Barnaba — „Fiul mângâierii“

CÂND ai primit ultima dată mângâiere din partea unui prieten? Îţi aminteşti când i-ai oferit ultima dată mângâiere altei persoane? Din când în când, cu toţii avem nevoie de încurajare şi cât de mult îi apreciem pe cei ce ne-o oferă cu iubire! Faptul de a oferi mângâiere presupune să-ţi faci timp să asculţi, să înţelegi şi să ajuţi. Eşti gata să oferi mângâiere?

O persoană care a fost dispusă să facă lucrul acesta într-un mod exemplar a fost Barnaba, care „era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de credinţă“ (Faptele 11:24). De ce s-au putut spune aceste lucruri despre Barnaba? Ce a făcut el ca să fie demn de această prezentare?

Un ajutor generos

Adevăratul lui nume era Iosif, dar apostolii i-au dat un supranume descriptiv care se potrivea foarte bine cu personalitatea lui — Barnaba, care înseamnă „fiul mângâierii“a (Faptele 4:36). Congregaţia creştină luase fiinţă doar de puţin timp. Unii sunt de părere că mai înainte Barnaba fusese un discipol al lui Isus (Luca 10:1, 2). Oricum ar fi stat lucrurile, acest bărbat depusese o bună mărturie despre sine.

La scurt timp după Penticosta din 33 e.n., Barnaba, un levit din Cipru, a vândut din proprie iniţiativă o bucată de pământ şi le-a dat banii apostolilor. De ce a făcut el lucrul acesta? Relatarea din Faptele ne spune că printre creştinii de atunci din Ierusalim „se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“. Mai mult ca sigur, Barnaba a văzut că exista o necesitate şi a întreprins ceva din toată inima (Faptele 4:34–37). S-ar putea ca el să fi fost un om destul de bogat, dar nu a ezitat să-şi ofere averea şi pe sine pentru promovarea intereselor Regatului.b „Oriunde întâlnea persoane sau situaţii în care era nevoie de încurajare, Barnaba oferea tot sprijinul de care era în stare“, remarcă eruditul Frederick Bruce. Lucrul acesta reiese din al doilea episod în care apare Barnaba.

În jurul anului 36 e.n., Saul din Tars (viitorul apostol Pavel), care devenise creştin, încerca să intre în legătură cu congregaţia din Ierusalim, „dar toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic“. Cum putea convinge el congregaţia că convertirea lui era autentică şi nu doar un şiretlic pentru a o devasta în continuare? „Barnaba l-a luat cu el, l-a adus la apostoli.“ — Faptele 9:26, 27; Galateni 1:13, 18, 19.

Nu se specifică de ce Barnaba a avut încredere în Saul. Oricum, „fiul mângâierii“ a fost la înălţimea numelui său, ascultându-l pe Saul şi ajutându-l să iasă dintr-o situaţie aparent fără ieşire. Deşi după aceea Saul s-a întors în Tars, oraşul său natal, între cei doi se legase o prietenie. Aceasta urma să aibă o mare importanţă în anii care au urmat. — Faptele 9:30.

În Antiohia

În jurul anului 45 e.n., la Ierusalim au sosit veşti despre unele evenimente extraordinare din Antiohia siriană — şi anume că numeroşi locuitori din acel oraş, care vorbeau limba greacă, au devenit credincioşi. Congregaţia l-a trimis pe Barnaba să facă cercetări în legătură cu cele auzite şi să organizeze lucrarea acolo. Nici că se putea o alegere mai înţeleaptă! Luca afirmă: „Când a ajuns el şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul; căci el era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi o mulţime destul de mare s-a adăugat la Domnul“. — Faptele 11:22–24.

