MÂNIE

În Biblie există mai mulți termeni ebraici și grecești care transmit ideea de mânie. Cuvântul ebraic cel mai des folosit cu acest sens este ʼaf. Termenul înseamnă „nas, nară”, dar este folosit și cu sensul figurat de „mânie”, ca o aluzie la respirația agitată și pufnetul unei persoane mânioase. (Compară cu Ps 18:7, 8; Eze 38:18.) Un termen înrudit cu ʼaf este ʼanáf, care înseamnă „a fi revoltat”. În Scripturile ebraice, mânia este asociată deseori cu căldura, astfel că întâlnim expresia „a se aprinde de mânie”. Alți termeni ebraici sunt redați prin „furie” și „indignare”. În Scripturile grecești creștine, cuvântul „mânie” reprezintă traducerea termenilor orgḗ și thymós. În unele ocurențe, thymós este redat și prin „furie”.

Mânia lui Dumnezeu. Mânia poate fi justificată sau nejustificată. Mânia lui Dumnezeu este întotdeauna justificată. Ea se manifestă în virtutea unor principii care decurg din dreptul său de a primi devoțiune exclusivă și care reflectă statornicia sa în susținerea adevărului, precum și iubirea sa pentru dreptate și pentru cei ce practică dreptatea. Mânia lui Dumnezeu nu se naște dintr-un capriciu, pentru ca mai târziu el să o regrete. Iehova vede toate aspectele implicate într-o problemă și are o imagine completă și detaliată a oricărei situații (Ev 4:13). El citește inima și, când se comite un păcat, el știe în ce măsură este vorba despre neștiință, neglijență sau intenție; Dumnezeu acționează cu imparțialitate (De 10:17, 18; 1Sa 16:7; Fa 10:34, 35).

Principii care controlează mânia divină. Dumnezeu își manifestă mânia întotdeauna în mod controlat și în armonie cu iubirea, înțelepciunea și dreptatea sa. Întrucât este atotputernic, el își poate exprima mânia în ce măsură dorește (1Io 4:8; Iov 12:13; 37:23). Mânia divină nu este o reacție fără sens. Ea are la bază motive solide și servește întotdeauna unui scop. Mânia lui Dumnezeu poate fi domolită numai când sunt aplicate principiile sale. De exemplu, în Israel, cel care comitea o crimă cu intenție nu putea fi răscumpărat; până când nu se vărsa sângele ucigașului, țara nu era curată și nu avea aprobarea divină (Nu 35:16-18, 30-33). Însă, în cazul ucigașului fără intenție, pentru a se satisface cerințele justiției și a se domoli mânia răzbunătorului legitim al sângelui (a cărui inimă era aprinsă de mânie) era prevăzută o măsură în virtutea sistemului de jertfe și a serviciului marelui preot; este vorba despre orașele de refugiu (De 19:4-7).

Mânia lui Iehova poate fi domolită doar dacă sunt satisfăcute în mod deplin cerințele justiției. Mânia lui Dumnezeu este îndreptată împotriva oricărei nedreptăți. El nu tolerează nedreptatea și nu îi scutește de pedeapsă pe cei ce o merită (Ex 34:7; Hab 1:13). Totuși, pe baza jertfei lui Isus Cristos, care a suportat durerile și pedeapsa pe care le merita omenirea, Iehova își retrage mânia de la cei ce ajung să exercite credință (Is 53:5). Datorită măsurii răscumpărării, Dumnezeu își poate demonstra propria dreptate, „ca să fie drept și când îl declară drept pe cel ce are credință în Isus” (Ro 3:26). Astfel, sunt satisfăcute în mod deplin cerințele justiției și, în același timp, Dumnezeu are o bază pentru a arăta îndurare. Mânia lui Dumnezeu rămâne peste cei neascultători (Ioa 3:36), dar pe cel ce manifestă credință, jertfa lui Isus Cristos îl scapă de mânia divină (1Te 1:10).

Cum se manifestă mânia divină și ce anume o provoacă. Dumnezeu își poate manifesta mânia direct sau indirect. El poate uza de legile naturale, pe care el însuși le-a stabilit, sau se poate folosi de unele persoane. Cei ce încalcă legile morale își atrag mânia sa și primesc în ei înșiși ʻrăsplata deplină care li se cuvine pentru nelegiuirea lorʼ, adică un mod de gândire dezaprobat, degradare, boli, certuri și moarte (Ro 1:18, 24, 27-32). Când cineva încalcă legile statului care sunt în armonie cu legile lui Dumnezeu și este pedepsit de autorități, acea pedeapsă este o expresie indirectă a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui (Ro 13:1-4). Isus Cristos este principalul executor al mâniei divine; el va executa în mod complet judecata lui Dumnezeu împotriva celor răi (Ier 30:23, 24; Re 19:7-16, 19-21).

