Constantin cel Mare — Un apărător al creştinismului?

Împăratul roman Constantin se numără printre puţinii oameni al căror nume a fost împodobit de istorie cu titlul „Mare“. Creştinătatea a adăugat expresiile „sfânt“, „al treisprezecelea apostol“, „cel întocmai cu apostolii“ şi ‘ales de providenţă pentru a săvârşi cea mai mare schimbare în toată lumea’. La cealaltă extremă, unii îl înfăţişează pe Constantin ca fiind „mânjit cu sânge, stigmatizat de nenumărate monstruozităţi şi plin de înşelătorii, . . . un tiran hidos, vinovat de crime oribile“.

MULTE persoane care se declară creştine au învăţat că Constantin cel Mare a fost unul dintre cei mai renumiţi binefăcători ai creştinismului. Ei îi atribuie meritul de a-i fi eliberat pe creştini de suferinţele cauzate de persecuţia romană şi de a le fi acordat libertate religioasă. În plus, mulţi cred că el a fost un continuator fidel al lui Isus Cristos şi că a fost animat de o mare dorinţă de a susţine cauza creştinismului. Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi Biserica Coptă l-au trecut atât pe Constantin, cât şi pe mama lui, Elena, în rândul „sfinţilor“. Ziua lor este sărbătorită la 3 iunie sau, potrivit calendarului bisericesc, la 21 mai.

Cine a fost în realitate Constantin cel Mare? Ce rol a avut el în evoluţia creştinismului postapostolic? Vom clarifica multe lucruri dacă vom lăsa istoria şi pe erudiţi să răspundă la aceste întrebări.

Constantin, personajul istoric

Constantin, fiul lui Constantius Chlorus, s-a născut în Naissus (Serbia), în jurul anului 275 e.n. În 293 e.n., când tatăl său a devenit împărat al provinciilor romane occidentale, Constantin se afla într-o campanie militară la Dunăre, din ordinul împăratului Galerius. Constantin s-a întors în Britannia în anul 306 e.n., când tatăl său se afla pe patul de moarte. La scurt timp după moartea tatălui său, armata l-a proclamat pe Constantin împărat.

În perioada respectivă, alţi cinci bărbaţi pretindeau că erau auguşti. Perioada cuprinsă între anii 306 şi 324 e.n., după care Constantin a devenit unicul imperator, a fost marcată de nenumărate războaie civile. Victoriile obţinute de Constantin în două campanii militare i-au asigurat un loc în istoria romană şi l-au făcut singurul stăpân al Imperiului Roman.

În 312 e.n., Constantin l-a înfrânt pe adversarul său Maxentius în bătălia de la podul Milvius de lângă Roma. Apologeţii creştini au susţinut că în timpul acestei campanii a apărut sub soare o cruce luminoasă, pe care erau scrise cuvintele latine In hoc signo vinces, în traducere „în acest semn vei învinge“. S-a zis şi că, într-un vis, lui Constantin i s-a spus să înscrie pe scuturile soldaţilor săi primele două litere ale numelui lui Cristos în limba greacă. Totuşi, în această povestire multe date sunt inexacte. În cartea A History of Christianity (O istorie a creştinismului) se spune: „Există contradicţii în ce priveşte timpul exact, locul şi alte amănunte legate de această viziune“. Urându-i bun venit la Roma, un Senat alcătuit numai din păgâni i-a conferit lui Constantin titlurile de Maximus Augustus şi Pontifex Maximus (sau mare preot al religiei păgâne a imperiului).

În 313 e.n., Constantin a decis să colaboreze cu împăratul Licinius, guvernatorul provinciilor răsăritene. Pe baza Edictului de la Milano, amândoi au acordat libertate religioasă şi drepturi egale tuturor cultelor. Însă mulţi istorici minimalizează importanţa acestui document, spunând că a fost doar o scrisoare oficială obişnuită şi nu un document imperial important, care să reprezinte o schimbare a atitudinii faţă de creştinism.