Dar Barnaba nu a făcut numai atât. Potrivit eruditului Giuseppe Ricciotti, „Barnaba era un om cu simţul realităţii şi a înţeles imediat că trebuia să se apuce serios de treabă, pentru a fi sigur că această înflorire promiţătoare va fi urmată de o recoltă bogată. De aceea, era nevoie în primul rând de lucrători pentru seceriş“. Întrucât venea din Cipru, probabil că Barnaba era obişnuit să aibă legături cu păgânii. Este posibil ca el să se fi considerat foarte calificat să le predice păgânilor. Dar el era dispus să-i folosească şi pe alţii în această activitate captivantă şi încurajatoare.

Barnaba s-a gândit la Saul. Foarte probabil, Barnaba ştia de revelaţia profetică pe care o avusese Anania cu ocazia convertirii lui Saul, revelaţie potrivit căreia fostul persecutor era ‘un vas ales ca să ducă Numele lui Isus înaintea neamurilor’ (Faptele 9:15). De aceea, Barnaba a plecat la Tars — până unde avea de mers aproape 200 de kilometri — pentru a-l căuta pe Saul. Cei doi au lucrat împreună un an întreg, şi „pentru prima oară, în Antiohia“, în această perioadă, „ucenicii au fost numiţi creştini“. — Faptele 11:25, 26.

Pe timpul împăratului Claudiu, unele provincii ale Imperiului Roman au fost afectate de o foamete cumplită. Potrivit istoricului evreu Iosefus, în Ierusalim „mulţi oameni au murit din cauză că nu au avut cu ce să-şi procure hrană“. Astfel, discipolii din Antiohia „au hotărât să trimită, fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut; şi au trimis acest ajutor bătrânilor, prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul“. După ce au dus la bun sfârşit această însărcinare, cei doi s-au întors împreună cu Ioan Marcu în Antiohia, unde se numărau printre profeţii şi învăţătorii congregaţiei. — Faptele 11:29, 30; 12:25; 13:1.

O repartiţie misionară specială

Apoi a avut loc un eveniment extraordinar. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat».“ Imaginaţi-vă! Spiritul lui Iehova a poruncit ca celor doi să li se dea o repartiţie specială. „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.“ Şi Barnaba ar putea fi numit pe bună dreptate apostol, sau trimis. — Faptele 13:2, 4; 14:14.

După ce au călătorit prin Cipru şi l-au convertit pe Sergius Paulus, guvernatorul roman provincial al insulei, ei s-au îndreptat spre Pergam, oraş situat pe coasta sudică a Asiei Mici, unde Ioan Marcu a renunţat să mai meargă cu ei şi s-a întors la Ierusalim (Faptele 13:13). Se pare că până în acel moment Barnaba a avut un rol principal, fiind probabil partenerul cu cea mai multă experienţă. Din acel moment, conducerea îi va aparţine lui Saul (care este numit acum Pavel) (compară cu Faptele 13:7, 13, 16; 15:2). S-a supărat Barnaba din cauza acestei schimbări? Nu, el era un creştin matur, care a recunoscut cu umilinţă că Iehova îl folosea şi pe colaboratorul său într-un mod impresionant. Iehova dorea ca, prin intermediul lor, şi alte teritorii să audă vestea bună.

De fapt, înainte ca cei doi să fie expulzaţi din Antiohia în Pisidia, toată regiunea a auzit cuvântul lui Dumnezeu de la Pavel şi de la Barnaba şi mulţi au acceptat mesajul (Faptele 13:43, 48–52). În Iconia, „o mare mulţime de iudei şi de greci au crezut“. Lucrul acesta i-a îndemnat pe Pavel şi pe Barnaba să rămână acolo mai mult timp, „vorb[ind] cu îndrăzneală în Domnul, care însoţea mărturia despre cuvântul harului Său, dând să se facă semne şi minuni prin mâinile lor“. Aflând că fusese pus la cale un complot ca să fie ucişi cu pietre, cei doi au acţionat cu înţelepciune şi au fugit, continuându-şi lucrarea în Licaonia, Listra şi Derbe. În pofida experienţelor din Listra, unde le-a fost pusă viaţa în pericol, atât Barnaba, cât şi Pavel au continuat să „întăr[ească] sufletele ucenicilor. E[i] îi îndemna[u] să stăruie în credinţă şi spunea[u] că în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri“. — Faptele 14:1–7, 19–22.

