Filimon şi Onisim — uniţi în fraternitatea creştină

UNA dintre scrisorile inspirate ale apostolului Pavel pune în discuţie o problemă delicată în care erau implicaţi doi bărbaţi. Unul era Filimon, iar celălalt Onisim. Cine erau aceşti bărbaţi? Ce l-a determinat pe Pavel să fie interesat de situaţia lor?

Filimon, destinatarul scrisorii, a trăit în Colose, Asia Mică. Spre deosebire de mulţi alţi creştini din acea zonă, Filimon îl cunoştea pe Pavel, deoarece îmbrăţişase vestea bună în urma activităţii de predicare efectuate de apostol (Coloseni 1:1; 2:1). Pavel ştia că Filimon era ‘un colaborator iubit’ (NW). Filimon era un exemplu de credinţă şi iubire. El era ospitalier şi constituia o sursă de înviorare pentru tovarăşii lui creştini. De asemenea, se pare că Filimon era un om înstărit, deoarece casa lui era suficient de mare pentru a găzdui întrunirile congregaţiei locale. Se presupune că Apfia şi Arhip, celelalte două persoane amintite cu numele în scrisoarea lui Pavel, erau soţia, respectiv fiul său. De asemenea, Filimon avea cel puţin un sclav, pe Onisim. — Filimon 1, 2, 5, 7, 19b, 22.

Un fugar la Roma

Scripturile nu ne spun de ce Onisim se afla la o distanţă de peste 1 400 de kilometri de casă împreună cu Pavel la Roma, unde, prin anul 61 e.n., a fost scrisă scrisoarea către Filimon. Dar Pavel i-a spus lui Filimon: „Dacă [Onisim] ţi-a adus vreo pagubă sau îţi este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea“ (Filimon 18). Din aceste cuvinte reiese cu claritate că Onisim era în conflict cu stăpânul său, Filimon. Pavel a scris această scrisoare cu scopul de a-i împăca pe cei doi.

Se presupune că Onisim a devenit fugar după ce a furat bani de la Filimon pentru a-şi plăti călătoria la Roma. Acolo intenţiona să se piardă în mulţimea oraşului.a În lumea greco-romană, fugarii reprezentau o problemă serioasă nu numai pentru proprietarii de sclavi, ci şi pentru administraţia publică. Chiar despre Roma se spune că era „renumită ca adăpost obişnuit“ pentru sclavii fugari.

Cum l-a întâlnit Pavel pe Onisim? Biblia nu ne spune lucrul acesta. Totuşi, când statutul de om liber nu mai era o noutate pentru el, probabil că Onisim şi-a dat seama că se afla într-o situaţie extrem de riscantă. La Roma, un corp special de poliţie îi urmărea pe sclavii fugari, care se făceau vinovaţi de unul dintre cele mai grave delicte cunoscute în legea antică. Potrivit lui Gerhard Friedrich, „sclavii fugari care erau prinşi erau stigmatizaţi pe frunte. Deseori erau torturaţi . . ., aruncaţi la animale sălbatice în arenă sau erau crucificaţi, pentru a-i convinge pe alţi sclavi să nu le urmeze exemplul“. Probabil că, sugerează Friedrich, după ce Onisim a cheltuit banii furaţi şi a căutat în zadar un loc unde să se ascundă sau o slujbă, el a apelat la Pavel, despre care auzise în casa lui Filimon, rugându-l să-i ofere protecţie şi să intervină în favoarea lui.

Alţii cred că Onisim a fugit intenţionat la un prieten de-al stăpânului său, nădăjduind ca, prin intervenţia acestuia, să poată fi din nou în relaţii bune cu stăpânul său, care era supărat în mod întemeiat pe el din alte motive. Izvoarele istorice arată că acesta era „un mijloc obişnuit şi răspândit la care apelau sclavii care aveau necazuri“. În cazul în care aşa au stat lucrurile, furtul lui Onisim a fost „comis mult mai probabil pentru a-i înlesni călătoria pe care o avea de făcut pentru a-i cere lui Pavel să intervină pe lângă Filimon în favoarea lui, şi nu cu intenţia de a fugi“, spune eruditul Brian Rapske.

Pavel dă o mână de ajutor

Oricare ar fi fost motivul fugii, este limpede că Onisim a căutat ajutorul lui Pavel pentru a se împăca cu stăpânul său supărat. Acest fapt a constituit o problemă pentru Pavel. În faţa lui se afla un fost necredincios care era un infractor fugar. Trebuia oare ca apostolul să încerce să-l ajute, convingându-l pe un prieten creştin să nu-şi exercite dreptul legal de a-i da o pedeapsă severă? Ce trebuia să facă Pavel?

Când Pavel i-a scris lui Filimon, se pare că fugarul era de câtva timp cu apostolul. Stătuse cu el destul de mult timp, deoarece Pavel spune despre Onisim că devenise un ‘frate preaiubit’ (Coloseni 4:9). „Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele“, spune Pavel despre propria sa relaţie spirituală cu Onisim. Dintre toate rezultatele posibile ale intervenţiei lui Pavel, acesta trebuie să fi fost cel la care Filimon se aştepta cel mai puţin. Apostolul îi spunea că sclavul care fusese mai înainte „nefolositor“ se întorcea ca frate creştin. Onisim avea să fie acum „folositor“, trăind astfel la înălţimea semnificaţiei numelui său. — Filimon 1, 10–12.