În următorii zece ani, Constantin l-a înfrânt pe ultimul său rival, Licinius, şi a devenit singurul împărat al lumii romane. Deşi nu era încă botezat, el a prezidat în 325 e.n. primul mare conciliu ecumenic al bisericii „creştine“, la care a fost condamnat arianismul şi s-a formulat o declaraţie a convingerilor fundamentale, numită Crezul niceean.

În anul 337, Constantin era slăbit de boală şi a simţit că i se apropie sfârşitul. Pe patul de moarte a fost botezat. După moartea sa, Senatul l-a aşezat alături de zeii romani.

Rolul religiei în strategia lui Constantin

Cu privire la atitudinea pe care o aveau în general împăraţii romani din secolul al III-lea şi al IV-lea faţă de religie, în cartea Istoria tou Ellinikou Ethnous (Istoria grecilor) se spune: „Chiar şi atunci când cei ce ocupau tronul imperial nu se simţeau atraşi prea mult de religie, pentru a fi pe placul poporului, aceştia considerau că era necesar să acorde o importanţă deosebită religiei în cadrul planurilor lor politice, să dea cel puţin o notă religioasă acţiunilor lor“.

Fără îndoială, Constantin a fost un om al epocii sale. La începutul carierei, el a avut nevoie de ceea ce am putea numi protecţie „divină“, iar zeii romani, care pierdeau din popularitate, nu-i puteau oferi lucrul acesta. Deoarece imperiul cu religia şi alte instituţii ale sale se afla în declin, era nevoie de o împrospătare şi de o schimbare pentru a-l consolida. În enciclopedia Hidria se spune: „Constantin era interesat în mod special de creştinism deoarece acesta l-a sprijinit nu numai în victoriile sale, ci şi în reorganizarea imperiului. Bisericile creştine care existau pretutindeni au devenit suportul său politic . . . El s-a înconjurat de marii clerici ai timpului . . . şi le-a pretins să-şi păstreze intactă unitatea“.

Constantin a înţeles că religia „creştină“ — deşi apostată şi foarte coruptă la vremea aceea — putea fi folosită cu eficienţă ca forţă înnoitoare şi unificatoare în cadrul marelui său plan de dominaţie imperială. Adoptând temelia creştinismului apostat pentru a câştiga sprijin în vederea atingerii ţelurilor sale politice, el a hotărât să unifice poporul sub o religie „catolică“, sau universală. Obiceiurile şi sărbătorile păgâne au primit nume „creştine“. Preoţilor „creştini“ li s-au acordat statutul, salariul şi autoritatea preoţilor păgâni.

Deoarece urmărea unitatea bisericii, din raţiuni politice, Constantin a redus la tăcere vocile disidente nu pe baza adevărului doctrinar, ci pe baza aprobării majorităţii. Marile neînţelegeri dogmatice din sânul bisericii „creştine“, extrem de divizată, i-au dat prilejul de a interveni în calitate de mediator „trimis de Dumnezeu“. În urma tratativelor sale cu donatiştii din Africa de Nord şi cu adepţii lui Arius din partea orientală a imperiului, el a descoperit repede că puterea de convingere nu era suficientă pentru a crea o religie unificată şi durabilă.a Primul conciliu ecumenic din istoria bisericii a fost convocat de el cu scopul de a rezolva controversa arianistă. — Vezi chenarul „Constantin şi Conciliul de la Niceea“.

Istoricul Paul Johnson spune despre Constantin: „Unul dintre motivele principale pentru care a tolerat creştinismul a fost probabil acela că i-a dat lui şi Statului posibilitatea de a controla atitudinea Bisericii faţă de ortodoxie şi tratamentul aplicat eterodoxiei“.

A devenit el vreodată creştin?

Johnson afirmă: „Constantin nu a abandonat niciodată cultul Soarelui şi a păstrat chipul zeului Soare pe monedele lui“. Catholic Encyclopedia face următoarea remarcă: „Constantin a fost imparţial faţă de ambele religii. În calitate de Pontifex Maximus, el a protejat cultul păgân şi i-a apărat drepturile“. „Constantin nu a devenit niciodată creştin“, se spune în enciclopedia Hidria, care adaugă: „Eusebius din Cezareea, care i-a scris biografia, spune că [Constantin] a devenit creştin în ultimele clipe ale vieţii. Botezul lui nu este convingător, deoarece, cu o zi înainte, [Constantin] îi adusese o jertfă lui Zeus, întrucât avea şi titlul de Pontifex Maximus“.