Aceşti doi predicatori dinamici nu aveau să se lase intimidaţi. Dimpotrivă, ei s-au întors să-i întărească pe noii creştini din locurile unde întâmpinaseră mai înainte o opoziţie aprigă, ajutându-i probabil pe bărbaţii calificaţi să fie în fruntea lucrării în noile congregaţii.

Problema circumciziei

După aproape 16 ani de la Penticosta din 33 e.n., Barnaba a luat parte la un episod istoric privitor la problema circumciziei. „Câţiva oameni veniţi din Iudeea [în Antiohia siriană] învăţau pe fraţi: «Dacă nu sunteţi circumcişi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi».“ Barnaba şi Pavel ştiau din experienţă că nu aşa stăteau lucrurile şi au pus în discuţie acest subiect. În loc să-şi impună autoritatea, ei au recunoscut că aceasta era o problemă care trebuia rezolvată în folosul întregii asociaţii a fraţilor. De aceea, ei au adus această problemă în atenţia corpului de guvernare din Ierusalim, unde rapoartele lor au fost de ajutor la rezolvarea problemei. După aceea, Pavel şi Barnaba, descrişi ca „iubiţii noştri . . . care şi-au expus viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos“, au fost printre cei numiţi să le comunice fraţilor din Antiohia hotărârea care fusese luată. Când a fost citită scrisoarea din partea corpului de guvernare şi s-au ţinut câteva cuvântări, congregaţia ‘s-a bucurat de mângâiere’ şi a fost ‘întărită’. — Faptele 15:1, 2, 4, 25–32.

„O aprigă izbucnire de mânie“

După atât de multe relatări pozitive despre Barnaba, am putea crede că niciodată nu vom reuşi să fim la înălţimea exemplului său. Totuşi, „fiul mângâierii“ a fost imperfect ca fiecare dintre noi. În timp ce el şi Pavel intenţionau să plece în a doua călătorie misionară pentru a vizita congregaţiile, a avut loc o neînţelegere. Barnaba era hotărât să-l ia cu ei pe vărul său Ioan Marcu, dar Pavel a considerat că nu era potrivit lucrul acesta, deoarece Ioan Marcu îi părăsise în prima lor călătorie misionară. A avut loc „o asemenea neînţelegere [o aprigă izbucnire de mânie, NW], încât ei s-au despărţit unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat cu corabia la Cipru“, în timp ce „Pavel, alegând pe Sila, a plecat“ în altă direcţie. — Faptele 15:36–40.

Ce trist! Chiar aşa stând lucrurile, acest incident ne mai spune ceva despre personalitatea lui Barnaba. „Faptul că a fost gata să-şi asume riscul de a avea încredere a doua oară în Marcu va fi socotit întotdeauna un merit al lui Barnaba“, spune un erudit. Aşa cum sugerează acest scriitor, este foarte probabil ca „încrederea pe care a avut-o [Barnaba] în el [Marcu] să-l fi ajutat pe acesta să-şi redobândească încrederea în sine şi să fi fost ca un stimulent în vederea asumării unei noi responsabilităţi“. Cu trecerea timpului, încrederea pe care Barnaba a avut-o în Marcu a fost pe deplin justificată, deoarece a venit şi ziua în care chiar Pavel a recunoscut că Marcu era de folos în serviciul creştin. — 2 Timotei 4:11; compară cu Coloseni 4:10.

Exemplul lui Barnaba ne poate încuraja să ne facem timp să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să-i încurajăm pe cei deprimaţi şi să oferim ajutor practic ori de câte ori vedem că este nevoie. Relatarea despre bunăvoinţa sa de a le sluji fraţilor cu blândeţe şi curaj, precum şi rezultatele excelente obţinute astfel constituie toate o încurajare. Ce binecuvântare este să avem oameni ca Barnaba în congregaţiile noastre de astăzi!

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

Barnaba „era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de credinţă“