Întrebări de la cititori

◼ Pasajul de la 2 Ioan 10‚ care spune să nu primeşti în casă şi nici măcar să nu saluţi anumite persoane‚ se referă numai la aceia care au promovat o doctrină falsă?

În contextul respectiv este vorba despre „mulţi înşelători“ care au ieşit din rîndul adunării creştine, despre ‘persoanele care nu îl mărturisesc pe Isus Cristos venit în carne’ (2 Ioan 7). Apostolul Ioan a dat instrucţiuni despre modul în care creştinii din epoca sa trebuia să se poarte cu acela care nega faptul că Isus a existat vreodată sau că a fost Cristosul şi Răscumpărătorul. Ioan a sfătuit: „Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce această învăţătură, să nu-l primiţi niciodată în casele voastre şi să nu-i adresaţi nici un salut. Fiindcă cel care îi adresează un salut participă la lucrările sale rele“ (2 Ioan 10, 11). Există însă texte biblice care atestă că această instrucţiune are o aplicaţie mai largă.

Cîndva exista printre creştinii din Corint un bărbat care practica imoralitate, fapt pentru care apostolul Pavel le-a scris ‘să înceteze să se amestece în compania cuiva numit frate, care era un fornicator, sau un lacom, sau un idolatru, sau un defăimător, sau un beţiv, sau un extorcator; cu un astfel de om nu trebuia nici chiar să mănînce’ (1 Corinteni 5:11). Era oare valabilă această indicaţie numai pentru aceia care au fost excluşi deoarece comiseseră păcatele foarte grave menţionate mai sus?

Nu, deoarece Apocalips 21:8 arată că ucigaşii, mincinoşii şi cei care practică spiritismul merită şi ei moartea a doua dacă nu se căiesc. Cu siguranţă, sfatul dat la 1 Corinteni 5:11 urma să fie aplicat în egală măsură şi în cazul foştilor creştini care s-au făcut vinovaţi de asemenea păcate. De asemenea, Ioan a scris că unii „au ieşit dintre noi, dar nu erau de-ai noştri, căci, dacă ar fi fost de ai noştri, ei ar fi rămas cu noi. Dar au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt de ai noştri“ (1 Ioan 2:18, 19). Ioan ne spune că cei despre care vorbeşte aici fuseseră excluşi pentru că au comis păcate grave. Este posibil ca unii dintre ei să se fi retras numai, afirmînd că nu mai voiau să aparţină adunării deoarece nu erau de acord cu anumite învăţături. Alţii probabil că obosiseră şi renunţaseră să-şi continue alergarea creştină. — 1 Corinteni 15:12; 2 Tesaloniceni 2:1–3; Evrei 12:3, 5.

În mod sigur, dacă un frate se rătăcea pe calea păcatului, creştinii maturi se străduiau să-l ajute (Galateni 6:1; 1 Ioan 5:16). Dacă el avea îndoieli, ei încercau să-l ‘smulgă din foc’ (Iuda 23). Chiar dacă vreun creştin devenea inactiv sau înceta să mai frecventeze întrunirile şi să participe în serviciul de predicare, creştinii tari spiritual făceau eforturi pentru a-l ajuta să se restabilească. Este posibil ca el să le fi spus că nu mai voia să fie plictisit cu necesitatea de a fi un membru prezent al adunării, cînd astfel dovadă de o credinţă slabă şi de o spiritualitate de un nivel scăzut. Fraţii nu au căutat să-l plictisească, dar i-au făcut, probabil, din cînd în cînd, cîte o vizită amicală. Asemenea eforturi răbdătoare, pline de îndurare şi de iubire, reflectau grija lui Iehova de a nu se pierde nici unul dintre închinătorii săi. — Luca 15:4–7.

În schimb, cuvintele lui Ioan indică faptul că unii, în afară de aceea că au devenit inactivi şi slabi din punct de vedere spiritual, au mers mult mai departe. Ei au renegat, de fapt, adunarea lui Dumnezeu. De exemplu, cineva ar putea să se opună făţiş poporului lui Dumnezeu, afirmînd că nu mai vrea să facă parte din adunare. Probabil că o asemenea persoană a renunţat oficial la credinţă, făcînd cunoscut acest lucru printr-o scrisoare. Evident, adunarea a acceptat hotărîrea lui de a se retrage voluntar. Ce atitudine trebuia adoptată însă faţă de o asemenea persoană?

Ioan scria: „Oricine o ia înainte şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos nu îl are pe Dumnezeu. Cel care rămîne în această învăţătură, acela îl are atît pe Tatăl cît şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce această învăţătură să nu-l primiţi niciodată în casele voastre şi să nu-i adresaţi nici un salut“ (2 Ioan 9, 10). În mod cert, asemenea cuvinte erau valabile în cazul unei persoane care devenise apostată şi se asociase unei religii false sau care răspîndea o învăţătură falsă (2 Timotei 2:17–19). Cum stau însă lucrurile cu aceia despre care Ioan vorbeşte că „au ieşit dintre noi?“ Creştinii din primul secol ştiau că nu trebuia să frecventeze un păcătos exclus sau un apostat activ. Au adoptat ei însă o atitudine asemănătoare şi faţă de cineva care nu fusese exclus, dar care renunţase benevol de a mai urma calea creştină?