Mânia lui Dumnezeu este provocată de atitudini și acțiuni greșite îndreptate împotriva aleșilor săi. Egiptenii au fost loviți cu plăgi pentru că nu le-au permis israeliților să-i aducă închinare lui Iehova (Ps 78:43-50). Miriam și Aaron și-au atras mânia divină pentru că n-au arătat respect față de autoritatea pe care Dumnezeu i-o conferise lui Moise (Nu 12:9, 10). Mânia lui Iehova s-a aprins împotriva judecătorilor care îi asupreau pe cei de condiție umilă (Is 10:1-4). Cei care împiedică predicarea veștii bune vor simți mânia lui Iehova (1Te 2:16).

Iehova se aprinde de mânie și când cei ce se declară slujitori ai săi se îndreaptă spre alți dumnezei (Ex 32:7-10; Nu 25:3, 4; Ju 2:13, 14, 20; 1Re 11:8, 9). Mânia lui este stârnită de imoralitate, lăcomie, răutate, invidie, omoruri, certuri și înșelăciune. De asemenea, el se mânie pe cei ce au înclinații rele, înăbușă adevărul, nu se căiesc, nu ascultă de vestea bună, disprețuiesc cuvintele sale, își bat joc de profeții săi, îl urăsc pe Dumnezeu, sunt șoptitori, bârfitori, nerușinați, trufași, aroganți, născocitori de rele, neascultători de părinți, neloiali în angajamente, neîndurători, spiritiști și mincinoși. De fapt, practicarea oricărei nedreptăți provoacă mânia lui Dumnezeu (Col 3:5, 6; 2Te 1:8; Ro 1:18, 29-31; 2:5, 8; 2Cr 36:15, 16; Re 22:15).

Mânia nu este o trăsătură dominantă a personalității lui Dumnezeu. Iehova Dumnezeu este „încet la mânie și bogat în bunătate iubitoare” (Ex 34:6; Nu 14:18). Cel ce se teme de Iehova și practică dreptatea are parte de îndurarea sa, întrucât Cel Atotputernic ține cont de imperfecțiunea moștenită a omului și îi arată îndurare pe baza jertfei lui Isus (Ps 103:13, 14; Ge 8:21; vezi și Țe 2:2, 3). El își reține mânia de dragul numelui său și pentru a-și îndeplini scopul cu poporul său ales (Is 48:9; Ioe 2:13, 14). Iehova nu ține mânie pe cei care îi slujesc cu sinceritate, își recunosc păcatul și se căiesc (Is 12:1; Ps 30:5). El nu este un Dumnezeu mânios, ci un Dumnezeu fericit, nu este inabordabil, ci binevoitor, pașnic și blând cu cei ce se apropie de el în mod corect (1Ti 1:11; Ps 16:11; compară cu Re 4:3). Toate acestea contrastează izbitor cu mânia, lipsa de îndurare și cruzimea care le sunt atribuite zeilor păgâni și care sunt evidențiate în reprezentările lor.

Este potrivit ca un slujitor al lui Dumnezeu să se mânie?

Mânia omului poate fi îndreptățită dacă are la bază principii corecte. Cineva și-ar putea exprima pe bună dreptate indignarea. Biblia poruncește ʻsă avem oroare de răuʼ (Ro 12:9) și menționează numeroase situații în care mânia a fost o reacție justificată (Ex 11:8; 32:19; Nu 16:12-15; 1Sa 20:34; Ne 5:6; Es 7:7; vezi și 2Sa 12:1-6).

Totuși, mânia omului este de cele mai multe ori nejustificată și, în multe cazuri, necontrolată. Deseori, omul se mânie fără să aibă motive întemeiate și fără să țină cont de consecințe. Când Iehova a cruțat orașul Ninive, Iona n-a fost deloc încântat și „s-a aprins de mânie”. Iehova a trebuit să-l corecteze pentru atitudinea lui neîndurătoare (Ion 4:1-11). Ozia, regele lui Iuda, s-a înfuriat când preoții lui Iehova l-au corectat și, întrucât s-a încăpățânat în acțiunea lui trufașă, a fost pedepsit (2Cr 26:16-21). Din cauza mândriei nesăbuite, Naaman s-a înfuriat, riscând să piardă o binecuvântare de la Dumnezeu (2Re 5:10-14).

Importanța autocontrolului. Mânia nejustificată și necontrolată i-a dus pe mulți la păcate mai mari, chiar la acțiuni violente. „Cain s-a aprins de mânie” și l-a omorât pe Abel (Ge 4:5, 8). Esau a vrut să-l omoare pe Iacob, care primise binecuvântarea tatălui lor (Ge 27:41-45). În furia lui, Saul a aruncat cu sulița înspre David și înspre Ionatan (1Sa 18:11; 19:10; 20:30-34). Cei prezenți la sinagoga din Nazaret s-au mâniat atât de mult din cauza cuvintelor lui Isus, încât au vrut să-l arunce de pe culmea unui munte (Lu 4:28, 29). Conducătorii religioși „s-au repezit” plini de furie asupra lui Ștefan și l-au omorât cu pietre (Fa 7:54-60).