Onisim îi era acum de mare folos apostolului întemniţat. De fapt, Pavel l-ar fi reţinut la el, dar, în afară de faptul că era ilegal, lucrul acesta ar fi fost o încălcare a drepturilor lui Filimon (Filimon 13, 14). Într-o altă scrisoare, scrisă cam în aceeaşi perioadă şi adresată congregaţiei care se întrunea în casa lui Filimon, Pavel îl menţionează pe Onisim ca fiind „fratele credincios şi preaiubit, care este dintr-ai voştri“. Lucrul acesta arată că Onisim se dovedise deja demn de încredere.b — Coloseni 4:7–9.

Pavel îl încurajează pe Filimon să-l primească bine pe Onisim, dar nu se foloseşte de autoritatea apostolică pentru a-i porunci să procedeze astfel sau să-şi elibereze sclavul. Datorită prieteniei lor şi a iubirii reciproce, Pavel era sigur că Filimon avea să facă „chiar mai mult“ decât i se ceruse (Filimon 21). Nu se precizează ce anume ar fi putut însemna „chiar mai mult“, deoarece numai Filimon putea hotărî ce să facă cu Onisim. Unii au interpretat cuvintele lui Pavel ca pe o cerere subînţeleasă ca fugarul să fie ‘trimis înapoi, pentru a putea să-l ajute în continuare pe Pavel, aşa cum începuse deja să facă’.

A acceptat Filimon rugămintea lui Pavel în legătură cu Onisim? Se pare că există puţine îndoieli că el nu ar fi acceptat-o, deşi e posibil ca lucrul acesta să-i fi nemulţumit pe alţi coloseni, proprietari de sclavi, care ar fi preferat ca Onisim să primească o pedeapsă exemplară, pentru a-i convinge pe sclavii lor să nu-i urmeze exemplul.

Onisim devine alt om

În orice caz, Onisim s-a întors în Colose cu o nouă personalitate. Deoarece gândirea lui se transformase prin puterea veştii bune, el a devenit fără îndoială un membru fidel al congregaţiei creştine din acel oraş. Scripturile nu ne dezvăluie dacă Onisim a fost eliberat în cele din urmă de Filimon. Din punct de vedere spiritual însă, fostul fugar devenise un om liber (compară cu 1 Corinteni 7:22). Transformări asemănătoare au loc şi astăzi. Când oamenii aplică principiile biblice în viaţa lor, situaţia şi personalitatea lor se schimbă. Cei care mai înainte erau consideraţi nefolositori pentru societate sunt ajutaţi să devină cetăţeni exemplari.c

Ce schimbare a putut face convertirea la adevărata credinţă! În timp ce s-ar putea ca fostul Onisim să fi fost „nefolositor“ pentru Filimon, noul Onisim a trăit fără îndoială la înălţimea numelui său ca persoană „folositoare“. Şi, cu siguranţă, a fost o binecuvântare faptul că Filimon şi Onisim au devenit uniţi în fraternitatea creştină.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 30]

Sclavii sub legea romană

Sub legislaţia romană care era în vigoare în secolul I e.n., un sclav era întru totul la dispoziţia capriciilor şi poftelor stăpânului său. Potrivit comentatorului Gerhard Friedrich, „în esenţă şi din punct de vedere juridic, sclavul nu era o persoană, ci un obiect pe care stăpânul său îl putea folosi după bunul plac. . . . [El] era considerat la fel ca animalele domestice şi ca uneltele şi nu i se acorda nici o consideraţie din partea legii civile“. Un sclav nu putea obţine nici o despăgubire legală pentru nedreptăţile suferite. În esenţă, el trebuia să îndeplinească doar ordinele stăpânului său. Nu exista nici o limită în ce priveşte pedeapsa pe care o putea aplica un stăpân furios. Chiar şi pentru o greşeală neînsemnată, el avea puterea de a-l lăsa în viaţă sau de a-l omorî.d

În timp ce bogătaşii ar fi putut avea câteva sute de sclavi, chiar şi o gospodărie relativ modestă putea avea doi sau trei sclavi. „Sarcinile îndeplinite de sclavii din gospodărie erau extrem de variate“, afirmă eruditul John Barclay. „Sclavii erau folosiţi ca paznici, bucătari, chelneri, menajere, curieri, baby-sitter, doici şi pentru tot felul de servicii personale, fără a mai aminti feluritele meserii care puteau fi întâlnite în casele mai mari şi mai bogate. . . . Practic vorbind, calitatea vieţii unui sclav din gospodărie depindea foarte mult de firea stăpânului, care putea fi ca o sabie cu două tăişuri: faptul de a trăi lângă un stăpân crud putea avea drept rezultat suferirea unui şir nesfârşit de nenorociri, dar un stăpân blând şi generos putea face viaţa atât suportabilă, cât şi promiţătoare. În literatura clasică există exemple celebre de cruzime, dar şi o mulţime de inscripţii care sunt o mărturie a relaţiei călduroase care a existat între unii proprietari şi sclavii lor.“