Sentinţele lui Dumnezeu dezvăluie personalitatea sa
Vorbeşte Biblia numai despre timpul judecăţii divine? Nu, Iehova Dumnezeu a vestit în decursul istoriei omenirii de mai multe ori diferite sentinţe. O cercetare a acestor sentinţe e foarte concludentă. Ea descoperă un Dumnezeu de o înţelepciune şi dreptate infinită, care se îngrijeşte de binele creaturilor sale inteligente.
Noi putem să înţelegem mai bine motivul pentru sentinţele lui Iehova, dacă le examinăm în lumina scopului său, pe care l-a întocmit el în legătură cu omul. Celor dintîi doi oameni, Adam şi Eva, Dumnezeu le-a pus în perspectivă viaţa veşnică pe pămînt. El le-a pregătit în Eden o locuinţă frumoasă, o grădină încîntătoare, cu un mare număr de pomi roditori, din care puteau să mănînce pe săturate. Iehova i-a instruit cu privire la scopul său, spunînd: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul şi supuneţi-l; supuneţi-vă peştii mării şi creaturile zburătoare ale cerului şi orice creatură vie, care se mişcă pe pămînt“ (Gen. 1:28).
Aceste cuvinte adresate primilor oameni lasă să se recunoască că scopul lui Iehova a constat în aceea că întreg pămîntul, trebuia să devină ca grădina Eden şi că oamenii care fac voia sa, trebuie să locuiască pe el şi să fie cu băgare de seamă la binele creaţiunii animale. Adam şi Eva au desconsiderat însă legea lui Dumnezeu şi au pierdut prin aceasta privilegiul de a participa la realizarea minunatului scop al Creatorului lor. Cum s-a ajuns pînă acolo?
Persoana spirituală nevăzută care mai tîrziu a fost cunoscută ca Satan Diavolul, s-a folosit de un şarpe ca unealtă şi a făcut-o pe Eva să creadă că prin neascultare faţă de Dumnezeu, ar putea cîştiga ceva. Eva a devenit victima unei minciuni şi a putut, după aceea, să înduplece pe soţul ei să i se alăture în contravenţie.
Prin răscoala lui Satan, precum şi prin aceea a lui Adam şi Eva s-a creat impresia că toate creaturile inteligente, în realitate, s-ar lăsa să fie conduse de egoism, chiar dacă aparent, s-ar supune dovil domniei lui Dumnezeu. Propriu-zis, în aceasta a constat susţinerea lui Satan, după cum arată cuvintele pe care le-a exprimat el cu secole mai tîrziu, despre credinciosul Iov: „Omul dă tot ce are pentru sufletul lui. Dar întinde-ţi mîna şi atinge-te de oasele şi de carnea lui, şi sînt încredinţat că te va blestema în faţă“ (Iov 2:4, 5).
Chestiunea de discuţie ridicată de Satan, nu putea fi rezolvată pur şi simplu prin faptul că el sau alţii, care după ce şi-ar fi exprimat gînduri sau intenţii asemănătoare, ar fi fost imediat nimiciţi. Dacă s-ar fi întîmplat aceasta, s-ar fi născut întrebarea, dacă nu cumva Satan şi-ar fi putut dovedi susţinerea, dacă i s-ar fi acordat timp suficient. Atîta timp cît ar fi existat o asemenea întrebare, ea ar fi subminat încrederea în domnia pe care Dumnezeu a exercitat-o peste creaturile sale inteligente. De la timpul răscoalei primilor oameni încoace, Dumnezeu a avut în vedere deci, în sentinţele sale, atît problema de discuţie ridicată, cît şi scopul său originar în legătură cu pămîntul şi cu omul.
BLESTEMUL PRONUNTAT ASUPRA PAMINTULUI
Să luăm în consideraţie sentinţa pronunţată asupra lui Adam. Lui i s-a spus: „Pentru că ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mîncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănînci deloc din el, blestemat este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănînci iarba de pe cîmp. In sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea“ (Gen. 3:17–19).
Acest blestem pronunţat asupra pămîntului avea sens. Adam pierduse prin păcatul său, dreptul de a contribui la transformarea pămîntului necultivat, din afara grădinii Eden, într-un paradis. De aceea era drept ca Dumnezeu să anunţe în sentinţa sa că Adam nu va mai putea face nimic care să fie asemănător cu un asemenea loc al plăcerii.
