Să-i aducem lui Iehova jertfe care îi plac

LA UN moment dat din istorie, la intrarea dinspre est a grădinii Edena s-a putut observa un fenomen remarcabil. Aici stăteau de pază nişte heruvimi puternici, înfăţişarea lor ameninţătoare arătând în mod clar că nimeni nu trebuia să îndrăznească să treacă. La fel de ameninţătoare era şi lama învăpăiată a unei săbii care se rotea şi care, în timpul nopţii, arunca o lumină înfricoşătoare peste copacii din jur (Geneza 3:24). Această imagine inspiratoare de teamă ţinea la distanţă orice spectator.

Cain şi Abel au vizitat probabil de multe ori aceste locuri. Întrucât Adam şi Eva îi concepuseră în afara grădinii, Cain şi Abel nu puteau decât să aibă o vagă idee despre ce însemna să trăiască în Paradis, cum trăiseră părinţii lor cândva, bucurându-se de vegetaţia luxuriantă bine irigată şi de abundenţa de fructe şi legume de aici. Acum, mica porţiune din Eden care se putea vedea arăta, fără îndoială, necultivată şi năpădită de buruieni.

Adam şi Eva le-au explicat în mod sigur copiilor lor motivul pentru care grădina era neîngrijită, iar ei fuseseră alungaţi din ea (Geneza 2:17; 3:6, 23). Cât de dezamăgiţi trebuie să fi fost Cain şi Abel! Ei puteau să vadă grădina, dar nu puteau să intre în ea. Ei erau atât de aproape de Paradis şi totuşi atât de departe de el. Imperfecţiunea îi degradase, iar Cain şi Abel nu puteau face nimic în această privinţă.

Relaţiile dintre părinţii lor nu făceau decât să înrăutăţească situaţia. Când a rostit sentinţa împotriva Evei, Dumnezeu a spus: „Dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va domina peste tine“ (Geneza 3:16). În conformitate cu această profeţie, Adam trebuie să fi dominat peste soţia sa, încetând probabil să o mai trateze ca pe o însoţitoare şi ca pe un ajutor. Şi Eva se pare că a manifestat o dependenţă exagerată faţă de Adam. Un comentariu chiar numea „dorinţa“ ei „o dorinţă asemănătoare unei boli“.

Biblia nu spune în ce măsură a afectat această relaţie conjugală respectul fiilor faţă de părinţii lor. Este evident totuşi faptul că Adam şi Eva le-au dat copiilor lor un exemplu care trebuie să-i fi tulburat pe aceştia.

Alegerea unor căi diferite

În cele din urmă, Abel a devenit păstor, iar Cain agricultor (Geneza 4:2). În timp ce îşi supraveghea turmele, Abel a avut, fără îndoială, mult timp la dispoziţie pentru a medita la neobişnuita profeţie rostită înainte de alungarea din Eden a părinţilor săi: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Geneza 3:15). Abel s-a întrebat probabil: „Cum se va împlini promisiunea lui Dumnezeu referitoare la o sămânţă care îl va zdrobi pe şarpe, şi cum va fi zdrobit călcâiul acestei seminţe?“

După un anumit timp, probabil după ce deveniseră adulţi, Cain şi Abel i-au adus fiecare lui Iehova câte o jertfă. Întrucât Abel era păstor, nu e de mirare că a adus ca jertfă „din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor“. În schimb, Cain a adus ca jertfă „din roadele pământului“. Iehova a acceptat jertfa lui Abel, însă „spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere“ (Geneza 4:3–5). De ce?

Unii îndreaptă atenţia asupra faptului că jertfa lui Abel era din „oile întâi-născute ale turmei lui“, pe când jertfa lui Cain a constat doar „din roadele pământului“. Însă problema nu consta în calitatea produselor oferite de Cain, întrucât relatarea spune că Iehova a privit cu plăcere „spre Abel şi spre jertfa lui“ şi fără plăcere „spre Cain şi spre jertfa lui“. Prin urmare, Iehova a privit mai întâi la starea inimii închinătorului. Ce a văzut el în urma acestui lucru? În Evrei 11:4 se spune că Abel a adus jertfa sa „prin credinţă“. Aşadar, în mod evident, Cain nu a avut acea credinţă care a făcut ca jertfa lui Abel să fie acceptată.

În această privinţă, este demn de remarcat faptul că jertfa lui Abel a constat într-o vărsare de sânge. Probabil că el a tras concluzia corectă că promisiunea lui Dumnezeu referitoare la o sămânţă căreia avea să-i fie zdrobit călcâiul urma să necesite sacrificarea unei vieţi. Astfel, jertfa lui Abel avea să fie o implorare pentru ispăşire şi o exprimare a încrederii că Dumnezeu urma să furnizeze la momentul potrivit o jertfă de ispăşire a păcatelor.