Dacă nu este ținută sub control, chiar și mânia justificată poate fi periculoasă, având consecințe grave. Simeon și Levi aveau motive să fie mânioși pe Sihem, hetitul, care o violase pe sora lor Dina. Totuși, masacrarea nemiloasă a tuturor bărbaților din Sihem a fost o pedeapsă exagerată. De aceea, Iacob, tatăl lor, a condamnat mânia lor necontrolată și a blestemat-o (Ge 34:1-31; 49:5-7). Chiar și când cineva este provocat, el trebuie să-și controleze mânia. Murmurele și răzvrătirea israeliților l-au făcut pe Moise, cel mai blând om de pe pământ, să acționeze sub impulsul mâniei și să nu-l sfințească pe Iehova, fapt pentru care a fost pedepsit (Nu 12:3; 20:10-12; Ps 106:32, 33).

Biblia menționează izbucnirile de mânie printre lucrările detestabile ale cărnii, precum conduita libertină, idolatria, spiritismul și beția. Cei ce practică astfel de lucruri nu vor moșteni Regatul lui Dumnezeu (Ga 5:19-21). Cuvintele mânioase nu-și au locul în congregație. Bărbații care reprezintă congregația în rugăciune nu trebuie să nutrească sentimente de mânie și ranchiună (1Ti 2:8). Creștinilor li se poruncește să fie înceți la mânie, întrucât mânia omului nu înfăptuiește dreptatea lui Dumnezeu (Iac 1:19, 20). Ei sunt îndemnați ʻsă facă loc mânieiʼ, lăsând răzbunarea în seama lui Iehova (Ro 12:19). Un bărbat nu poate fi numit supraveghetor în congregația lui Dumnezeu dacă este „iute la mânie” (Tit 1:7).

Deși se poate întâmpla ca o persoană să se mânie, și uneori pe bună dreptate, ea nu trebuie să permită ca mânia să devină păcat, persistând în mânie sau rămânând într-o stare de iritare. Dacă nu ține cont de sfatul „să nu apună soarele peste mânia voastră”, ea îi dă Diavolului ocazia să profite de situație (Ef 4:26, 27). În cazul unui conflict cu un frate creștin, acea persoană trebuie cu atât mai mult să facă pașii necesari pentru a restabili pacea sau pentru a rezolva lucrurile în modul prevăzut de Dumnezeu (Le 19:17, 18; Mt 5:23, 24; 18:15; Lu 17:3, 4). Scripturile ne sfătuiesc să evităm tovărășia celor ce sunt iuți la mânie și își ies repede din fire, întrucât o astfel de tovărășie ar putea fi o cursă pentru sufletele noastre (Pr 22:24, 25).

Când a fost pe pământ, Isus Cristos ne-a dat un exemplu perfect. În relatările despre viața sa nu se arată nicăieri că el ar fi avut vreo izbucnire necontrolată de mânie sau că ar fi permis ca nelegiuirea, atitudinea de răzvrătire și atacurile dușmanilor lui Dumnezeu să-l facă să-și piardă calmul și să se manifeste ca atare față de continuatorii săi și față de alții. La un moment dat, el a fost „adânc mâhnit” de insensibilitatea inimii fariseilor și i-a privit cu indignare. Totuși, următoarea sa acțiune a fost un act de vindecare (Mr 3:5). Într-o altă ocazie, Isus i-a izgonit pe cei ce profanau templul lui Dumnezeu și încălcau Legea lui Moise făcând din casa lui Iehova o casă de negoț. Acțiunea lui Isus n-a fost nicidecum o izbucnire de mânie necontrolată și nejustificată. Scripturile arată că, mai degrabă, a fost o manifestare potrivită a zelului pentru casa lui Iehova (Ioa 2:13-17).

Efecte dăunătoare. Mânia are consecințe grave nu numai asupra sănătății spirituale, ci și asupra sănătății fizice. Ea poate provoca hipertensiune, afecțiuni arteriale, probleme respiratorii, tulburări hepatice, biliare și pancreatice. Mânia și furia sunt emoții puternice care, în opinia medicilor, favorizează, agravează sau chiar cauzează afecțiuni precum astm, boli oculare, boli de piele, urticarie, ulcere, dureri de dinți și tulburări digestive. Mânia și furia pot afecta procesul de gândire, astfel că omul mânios nu mai poate să raționeze logic sau să emită judecăți corecte. Deseori, o izbucnire de mânie este urmată de o perioadă de tristețe profundă. Prin urmare, este înțelept – nu numai din considerente religioase, ci și din considerente medicale – să ne ținem mânia sub control și să urmărim pacea și iubirea (Pr 14:29, 30; Ro 14:19; Iac 3:17; 1Pe 3:11).

Potrivit Scripturilor, mânia și furia reprezintă o caracteristică a timpului sfârșitului. Națiunile s-au umplut de mânie când Iehova a preluat puterea de guvernare, iar Diavolul a fost aruncat pe pământ „cuprins de o mânie mare, știind că nu mai are decât puțin timp” (Re 11:17, 18; 12:10-12). În aceste condiții stresante, creștinii trebuie să-și controleze spiritul și să evite mânia, cu toate efectele ei distructive (Pr 14:29; Ec 7:9).