Pe lîngă aceasta, Iehova Dumnezeu era complet în clar cu privire la efectul pe care acest păcat l-ar avea asupra creaturilor sale inteligente. El ştia că oamenii imperfecţi s-ar degenera foarte repede tot mai mult, dacă nu ar exista ceva care să acţioneze ca o frînă. Blestemarea pămîntului, poate să fi servit fără îndoială la aceea ca înclinaţiile păcătoase ale omului să nu cîştige atît de repede superioritate. In ce fel? Intrucît Adam a trebuit să-şi cîştige cele necesare vieţii prin munca istovitoare şi obositoare a pămîntului, i-a rămas, hotărît, puţin timp şi energie, pentru a se ocupa cu lucruri dăunătoare.
Atîta timp cît blestemul a apăsat asupra pămîntului, urmaşii lui Adam au simţit cu claritate efectele sale. Lucrul acesta îl arată cuvintele profetice pe care le-a exprimat Lameh la naşterea lui Noe: „Acesta ne va mîngiia pentru osteneala şi truda mîinilor noastre care vin din acest pămînt pe care l-a blestemat Iehova“ (Gen. 5:29).
UN BLESTEM SUPLIMENTAR ASUPRA LUI CAIN
Oricît de dureros efect a avut blestemarea pămîntului, ea n-a reuşit totuşi, să ţină în frîu înclinaţiile rele ale lui Cain, un lucrător al pămîntului. Acest fiu întîi născut al lui Adam a ucis în focul mîniei sale pe primul său frate, Abel (Gen. 4:5, 8). Sentinţa lui Dumnezeu a sunat însă din această cauză astfel: „Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta blestemat, care şi-a deschis gura ca să primească din mîna ta sîngele fratelui tău. Cînd vei mai lucra pămîntul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pămînt“ (Gen. 4:11, 12).
Prin aceasta Cain a fost izgonit de pe ogorul pe care-l murdărise cu sîngele nevinovat a lui Abel. Deoarece Cain, începînd de atunci, a fost supus efectelor care au rezultat din faptul că pămîntul a fost murdărit cu sînge, a trebuit să cheltuiască şi mai mult timp şi energie decît înainte, pentru a se îngriji de cele necesare pentru sine şi familia sa (Gen. 4:12–17). Prin aceasta i s-a pus înaintea ochilor în mod expres răutatea faptei sale.
POTOPUL
Insă în decursul secolelor, violenţa a crescut excesiv. Biblia raportează: „Pămîntul era stricat înaintea lui Dumnezeu şi pămîntul era plin de silnicie“ (Gen. 6:11). Dar oricît de mult s-ar fi înrăutăţit situaţia, totuşi încă nu sosise timpul lui Dumnezeu de a curăţi pămîntul şi de a face pe el un paradis în care să locuiască oamenii care au dorit să servească lui Iehova Dumnezeu. Pentru rezolvarea completă a problemei de discuţie, care a fost ridicată prin răscoala lui Satan şi a primilor oameni, Creatorul a prevăzut mai multe secole. Cu toate că deja după foarte scurt timp de la crearea lui Adam, a luat naştere o lume plină de silnicie, Iehova Dumnezeu a avut înţelepciunea de a rezolva această problemă. In deplină armonie cu dreptatea, el a procedat împotriva acelei lumi nelegiuite. Printr-un potop pe plan mondial, Iehova Dumnezeu a nimicit pe oamenii răi ale căror fapte violente au ameninţat să tulbure realizarea adecvată a scopului său, anume să lase ca pămîntul paradisiac să fie locuit de oameni, care-l iubesc ca pe Suveranul lor (2 Petru 3:5, 6).
Numai dreptul Noe a supravieţuit potopul împreună cu 7 membrii ai familiei sale. Deoarece aceşti supravieţuitori ai potopului au dovedit că i-au servit cu credincioşie lui Dumnezeu, n-a fost necesar să–i pedepsească printr-un nou blestem expres al pămîntului. Blestemul pronunţat înainte de potop a fost ridicat, fapt prin care s-au împlinit cuvintele profetice ale lui Samuel asupra lui Noe. Avînd în vedere perioada prescurtată a vieţii omului după potop, dacă oboseala, datorită unui blestem al pămîntului ar fi fost impusă urmaşilor păcătoşi ai lui Noe, evident viaţa ar fi fost şi mai mult îngreunată.
