Întrebări de la cititori

Isus a spus: „Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute“. Denotă aceste cuvinte că creştinii pot să ierte păcatele?

Nu există nici o bază scripturală pentru a conchide că creştinii, în general, sau chiar bătrânii numiţi din congregaţii au autoritate de la Dumnezeu pentru a ierta păcatele. Însă ceea ce le-a spus Isus discipolilor în Ioan 20:23, citat mai sus, indică faptul că Dumnezeu le-a acordat apostolilor puteri speciale în această privinţă. Iar această afirmaţie a lui Isus se poate corela cu cuvintele sale din Matei 18:18 referitoare la deciziile care se iau în cer.

Creştinii pot ierta unele ofense, după cum reiese din sfatul apostolului Pavel consemnat în Efeseni 4:32: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos“. Pavel vorbea aici despre problemele personale dintre creştini, cum ar fi vorbirea nechibzuită. Ei ar trebui să depună eforturi pentru a rezolva aceste probleme, iertându-se unii pe alţii. Amintiţi-vă de cuvintele lui Isus: „Deci, dacă îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul“. — Matei 5:23, 24; 1 Petru 4:8.

Însă contextul din Ioan 20:23 sugerează că Isus se referea la păcate mai grave, după cum reiese din ceea ce i-a mai spus el atunci acelui auditoriu distinct. Să vedem de ce.

În ziua în care a înviat, Isus li s-a arătat discipolilor într-o cameră încuiată din Ierusalim. Relatarea spune: „Isus le-a zis deci din nou: «Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi». Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: «Primiţi Duh [spirit, NW] Sfânt. Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute»“. — Ioan 20:21–23.

Foarte probabil, discipolii menţionaţi erau, în principal, apostolii fideli. (Compară cu versetul 24.) Suflând peste ei şi spunând: „Primiţi [spirit] Sfânt“, Isus i-a înştiinţat în mod simbolic că, nu peste mult timp, spiritul sfânt avea să fie revărsat peste ei. Isus a spus apoi că ei vor avea autoritatea de a ierta păcatele. Este logic să credem că cele două afirmaţii ale sale sunt corelate, una conducând la cealaltă.

După cincizeci de zile de la învierea sa, în ziua Penticostei, Isus a revărsat spiritul sfânt. Ce s-a realizat prin aceasta? În primul rând, cei care au primit spiritul au fost născuţi din nou ca fii spirituali ai lui Dumnezeu, având speranţa de a domni împreună cu Cristos în cer (Ioan 3:3–5; Romani 8:15–17; 2 Corinteni 1:22). Însă acea revărsare de spirit a făcut mai mult. Unii dintre cei care l-au primit au dobândit puteri miraculoase. Prin acest mijloc, unii au putut să vorbească în limbi străine pe care nu le cunoşteau. Alţii au putut să profeţească. Iar alţii au putut să vindece bolnavi sau să învie morţi. — 1 Corinteni 12:4–11.

Întrucât cuvintele lui Isus din Ioan 20:22 se refereau la această revărsare de spirit sfânt asupra discipolilor, cuvintele sale corelate referitoare la iertarea păcatelor lasă să se înţeleagă că apostolilor li se conferise pe cale divină, printr-o acţiune a spiritului, o autoritate unică de a ierta sau de a reţine iertarea păcatelor. — Vezi Turnul de veghere, 1 martie 1949, pagina 78 (engl.).

Biblia nu menţionează fiecare ocazie în care apostolii s-au folosit de această autoritate, după cum nu menţionează nici fiecare ocazie în care s-au folosit de darul miraculos de a vorbi în limbi, de a profeţi sau de a vindeca. — 2 Corinteni 12:12; Galateni 3:5; Evrei 2:4.

O situaţie care a implicat autoritatea apostolică de a ierta sau de a reţine iertarea păcatelor i-a vizat pe Anania şi Safira, care au încercat să înşele spiritul. Petru, care l-a auzit pe Isus rostind cuvintele consemnate în Ioan 20:22, 23, i-a demascat pe Anania şi Safira. Mai întâi, Petru i s-a adresat lui Anania, care a murit pe loc. Când, mai târziu, a intrat Safira şi a susţinut şi ea minciuna, Petru i-a declarat sentinţa. Petru nu i-a iertat păcatul, ci a spus: „Iată, picioarele celor care au îngropat pe soţul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine“. Şi ea a murit pe loc. — Faptele 5:1–11.