Până în ziua morţii sale, în 337 e.n., Constantin a purtat titlul păgân de Pontifex Maximus, sau autoritatea supremă în probleme de religie. Este raţional să ne întrebăm în ce priveşte botezul său: A fost precedat acesta de o căinţă autentică şi de convertire, aşa cum cer Scripturile (Faptele 2:38, 40, 41)? A fost botezul lui Constantin o scufundare completă în apă ca simbol al dedicării lui la Iehova Dumnezeu? — Compară cu Faptele 8:36–39.

Un „sfânt“?

În Encyclopædia Britannica se spune: „Lui Constantin i s-a acordat titlul de «Mare» mai degrabă pentru ceea ce a făcut şi nu pentru ce a fost. Într-adevăr, dacă ar fi să-l evaluăm prin prisma caracterului său, el s-ar afla printre ultimii oameni din antichitate sau din perioada modernă cărora li s-a acordat epitetul [Mare]“. Iar din cartea A History of Christianity aflăm următoarele: „Încă de timpuriu au existat mărturii privitoare la temperamentul său violent şi la cruzimea de care dădea dovadă când se înfuria. . . . Nu avea nici un respect faţă de viaţa umană . . . Pe măsură ce a înaintat în vârstă, viaţa lui particulară a devenit monstruoasă“.

Este limpede faptul că Constantin avea mari probleme de personalitate. Un istoric afirmă că „temperamentul său a constituit deseori cauza crimelor pe care le-a comis“ (vezi chenarul „Crime dinastice“). Constantin nu a avut un „caracter creştin“, afirmă istoricul Herbert Fisher în lucrarea History of Europe (Istoria Europei). Faptele nu-l prezintă ca pe un adevărat creştin care a îmbrăcat „noua personalitate“ şi în care se puteau găsi roadele spiritului lui Dumnezeu — iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, amabilitatea, bunătatea, credinţa, blândeţea şi stăpânirea de sine. — Coloseni 3:9, 10, NW; Galateni 5:22, 23.

Urmările eforturilor sale

În calitate de Pontifex Maximus păgân — şi, prin urmare, cap religios al Imperiului Roman — Constantin a încercat să-i atragă de partea sa pe episcopii bisericii apostate. Le-a acordat poziţii de răspundere, celebritate şi bogăţii în calitate de oficianţi ai religiei Statului roman. În Catholic Encyclopedia se spune: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât l-au proslăvit pe împărat ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi au prezis că [Constantin], la fel ca Fiul lui Dumnezeu, va domni în cer“.

Pe măsură ce intra în graţiile guvernării politice, creştinismul apostat făcea din ce în ce mai mult parte din această lume, din sistemul ei laic, îndepărtându-se de învăţăturile lui Isus Cristos (Ioan 15:19; 17:14, 16; Apocalipsa 17:1, 2). Ca urmare a acestui fapt, a avut loc o fuziune a „creştinismului“ cu doctrinele şi practicile false — Trinitatea, nemurirea sufletului, iadul, purgatoriul, rugăciunile pentru morţi, folosirea rozariilor, a icoanelor, a imaginilor şi a altor lucruri asemănătoare. — Compară cu 2 Corinteni 6:14–18.

De la Constantin, biserica a moştenit şi tendinţa de a fi autoritară. Bibliştii Henderson şi Buck afirmă: „Simplitatea Evangheliei a fost coruptă, au fost introduse ritualuri şi ceremonii pompoase, învăţătorilor creştinismului le-au fost acordate distincţii lumeşti şi remuneraţii şi, în mare parte, Regatul lui Cristos a fost transformat într-un regat al acestei lumi“.

Unde se găseşte adevăratul creştinism?

