Potrivit Bibliei

Este celibatul o cerinţă pentru miniştrii creştini?

CELIBATUL, în sensul strict al cuvântului, este starea unei persoane necăsătorite. Cu toate acestea, potrivit cu The New Encyclopædia Britannica, termenul „este folosit, de obicei, în legătură cu rolul pe care îl are o persoană celibatară în calitate de oficialitate religioasă, maestru sau discipol religios“. Termenul „celibatar“ îl desemnează pe „cel a cărui stare de persoană necăsătorită este rezultatul unui jurământ sacru sau al unui act de renunţare sau al unei convingeri că această stare este ceva de dorit, datorită poziţiei religioase pe care o are sau a gradului de seriozitate religioasă“.

În trecut, anumite religii importante au adoptat celibatul ca cerinţă pentru miniştrii lor. Cu toate acestea, în nici o altă religie a creştinătăţii, celibatul nu a devenit o caracteristică atât de distinctă ca în catolicism. În prezent, există chiar o controversă în privinţa celibatului catolic. Revista The Wilson Quarterly a precizat că „în urma mai multor studii efectuate în ultimele decenii s-a ajuns la concluzia că celibatul obligatoriu, o cerinţă pentru preoţii catolici care a intrat în vigoare începând din secolul al XII-lea, este rădăcina problemelor pe care le are Biserica în ce priveşte recrutarea şi păstrarea preoţilor“. Potrivit sociologului Richard Schoenherr, „faptele istorice relevante şi schimbarea socială se ridică împotriva conceptului conform căruia numai bărbaţii celibatari pot să intre în cadrul preoţiei catolice“. Care este punctul de vedere al Bibliei în legătură cu celibatul?

Căsătorie sau celibat?

De-a lungul istoriei, nenumăraţi bărbaţi şi femei credincioase din diferite religii au decis să rămână celibatari. De ce? În multe cazuri, deoarece ei credeau că lucrurile carnale, materiale sunt „locul unde zace răul“. Această idee a dat naştere conceptului filozofic conform căruia la puritate spirituală se putea ajunge numai prin abstinenţă totală de la relaţii sexuale. Însă nu acesta este punctul de vedere al Bibliei. În Biblie, căsătoria este considerată un dar curat, sfânt de la Dumnezeu. Relatarea despre creaţie din Geneza prezintă în mod clar căsătoria ca ceva „bun“ în ochii lui Dumnezeu, nefiind deloc o barieră în calea unei relaţii pure din punct de vedere spiritual cu Dumnezeu. — Geneza 1:26–28, 31; 2:18, 22–24; vezi şi Proverbele 5:15–19.

Apostolul Petru şi alţi slujitori aprobaţi ai lui Dumnezeu care aveau poziţii de răspundere în cadrul congregaţiei creştine din secolul întâi erau bărbaţi căsătoriţi (Matei 8:14; Faptele 18:2; 21:8, 9; 1 Corinteni 9:5). Îndrumările date de apostolul Pavel lui Timotei în legătură cu numirea supraveghetorilor de congregaţie, adică a „episcopilor“, clarifică acest subiect. El scrie: „Un episcop trebuie să fie ireproşabil, soţ al unei singure soţii“ (sublinierea noastră; 1 Timotei 3:2, Revised Standard Version, ediţia catolică). Remarcaţi că aici nu se sugerează deloc că este total nepotrivit pentru „un episcop“ să fie căsătorit. Pavel a spus, pur şi simplu, că „un episcop“ trebuia să nu fie poligam; în cazul în care era căsătorit, el trebuia să aibă o singură soţie. De fapt, lucrarea Cyclopedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature, de McClintock şi Strong, trage următoarea concluzie: „Nici un pasaj din N[oul] T[estament] nu poate fi interpretat ca fiind o interdicţie a căsătoriei în cazul clericilor aflaţi sub îndrumarea Evangheliei“.