Aid to Bible Understanding (Auxiliar pentru înţelegerea Bibliei) arată că termenul „apostazie“ derivă dintr-un cuvînt grecesc care literal înseamnă „«a sta departe de», şi [care] are sensul de «dezertare», «abandonare» sau «rebeliune»“.a Cartea Aid adaugă: „În avertismentelor lor, apostolii enumeră cîteva dintre cauzele apostaziei: absenţa credinţei (Evrei 3:12), lipsa de perseverenţă în faţă persecuţiei (Evrei 10:32–39); abandonarea normelor morale drepte (2 Petru 2:15–22); atenţia acordată unor «cuvinte prefăcute» rostite de învăţătorii falşi şi unor «declaraţii inspirate care induc în eroare» (...) (1 Timotei 4:1–3). (...) Astfel, cei care abandonează deliberat adunarea creştină intră în acel moment în categoria «anticristului» (1 Ioan 2:18, 19).“

Persoana care se retrage voluntar şi oficial din adunare corespunde exact acestei descrieri. Renegînd adunarea lui Dumnezeu şi abandonînd calea creştină, el devine apostat. Cu siguranţă, creştinul fidel nu ar fi vrut să fraternizeze cu un apostat. Chiar dacă ar fi fost prietenul acestui creştin, în momentul cînd acesta a renegat adunarea şi a acţionat asemenea unui apostat, creştinul fidel trebuia să respingă relaţiile de prietenie ce-l legau de acest frate. Ioan a arătat în mod clar că n-ar fi vrut să primească în casa lui pe cineva care ‘nu-l avea pe Dumnezeu’ şi nu era ‘dintre ai noştri’.

Potrivit Scripturilor, o persoană respinsă de adunarea lui Dumnezeu, era mai condamnabilă decît oamenii din lume. De ce? Deoarece Pavel a explicat că unii creştini din lumea romană aveau legături zilnice cu fornicatorii, cu extorcatorii şi cu idolatri. El a adăugat însă că creştinii trebuia ‘să înceteze să se amestece în compania cuiva numit frate’ dar care se reîntorsese la lucrurile lipsite de devoţiune sfîntă (1 Corinteni 5:9–11). În mod asemănător, Petru a scris că ‘dacă, după ce a scăpat de murdărirea din partea lumii’, cineva revine la vechiul său mod de viaţă, se aseamănă unei scroafe care s-a întors să se tăvălească în mocirlă (2 Petru 2:20–22). Ioan a oferit deci sfaturi asemănătoare, recomandînd creştinilor ‘să nu-l primească în casele lor’ pe acela care ‘a ieşit dintre ei’ în mod deliberat. — 2 Ioan 10.

Ioan a adăugat: „Fiindcă cel care îi adresează un salut participă la lucrările sale rele“ (2 Ioan 11). În acest text, Ioan a folosit pentru „salut“ cuvîntul grecesc khaiʹro‚ şi nu cuvîntul a·spaʹzo·mai‚ pe care îl găsim în versetul 13.

Khaiʹro înseamnă a se bucura (Luca 10:20; Filipeni 3:1; 4:4). Această expresie era folosită, oral sau în scris, ca formulă de salut (Matei 28:9; Fapte 15:23; 23:26). Cuvîntul a·spaʹzo·mai semnifică „a strînge în braţe, a saluta‚ a primi cu căldură“ (Luca 11:43; Fapte 20:1, 37; 21:7, 19). Deşi ambele cuvinte puteau fi folosite ca salut, a·spaʹzo·mai semnifica, probabil, mai mult decît un politicos „bună ziua“. Isus a recomandat celor 70 de discipoli să nu a·spaʹse·sthe pe nimeni. În felul acesta el a arătat că lucrarea urgentă pe care aceştia trebui a să o îndeplinească nu le-ar fi lăsat timp să-i salute pe oameni într-o manieră orientală, adică salutîndu-i, îmbrăţişîndu-i şi pierzîndu-se în lungi conversaţii (Luca 10:4). Petru şi Pavel au dat însă următorul îndemn: ‘Salutaţi-vă [a·spaʹsa·sthe] unul pe altul cu o sărutare de iubire, sau cu o sărutare sfîntă.’ — 1 Petru 5:14; 2 Corinteni 13:12, 13; 1 Tesaloniceni 5:26.

Este posibil deci ca Ioan să fi folosit în mod intenţionat cuvîntul khaiʹro la 2 Ioan 10, 11 în loc de a·spaʹzo·mai (versetul 13). În acest caz, el nu le recomanda creştinilor numai să nu salute cu căldură (strîngîndu-l la piept, sărutîndu-l sau angajîndu-se într-o discuţie) pe acela care îi învăţa pe alţii neadevăruri sau care abandonase adunarea, devenind un apostat. Mai degrabă, el le-a spus să nu salute deloc o asemenea persoană, nici măcar printr-un simplu khaiʹro‚ adică nici cu un simplu „bună ziua“.b

Importanţa acestui sfat este subliniată cu claritate de următoarele cuvinte ale lui Ioan: „Cel care îi adresează un salut participă la lucrările sale rele.“ Nici un creştin adevărat nu ar dori ca Iehova să-l considere ca şi cum ar participa la nişte lucrări rele, frecventînd un păcător exclus sau o persoană care a respins adunarea sa. Este de preferat să frecventăm numeroasa familie creştină care reflectă iubirea, aşa cum a scris Ioan: „Ceea ce am văzut şi am auzit vă relatăm şi vouă, ca şi voi să aveţi parte împreună cu noi. Ba mai mult, această participare a noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos.“ — 1 Ioan 1:3.

[Note de subsol]