Jocurile Olimpice de la Barcelona: Glorie — cu ce preţ?

De la corespondentul nostru din Spania

LA 25 IULIE 1992, un arcaş scăldat în lumina orbitoare a unui reflector şi-a încordat arcul. Săgeata lui cu vîrful în flăcări a ţîşnit direct spre cerul nopţii. Cînd a început să coboare, săgeata a trecut exact pe deasupra unei torţe uriaşe care domina vastul stadion. Flacăra olimpică s-a aprins. Jocurile Olimpice de la Barcelona au început.

Unsprezece mii de sportivi din 172 de ţări au venit să concureze pentru 1 691 de medalii olimpice. În armonie cu deviza Olimpiadei, „mai repede, mai sus, mai puternic“, participanţii s-au străduit să fie la înălţime mai mult decît oricînd înainte — iar unii au reuşit. S-a estimat că 3,5 miliarde de telespectatori au luat parte la victorii şi la deziluzii.

Deşi sportivii se află puţin timp în lumina reflectoarelor, o victorie olimpică poate deschide calea spre glorie şi bogăţii. Olimpiada de la Barcelona nu a făcut excepţie. Unii dintre marii campioni au cîştigat deja milioane de dolari făcînd reclamă la îmbrăcăminte şi încălţăminte sport, la ochelari de soare şi chiar la aparatură electronică.

Dăruirea — secretul gloriei olimpice

Deşi mulţi sportivi — în special gimnaştii şi săritorii de la trambulină — îşi execută actele de curaj cu o aparentă degajare, în spatele acestei măiestrii stau ani de antrenament asiduu. Unii au început să se antreneze de la vîrsta de cinci ani. Iar sportul trebuie să aibă prioritate absolută dacă sportivul vrea să guste succesul.

Înotătorul spaniol Martín López Zubero, cîştigătorul probei de 200 m spate, a spus, probabil exagerînd puţin: „O treime din viaţă mi-am petrecut-o în apă“. Programul său de antrenament începe la 5 dimineaţa, iar el estimează că a parcurs 8 000 de kilometri doar într-un an.

Antrenamentul înseamnă suferinţă, nu numai abnegaţie. Jackie Joyner-Kersee, medaliată cu aur la heptatlon la Seul şi la Barcelona, explică: „Competiţia este fascinantă, nu însă şi antrenamentul . . . Întrebaţi orice sportiv: toţi sîntem mereu răniţi. Eu îi pretind corpului meu să îndure şapte tipuri de eforturi. Să-i pretind şi să nu-l doară ar fi prea mult“. În special gimnaştii trebuie să stăpînească arta de a îndura. Ei trebuie să respecte cele două antrenamente zilnice indiferent de durerea provocată de luxaţii, de întinderi de muşchi sau ligamente şi chiar de fracturi datorate efortului. Dar, de fapt, tocmai acest gen de dăruire dă naştere campionilor şi spectacolului.

Aurul şi strălucirea olimpică

Fără îndoială, spectacolul oferit de Jocurile Olimpice poate fi impresionant. El oferă publicului momente emoţionante şi constituie cadrul unor evoluţii sportive remarcabile. Barcelona nu a făcut excepţie.

Gimnastul bielorus Vitali Scherbo a bătut recordul cîştigînd şase medalii de aur din opt posibile la gimnastică masculină. Gimnastul chinez Xiaosahuang Li a executat un incredibil triplu-salt în exerciţiul la sol. Carl Lewis a intrat în istoria olimpică cîştigînd la săritura în lungime a treia oară consecutiv. Pe de altă parte, medaliata cu argint la maraton femei, japoneza Yuko Arimori, a fost ovaţionată pentru curtoazia ei. În pofida epuizării, ea a înconjurat stadionul salutînd în stil japonez publicul şi apoi pe cîştigător.

Perfect conştienţi de profitul comercial oferit de eveniment, companiile multinaţionale au investit sume considerabile pentru a se bucura de gloria olimpică, sponsorizînd jocurile sau echipele olimpice naţionale.

Gloria şi dopingul

Antrenamentul asiduu şi abilitatea înnăscută — oricît de importante ar fi — nu sînt singurele chei ale succesului olimpic. Nu puţini sînt sportivii care se dopează pentru a-şi depăşi adversarii. Printre produşi se află steroizi anabolizanţi sau hormoni de creştere care întăresc muşchii (utilizaţi în special de halterofili şi atleţi); beta-blocanţi pentru încetinirea ritmului cardiac (utilizaţi pentru probele de tir de toate genurile); sau erythropoietină, pentru a stimula producerea globulelor roşii (utilizată în principal de ciclişti şi de alergătorii de fond).

Deşi sportivii sînt conştienţi de riscuri, tentaţia de a recurge la dopaj este enormă. Atleta germană Gaby Bussmann — coechipieră cu Birgit Dressel, care a murit în 1987 pentru că a consumat un cocteil preparat din 20 de produşi diferiţi — explică: „Există unele discipline la care este greu să te califici pentru Olimpiadă fără să te dopezi“.