Spre deosebire de Abel, Cain a reflectat, probabil, în mod superficial la jertfa pe care o adusese. „Jertfa lui era o simplă recunoaştere a lui Dumnezeu ca binefăcător“, a explicat un comentator biblic din secolul al XIX-lea. „Aceasta a demonstrat cu claritate că el nu recunoştea că relaţia dintre el şi Creatorul său suferise în realitate o ruptură, că avea nevoie să-şi mărturisească păcatele sau că depindea de o ispăşire.“

Pe lângă toate acestea, întrucât era întâiul născut, Cain se poate chiar să fi pretins cu îngâmfare că el era sămânţa promisă care avea să distrugă Şarpele, Satan. Şi Eva se poate să fi nutrit asemenea aspiraţii ambiţioase cu privire la fiul ei întâi născut (Geneza 4:1). Bineînţeles că, dacă Eva şi Cain aşteptau acest lucru, se înşelau amarnic.

Biblia nu spune în ce fel şi-a exprimat Iehova aprobarea faţă de jertfa lui Abel. Unii comentatori biblici spun că jertfa lui a fost mistuită de un foc din cer. Indiferent cum au stat lucrurile, cert este că, atunci când Cain şi-a dat seama că jertfa sa fusese respinsă, el „s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa“ (Geneza 4:5). Cain se îndrepta spre dezastru.

Îndemnul lui Iehova şi reacţia lui Cain

Iehova a discutat cu Cain făcând apel la raţiunea acestuia. „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?“, a întrebat el. Această întrebare i-a dat lui Cain posibilitatea de a-şi examina sentimentele şi motivaţiile. „Dacă faci bine, nu vei fi bine primit?“, a spus Iehova în continuare. „Dar, dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti.“ — Geneza 4:6, 7 (vezi chenarul de la pagina 23).

Cain nu a dat ascultare acestor cuvinte. În schimb, el l-a dus pe Abel pe un câmp şi l-a ucis. Mai târziu, când Iehova a întrebat unde era Abel, Cain şi-a agravat păcatul spunând o minciună. „Nu ştiu“, a ripostat el. „Sunt eu păzitorul fratelui meu?“ — Geneza 4:8, 9.

Atât înainte, cât şi după uciderea lui Abel, Cain a refuzat să „facă bine“. El a preferat să se lase stăpânit de păcat, motiv pentru care a fost alungat din zona în care locuia familia umană. Pentru ca nimeni să nu răzbune moartea lui Abel ucigându-l pe Cain, a fost dat un „semn“, probabil un decret solemn. — Geneza 4:15.

Mai târziu, Cain a început să construiască o cetate, căreia i-a dat numele fiului său. Nu este surprinzător faptul că descendenţii lui au devenit cunoscuţi pentru violenţa lor. În cele din urmă, linia de descendenţă a lui Cain a luat sfârşit când Potopul din zilele lui Noe i-a distrus pe toţi oamenii nedrepţi. — Geneza 4:17–24; 7:21–24.

Relatarea biblică despre Cain şi Abel a fost păstrată de-a lungul timpului nu doar pentru a fi citită în timpul liber. Ea a fost „scrisă pentru învăţătura noastră“ şi pentru „a instrui şi a mustra“ (Romani 15:4; 2 Timotei 3:16, NW). Ce putem învăţa din această relatare?

O lecţie pentru noi

Asemenea lui Cain şi a lui Abel, creştinii de azi sunt invitaţi să-i aducă lui Dumnezeu o jertfă: nu o ardere-de-tot literală, ci „o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13:15). Acest lucru se realizează chiar acum la scară mondială, în timp ce Martorii lui Iehova predică vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu în peste 230 de ţări (Matei 24:14). Iei şi tu parte la această lucrare? Dacă da, atunci poţi fi sigur că „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui“. — Evrei 6:10.

Ca şi jertfele aduse de Cain şi Abel, jertfa ta nu este judecată după aparenţe, de exemplu după numărul de ore petrecute în minister. Iehova priveşte mult mai în profunzimea lucrurilor. În Ieremia 17:10 se spune că el „cercetează inima“ şi chiar examinează „rărunchii“, adică cele mai ascunse gânduri, sentimente şi motivaţii ale cuiva. Aşadar, ceea ce contează cu adevărat este motivaţia, nu cantitatea. Într-adevăr, indiferent cât de mare sau mică este o jertfă, aceasta este preţioasă în ochii lui Dumnezeu când este oferită dintr-o inimă plină de iubire. — Compară Marcu 12:41–44 cu Marcu 14:3–9.