RASCOALA DIN BABEL
Cîndva în decursul celor 350 de ani pe care Noe i-a mai trăit după potop, mulţi din urmaşii săi s-au răsculat împotriva voinţei lui Dumnezeu. Deoarece pe atunci existau relativ puţini oameni, desigur n-a fost necesar ca oamenii să se îngrămădească în oraşe. Mulţi urmaşi ai lui Noe erau însă de altă părere. Impotriva voinţei lui Dumnezeu, care consta din aceea ca ei să se împrăştie pe tot pămîntul, ei au început să construiască oraşul Babel şi un turn înalt. „Haidem!“ vorbeau ei, „Să ne zidim un oraş şi un turn, al cărui vîrf să atingă cerul şi să ne facem un nume celebru ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului“ (Gen. 11:4). Iehova, Dumnezeul dreptăţii, a pus capăt însă acestui plan îndărătnic de a se îngrămădi, în loc de a se împrăştia.
Despre motivele din care a întreprins Dumnezeu repede ceva împotriva zidirii Babelului, se spune în Biblie: „Iată, ei sînt un singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gînd“ (Gen. 11:6). Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că atotştiutorul Creator a ştiut dinainte că oamenii rebeli nu s-ar răzgîndi de a-şi realiza planurile lor încăpăţînate prin străduinţe organizate şi la care s-au hotărît între ei. In decursul timpului lor le-ar fi venit tot mereu în minte răul. Si în cele din urmă, şi-ar fi realizat ţelurile lor rele.
Iehova Dumnezeu a întreprins ceva în mod rezonabil pentru a zădărnici un astfel de procedeu unit, care ar fi dus la rău. El a încurcat limba constructorilor Babelului. Deoarece ei nu s-au mai putut înţelege, au renunţat la activitatea lor de construcţie. Incepînd de atunci barierele lingvistice au făcut dificil pentru oameni să se aglomereze în vederea unor scopuri rele (Geneza 11:7).
Noi ar trebui să–i fim astăzi recunoscători lui Dumnezeu pentru că a întreprins ceva, încurcînd limba oamenilor. Să ne gîndim doar la ceea ce au făcut oamenii în timpul mai nou, spre exemplu, în domeniul dezvoltării mijloacelor de distrugere în masă. Cu toate că ei se află în conflict unii cu alţii şi lucrează independent unul cu altul, au instalat un arsenal de arme, cu care ar putea preface pămîntul nostru într-un deşert gol. Este ameţitor să te gîndeşti numai în ce pericole şi mai mari ar ajunge oamenii, dacă nu ar fi fost despărţiţi prin bariere lingvistice. Cu siguranţă că nu s-a exagerat cînd a spus Dumnezeu în legătură cu zidirea turnului la Babel de către oameni încăpăţînaţi: „Acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus de gînd.“
Sentinţele pe care le-a pronunţat Dumnezeu în trecut, mărturisesc cu siguranţă despre dreptatea şi înţelepciunea sa. Ele lasă, de asemenea, să se înţeleagă că este vorba de lucruri care sînt în armonie cu realizarea scopului său în legătură cu pămîntul şi cu omul. Aceasta se potriveşte îndeosebi la executarea iminentă a sentinţei împotriva prezentului sistem rău de lucruri. Această executare a sentinţei va însemna sfîrşitul a orice răutate şi ticăloşie şi va pregăti calea pentru ca pămîntul să poată fi făcut un paradis.
Dacă tu doreşti să aparţii acelora care vor avea parte la realizarea scopului glorios a lui Dumnezeu, în legătură cu oamenii şi cu pămîntul, trebuie să trăieşti acum în armonie cu aceasta. Tu nu trebuie să te asemeni acelor oameni care în trecutul îndepărtat au dispreţuit scopul lui Dumnezeu şi au fost condamnaţi, ci ar trebui să te asemeni cu dreptul Noe, făcînt în aşa fel încît să poţi spera să supravieţuieşti şi să poţi vedea cum se va transforma pămîntul într-un paradis şi să iei şi tu, personal, parte la lucrul acesta.