Antrenorii sportivilor sînt în general conştienţi de dopaj, dacă nu sînt chiar ei primii care le recomandă utilizarea. Fostul antrenor est-german Winfried Heinicke recunoaşte: „Le-am spus că dacă vor să participe la Olimpiadă, trebuie să o facă [să se dopeze]“. În mod evident, un număr considerabil de concurenţi apreciază mai mult victoria decît cinstea — şi chiar decît sănătatea lor. Un sondaj efectuat recent în rîndurile sportivilor de înaltă performanţă a dezvăluit că 52% dintre ei ar accepta folosirea unui presupus drog miraculos care să le garanteze că ajung campioni, chiar dacă acesta i-ar ucide după cinci ani de glorie în această poziţie remarcabilă“.

Sprinterul britanic Jason Livingston a fost eliminat din cadrul Jocurilor de la Barcelona, testele relevînd prezenţa steroizilor anabolizanţi în organismul său. Deţinătorul recordului mondial în proba de 400 m, americanul Harry Reynolds, nu a participat la jocuri. Depistat în 1990 ca pozitiv la controlul antidoping, el a fost suspendat pentru doi ani, ceea ce a însemnat pierderea nu numai a unei eventuale medalii olimpice, dar şi a unor cîştiguri publicitare în valoare de un milion de dolari.

Majoritatea consumatorilor de droguri însă nu sînt depistaţi. În pofida celor aproximativ 2 000 de teste antidoping efectuate în perioada jocurilor de la Barcelona, sportivi necinstiţi au putut totuşi evita să fie depistaţi recurgînd la droguri care nu pot fi depistate la controlul urinei. „Setea de victorie şi bani a dezvăluit o lume întunecoasă în care este greu să distingi cinstea de necinste“, a remarcat ziarul spaniol El País.

Bineînţeles, mulţi medaliaţi au cîştigat nu datorită dopajului, ci pur şi simplu datorită anilor de sacrificiu de sine. Însă merită aceste sacrificii efortul?

O glorie durabilă

Gail Devers, cîştigătoarea-surpriză în proba feminină de 100 m viteză, exulta în urma victoriei sale. „Dacă cineva crede că visurile pot deveni realitate, aceasta sînt eu“, a spus ea. Cu mai puţin de doi ani în urmă, de-abia putea să meargă, şi se vorbea despre amputarea ambelor ei picioare datorită complicaţiilor apărute în tratarea bolii Basedow. Pablo Morales, care şi-a reluat antrenamentul doar cu un an înainte, după ce a încetat să practice o perioadă înotul de performanţă, şi care dorea să cîştige medalia de aur la 100 m fluture, a împărtăşit ideea alergătoarei. „În sfîrşit, a venit şi rîndul meu şi un vis a devenit realitate“, a spus el.

În mod inevitabil, majoritatea sportivilor nu vor deveni niciodată campioni. Este adevărat, unii consideră că „la Jocurile Olimpice nu este important să cîştigi, ci să participi“. Însă alţi sportivi, care se aşteptau să fie campioni, s-au întors acasă cu visurile spulberate. Halterofilul Ibragim Samadov dorea cu ardoare o medalie de aur, dar a ieşit doar pe locul al treilea. „Cu o medalie de aur puteam să dau o orientare vieţii mele, să studiez pentru a face carieră, să-mi ajut familia. Acum nu ştiu ce să fac“, a suspinat el. Şi chiar învingătorii trec printr-o perioadă critică atunci cînd performanţele lor îşi încep declinul.

Fosta jucătoare de tenis sovietică, Anna Dmitrieva, a spus: „Federaţia sportivă [sovietică] nu s-a interesat de oameni. Ea privea lucrurile cam aşa: «Dacă pleci, vom găsi alţi zece ca tine»“. În mod asemănător, Henry Carr, dublu medaliat cu aur la Tokyo în 1964, a recunoscut: „Chiar şi atunci cînd cineva ajunge cel mai bun, este decepţionant. De ce? Pentru că nu este ceva durabil, nici nu este cu adevărat satisfăcător. Starurile sînt repede înlocuite şi, în general, uitate“.

Trecătoarea glorie olimpică nu poate fi comparată cu recompensa vieţii veşnice, pe care Dumnezeu o promite celor care îl slujesc. Această recompensă pretinde mai degrabă un antrenament spiritual decît unul fizic. Astfel, Pavel i-a scris lui Timotei: „Deprinderea trupească [literalmente: „antrenamentul ca gimnast“] este de puţin folos, pe cînd evlavia (devoţiunea sfîntă, NW) este folositoare în orice privinţă, întrucît ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare“. — 1 Timotei 4:8.

Jocurile Olimpice glorifică foloasele antrenamentului fizic — care, în cel mai fericit caz, sînt temporare. Ele arată lumii ce pot realiza sportivii prin dăruire şi abnegaţie. Aceste calităţi sînt la fel de necesare şi pentru a cîştiga cursa creştină. Această cursă, spre deosebire de orice întrecere olimpică, va aduce foloase durabile tuturor celor care îşi încheie cursa. Aşadar, este bine ca creştinii să-i imite nu pe sportivi, ci pe Isus Cristos, ‘desăvîrşindu-şi’ antrenamentul şi ‘alergînd cu perseverenţă în cursă’. — 1 Petru 5:10; Evrei 12:1, NW.

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Săritori evoluînd la Olimpiadă; în planul îndepărtat Barcelona

[Provenienţa fotografiilor]

Fotografii: Sipa Sport

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Gimnast evoluînd la paralele

[Provenienţa fotografiei]

Fotografia: Sipa Sport

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

În finala cursei de 100 m, alergătoarea din extrema dreaptă a obţinut aurul

[Provenienţa fotografiei]

Fotografia: Sipa Sport