Faptele istorice dezvăluie adevărul din spatele „măreţiei“ lui Constantin. În loc să fie întemeiată de Isus Cristos, Capul adevăratei congregaţii creştine, creştinătatea este în parte rezultatul urmăririi unor interese politice şi al maşinaţiilor viclene ale unui împărat păgân. Istoricul Paul Johnson întreabă pe bună dreptate: „A capitulat imperiul în faţa creştinismului sau s-a prostituat creştinismul cu imperiul?“

Toţi cei care vor să se conformeze cu adevărat creştinismului pur pot fi ajutaţi să identifice adevărata congregaţie creştină din zilele noastre şi să se asocieze cu ea. Martorii lui Iehova din întreaga lume doresc din toată inima să-i ajute pe oamenii sinceri să identifice adevăratul creştinism şi să i se închine lui Dumnezeu aşa cum doreşte el. — Ioan 4:23, 24.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 28]

Constantin şi Conciliul de la Niceea

Ce rol a avut împăratul Constantin, care nu era botezat, la Conciliul de la Niceea? În Encyclopædia Britannica se spune: „Constantin însuşi a prezidat [conciliul], conducând în mod activ discuţiile . . . Intimidaţi de împărat, toţi episcopii, cu două excepţii, au semnat crezul, majoritatea împotriva voinţei lor“.

După două luni de discuţii religioase înverşunate, acest politician păgân a intervenit şi a decis în favoarea celor care spuneau că Isus este Dumnezeu. Dar de ce? „În esenţă, Constantin nu a înţeles nimic din întrebările care se puneau în teologia greacă“, se spune în A Short History of Christian Doctrine. El a înţeles că divizarea religioasă era o ameninţare la adresa imperiului, iar el era hotărât să-şi consolideze imperiul.

Cu privire la ultimul document întocmit la Niceea sub auspiciile lui Constantin, Istoria tou Ellinikou Ethnous face următorul comentariu: „Acesta a demonstrat indiferenţa [lui Constantin] faţă de problemele doctrinare, . . . insistenţa lui încăpăţânată de a încerca să restabilească cu orice preţ unitatea bisericii şi, în cele din urmă, convingerea lui că, în calitate de «episcop al necreştinilor», el avea ultimul cuvânt în orice problemă religioasă“. Ar fi fost posibil ca spiritul lui Dumnezeu să se afle în spatele deciziilor luate la acest conciliu? — Compară cu Faptele 15:28, 29.

[Chenarul de la pagina 29]

Crime dinastice

Sub acest titlu, lucrarea Istoria tou Ellinikou Ethnous descrie ceea ce numeşte „crimele familiale dezgustătoare comise de Constantin“. La scurt timp după întemeierea dinastiei sale, Constantin a uitat să se bucure de realizările neaşteptate şi a devenit conştient de pericolele din jurul lui. Fiind o persoană suspicioasă şi, probabil, încurajat de linguşitori, la început l-a bănuit pe nepotul său Licinianus — fiul unui coaugust pe care îl executase deja — ca posibil rival. Uciderea lui Licinianus a fost urmată de cea a lui Crispus, fiul întâi-născut al lui Constantin, de moartea căruia s-a ocupat Fausta, mama lui vitregă, deoarece acesta părea să fie o piedică în calea puterii totale a fiului ei.

Ca urmare a acestei acţiuni, Fausta a avut, în cele din urmă, o moarte tragică. Se pare că Augusta Elena, care a avut influenţă asupra fiului ei, Constantin, până la sfârşit, a fost implicată în această ucidere. Sentimentele iraţionale care deseori puneau stăpânire pe Constantin au contribuit şi ele la avalanşa de execuţii ale multor prieteni şi asociaţi ai săi. Cartea History of the Middle Ages (O istorie a evului mediu) se încheie astfel: „Executarea — ca să nu spunem uciderea — propriului fiu şi a soţiei sale arată că el nu a fost influenţat deloc pe plan spiritual de creştinism“.

[Legenda fotografiei de la pagina 30]

Acest arc din Roma a fost înălţat în cinstea lui Constantin

[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]

Muzeul Louvre, Paris