Deşi preţuieşte foarte mult căsătoria, cu siguranţă că Biblia nu condamnă celibatul în cazul în care decizia a fost luată de bunăvoie. Biblia recomandă celibatul ca fiind o cale de dorit în cazul unora (1 Corinteni 7:7, 8). Isus Cristos a spus că unii bărbaţi şi unele femei aleg de bunăvoie calea celibatului (Matei 19:12). De ce? Nu pentru că există ceva impur în legătură cu căsătoria care i-ar împiedica să progreseze pe plan spiritual. Ei aleg această cale pur şi simplu pentru a-şi concentra eforturile asupra îndeplinirii voinţei lui Dumnezeu în acele vremuri pe care ei le înţeleg ca fiind vremuri ale urgenţei.

Drumul spre celibatul obligatoriu

Lucrurile s-au schimbat însă pe parcursul secolelor care au urmat după zilele în care a trăit Cristos. În primele trei secole ale erei noastre „existau atât miniştri căsătoriţi, cât şi miniştri necăsătoriţi“, explică David Rice, un dominican care a părăsit preoţia pentru a se căsători. După aceea, cei care îşi spuneau creştini au început să se lase influenţaţi de ceea ce un scriitor religios a numit „un amalgam de idei greceşti şi idei biblice“ care a produs o concepţie denaturată despre sex şi căsătorie.

Bineînţeles, unii au rămas în continuare necăsătoriţi doar „pentru a obţine o libertate deplină ca să se dedice lucrării regatului lui Dumnezeu“. Alţii însă au avut ca motivaţie filozofiile păgâne pe care şi le însuşiseră. Iată ce declară The New Encyclopædia Britannica: „Convingerea conform căreia relaţiile sexuale erau ceva murdar şi incompatibil cu sfinţenia şi-a făcut apariţia [în Biserica ce îşi spunea creştină], devenind motivaţia principală pentru practica celibatului“.

În secolul al IV-lea, Biserica „le-a interzis preoţilor căsătoriţi să aibă relaţii sexuale în noaptea dinaintea celebrării euharistiei“, declară Rice. Când Biserica a introdus euharistia zilnică, acest lucru a însemnat că preoţii trebuiau să se abţină de la relaţii sexuale pentru totdeauna. Cu timpul, preoţilor li s-a interzis complet să se căsătorească. Astfel, celibatul a devenit obligatoriu pentru toţi cei care urmau să fie miniştri în cadrul Bisericii.

Apostolul Pavel a avertizat că lucrurile vor lua o astfel de întorsătură. El a scris: „Duhul spune lămurit că în timpurile din urmă unii se vor îndepărta de credinţă, dându-şi mintea unor duhuri înşelătoare şi unor învăţături ale demonilor. . . . Ei opresc căsătoria“. — 1 Timotei 4:1, 3.

„Înţelepciunea a fost îndreptăţită prin lucrările ei“, a spus Isus Cristos (Matei 11:19). Nebunia devierii de la normele lui Dumnezeu s-a dovedit prin lucrările ei, adică prin consecinţele ei. Scriitorul David Rice a intervievat mai mulţi preoţi din toată lumea în legătură cu subiectul celibatului obligatoriu. Unii preoţi cu care a stat de vorbă au spus: „Ca preot, rămâi în rândurile preoţilor, te străduieşti să-i ajuţi pe alţii cât poţi de mult şi, în acelaşi timp, cu discreţie, nu laşi să-ţi scape acele femei devotate care te admiră şi care sunt gata să aibă relaţii sexuale cu tine“.

Citând Matei 7:20, Rice declară: „«După roadele lor îi veţi recunoaşte», a spus Isus“. Apoi el vorbeşte despre tragedia care a rezultat în urma obligativităţii celibatului: „Roadele celibatului obligatoriu sunt acei mii de bărbaţi care duc o viaţă dublă, acele mii de femei care şi-au distrus viaţa, acei mii de copii respinşi de taţii lor ordinaţi, ca să nu mai vorbim de preoţii care suferă pe plan afectiv din cauza acestei situaţii“.

Căsătoria onorabilă este o binecuvântare de la Dumnezeu. Obligativitatea celibatului s-a dovedit a fi păgubitoare pe plan spiritual. Pe de altă parte, alegerea de bunăvoie a celibatului, deşi acest lucru nu este esenţial pentru sfinţenie sau pentru salvare, s-a dovedit în cazul unora a fi un mod de viaţă recompensator şi care aduce satisfacţii pe plan spiritual. — Matei 19:12.

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 16]

Life