În acest caz, apostolul Petru s-a folosit de o autoritate specială de a exprima o reţinere categorică a iertării păcatului, o cunoaştere miraculoasă a faptului că Dumnezeu nu va ierta păcatul lui Anania şi al Safirei. Totodată, se pare că apostolii dispuneau de o perspicacitate supraumană în cazuri în care erau siguri că păcatele fuseseră iertate pe baza jertfei lui Cristos. Aşadar, apostolii împuterniciţi de spirit puteau declara iertarea sau reţinerea iertării păcatelora.

Aceasta nu înseamnă că toţi bătrânii unşi de spirit din timpul acela dispuneau de o astfel de autoritate miraculoasă. Putem vedea acest lucru din ceea ce a spus apostolul Pavel despre bărbatul exclus din congregaţia din Corint. Pavel nu a spus: ‘Eu îi iert păcatele acestui om’, nici chiar ‘Eu ştiu că omul a fost iertat în cer, deci acceptaţi-l înapoi’. Dimpotrivă, Pavel a îndemnat întreaga congregaţie să-l ierte pe acest creştin reintegrat şi să-i arate iubire. Pavel a adăugat: „Cui iertaţi voi, iert şi eu“. — 2 Corinteni 2:5–11.

Odată ce omul a fost reintegrat în congregaţie, toţi fraţii şi surorile creştine puteau să-l ierte în sensul de a nu-i purta pică pentru ceea ce făcuse. Mai întâi însă, el trebuia să se căiască şi să fie reintegrat. Cum avea loc acest lucru?

Bătrânii de congregaţie trebuie să trateze cazurile ce implică păcate grave, cum ar fi furtul, minciuna sau imoralitatea crasă. Ei încearcă să-i îndrepte şi să-i mustre pe astfel de răufăcători, îndemnându-i la căinţă. Dar dacă cineva practică un păcat grav fără să se căiască, aceşti bătrâni aplică îndrumările divine şi îl exclud pe răufăcător (1 Corinteni 5:1–5, 11–13). Ceea ce a spus Isus în Ioan 20:23 nu se aplică la asemenea cazuri. Aceşti bătrâni nu dispun de daruri miraculoase ale spiritului, cum ar fi capacitatea de a-i vindeca pe cei bolnavi fiziceşte sau de a învia morţii; aceste daruri şi-au atins scopul în primul secol, după care au încetat (1 Corinteni 13:8–10). În plus, bătrânii de astăzi nu au autoritatea divină de a ierta nelegiuirile grave în sensul de a-l declara pe cel care a păcătuit grav ca fiind curat în ochii lui Iehova. Acest gen de iertare trebuie să aibă la bază jertfa de răscumpărare, şi numai Iehova poate ierta pe această bază. — Psalmul 32:5; Matei 6:9, 12; 1 Ioan 1:9.

La fel ca în cazul bărbatului din anticul Corint, când cel care păcătuieşte grav refuză să se căiască, el trebuie exclus. Dacă ulterior se căieşte şi efectuează lucrări corespunzătoare căinţei, iertarea divină este posibilă (Faptele 26:20). Într-o astfel de situaţie, Scripturile le dau bătrânilor motive să creadă că Iehova l-a iertat într-adevăr pe răufăcător. Apoi, odată ce este reintegrat, bătrânii îl pot ajuta din punct de vedere spiritual să devină ferm în credinţă. Ceilalţi din congregaţie îl pot ierta în acelaşi mod în care creştinii corinteni l-au iertat pe cel exclus care a fost atunci reintegrat.

Când rezolvă problemele în acest fel, bătrânii nu-şi formează propriile lor standarde de judecată. Ei aplică principiile biblice şi urmează îndeaproape procedurile scripturale stabilite de Iehova. Prin urmare, faptul că bătrânii iartă sau nu iartă este o reflectare a cuvintelor lui Isus din Matei 18:18: „Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer“. Acţiunile lor vor reflecta pur şi simplu modul în care priveşte Iehova lucrurile, aşa cum este prezentat acesta în Biblie.

În concluzie, cuvintele lui Isus consemnate în Ioan 20:23 nu sunt în contradicţie cu restul Scripturilor, ci indică faptul că apostolii dispuneau de o autorizaţie specială în ce priveşte iertarea, în armonie cu rolul deosebit pe care l-au avut ei în perioada copilăriei congregaţiei creştine.

[Notă de subsol]