinilor, dar nici pe cel al păgânilor din imperiu. Cu siguranţă, modul în care şi-a trăit viaţa şi botezul său târziu pun sub semnul întrebării sinceritatea credinţei sale în Cristos. Totuşi, un lucru e sigur: Biserica ce a primit recunoaşterea lui Constantin a devenit o entitate religioasă şi politică influentă care i-a întors spatele lui Cristos şi s-a întovărăşit cu lumea. Isus însă a spus despre continuatorii săi: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum nici eu nu fac parte din lume” (Ioan 17:14). Din această religie – care acum era lumească – s-au format o mulţime de alte confesiuni religioase.

Ce însemnătate au toate acestea pentru noi? Înţelegem că doctrinele unei biserici nu trebuie acceptate orbeşte, ci trebuie examinate în lumina Bibliei (1 Ioan 4:1).