Totodată trebuie să fim conştienţi de faptul că Iehova nu va accepta jertfe şchioape, aşa cum nu a acceptat nici jertfa lui Cain adusă fără tragere de inimă (Maleahi 1:8, 13). Iehova pretinde să-i dăm tot ce avem mai bun, să-l slujim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea şi puterea noastră (Marcu 12:30). Faci şi tu acest lucru? Dacă da, atunci ai motive întemeiate să te simţi satisfăcut de sacrificiul tău. Pavel a scris: „Fiecare să-şi cerceteze fapta lui şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el şi nu cu privire la alţii“. — Galateni 6:4.

Cain şi Abel au beneficiat de aceeaşi educaţie. Însă timpul şi împrejurările i-au dat fiecăruia dintre ei posibilitatea de a cultiva trăsături unice. Comportamentul lui Cain a devenit treptat stăpânit de gelozie, de tendinţa de a se certa şi de accese de mânie.

Spre deosebire de Cain, Abel este păstrat în memoria lui Dumnezeu ca un om drept (Matei 23:35). Datorită hotărârii lui de a-i plăcea lui Dumnezeu, indiferent cât de scump avea să fie preţul, el s-a deosebit de ingraţii din familia lui: Adam, Eva şi Cain. Biblia ne spune că, deşi Abel a murit, el încă „vorbeşte“. Serviciul lui fidel adus lui Dumnezeu face parte din relatarea istorică consemnată în Biblie care nu va fi niciodată dată uitării. Fie ca şi noi să urmăm exemplul lui Abel aducându-i în permanenţă lui Dumnezeu jertfe care îi plac! — Evrei 11:4.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 23]

Un model pentru sfătuitorii creştini

„PENTRU ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?“ Punând această întrebare, Iehova discuta cu amabilitate cu Cain. El nu l-a forţat pe Cain să se schimbe, întrucât Cain era o persoană înzestrată cu liber arbitru (compară cu Deuteronomul 30:19). Cu toate acestea, Iehova nu a ezitat să-i arate lui Cain care aveau să fie consecinţele conduitei sale rebele. El l-a avertizat: „Dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti“. — Geneza 4:6, 7.

Este demn de remarcat faptul că, în pofida acestei mustrări aspre, Iehova nu l-a considerat pe Cain o „cauză pierdută“. Dimpotrivă, el i-a vorbit lui Cain despre binecuvântările de care putea beneficia dacă îşi schimba conduita şi, de asemenea, şi-a exprimat convingerea că acesta putea să treacă peste situaţia respectivă dacă dorea acest lucru. „Dacă faci bine, i-a spus Iehova, nu vei fi bine primit?“ De asemenea, el l-a întrebat pe Cain cu privire la mânia lui ucigătoare: „În ce te priveşte, o vei putea stăpâni?“ (NW).

În prezent, bătrânii din congregaţia creştină trebuie să imite exemplul lui Iehova. După cum se spune în 2 Timotei 4:2, uneori ei trebuie să „mustre“ şi să „certe“, arătând în mod clar ce consecinţe poate avea conduita neascultătoare a unei persoane păcătoase. În acelaşi timp, bătrânii trebuie să „îndemne“. Cuvântul grecesc parakaléo înseamnă „a încuraja“. „Mustrarea nu este tăioasă, combativă sau critică“, se afirmă în Theological Dictionary of the New Testament. „Faptul că cuvântul grecesc poate avea şi sensul de mângâiere indică acelaşi lucru.“

Este semnificativ faptul că cuvântul grecesc parákletos, înrudit cu termenul parakaléo, se poate referi la cineva care acordă ajutor sau sfătuieşte într-o problemă de natură juridică. Astfel, chiar şi atunci când bătrânii mustră pe bună dreptate, ei nu trebuie să uite că sunt persoane care ajută pe cineva care are nevoie de un sfat — şi nu adversarii acestuia. Ca şi Iehova, bătrânii trebuie să aibă o atitudine pozitivă, arătându-se încrezători că cel sfătuit poate să facă faţă problemei cu care se confruntă. — Compară cu Galateni 6:1.

În ultimă instanţă va rămâne, bineînţeles, la latitudinea persoanei în cauză dacă va aplica sau nu îndemnul (Galateni 6:5; Filipeni 2:12). Sfătuitorii pot constata că unii nu acordă atenţie avertismentelor lor, aşa cum şi Cain a preferat să ignore mustrarea din partea Creatorului însuşi. Totuşi, când îl imită pe Iehova, Modelul perfect al sfătuitorilor creştini, bătrânii pot fi siguri de faptul că au făcut tot ce trebuia pentru a-i ajuta pe cei ce au nevoie.