Cartea Eclesiastului — o lecţie plină adevărate valori
ÎN CE fel ne-am putea cheltui cel mai bine timpul şi energia? Ar fi de folos să ne facem un ţel principal din activităţi legate de plăceri? Ar fi bine să ne străduim să acumulăm bogăţii materiale sau să ajungem la celebritate? Ce aspiraţii în viaţă sînt de cea mai mare valoare?
Un excelent ghid în această direcţie îl găsim în cartea biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele convocatorului, fiul lui David, rege în Ierusalim“ (Ecl. 1:1, 12). Fireşte că acel „convocator“ este regele Solomon a cărui celebritate, graţie înţelepciunii sale, trecuse hotarele ţării lui. Cartea Eclesiastului conţine sfatul său atît cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cît şi cu privire la cele de o valoare autentică.
„TOTUL ESTE VANITATE“
Eclesiastul începe cu cuvintele: „‘Extremă vanitate!’ a zis convocatorul, ‘extremă vanitate!’ ‘Totul este vanitate!’ Ce folos are un om din toată munca lui aspră la care trudeşte din greu sub soare?“ (Ecl. 1:2, 3). Cuvîntul ebraic pentru „vanitate“ înseamnă literal „suflare“. Acest sens transmite ideea de ceva lipsit de fermitate, de stabilitate şi de permanenţă. „Extrema vanitate“ este o expresie ce caracterizează bine preocupările omeneşti.
Apoi convocatorul aminteşte ciclurile naturale în continuă repetare. Generaţii de oamenii după generaţii apar şi dispar, soarele continuă să răsară şi să apună, vînturile se rotesc la nesfîrşit iar rîurile se varsă necontenit în mări, dar fără să poată să le umple vreodată (Ecl. 1:4–7). După o adîncă reflecţie asupra acestor lucruri, înţeleptul rege face observaţia: „Toate lucrurile sînt obositoare; nici unul nu este în stare să vorbească despre aceasta. Ochiul nu se satură de văzut iar urechea nu se umple de auzit. Ce s-a întîmplat se va [mai] întîmpla şi ce s-a făcut se va [mai] face, şi astfel nu există nimic nou sub soare.“ — Ecl. 1:8, 9.
Examinarea atentă a tuturor acestor cicluri naturale i se părea „obositoare“ lui Solomon. Este fără îndoială adevărat că imensitatea şi complexitatea acestor cicluri sînt de aşa natură încît un om şi-ar putea consuma prea bine întreaga viaţă, fără să le poată înţelege, totuşi, pe deplin şi în totalitate. Mijloacele sale de exprimare n-ar fi niciodată în măsură să le descrie pe toate în amănunţime. Dar să ne aducem aminte că Solomon se ocupă aici de inutilitatea sau zădărnicia cu care sînt confruntaţi oamenii imperfecţi. Astfel putem să ne dăm şi noi seama cît poate fi de obositor pentru un om să observe atent neînduplecata repetare a acestor cicluri care nu încetează niciodată şi să compare apoi lucrul acesta cu scurtimea propriei sale vieţi. Celui lipsit de înţelepciune divină, caracterul temporar al existenţei sale precum şi incapacitatea de a–şi permanentiza existenţa îi trezesc un sentiment de inutilitate şi îl determină adeseori să caute în zadar ceva deosebit, ceva nou, dar numai pentru a constata, în ultimă analiză, că este ‘aceeaşi veche poveste.’ Faptul acesta este şi el obositor.
Cunoaşterea acestor lucruri ne poate ajuta să evităm risipirea de mult timp, eforturi şi bani în încercarea de a ne găsi împlinirea şi fericirea prin satisfacerea simţurilor. Dorinţa de lucruri şi de trăiri noi ne poate aduce o măsură de bucurie, dar ea nu ne va mulţumi niciodată pe deplin. În cele din urmă totul sfîrşeşte în şeol, unde „nu mai există nici lucrare, nici urzire (de planuri), nici cunoştinţă nici înţelepciune,“ căci cei morţi „nu mai sînt conştienţi de nimic.“ — Ecl. 9:5, 10.
EXPERIMENTAREA UNEI VIEŢI DE LUX
Regele Solomon relatează un interesant experiment legat de trăirea unei vieţi de lux. El şi-a creat condiţii de paradis şi a cercetat temeinic orice fel de activitate procuratoare de plăceri (Ecl. 2:3–9). „Nimic din ce mi-au cerut ochii mei nu am ţinut departe de ei,“ scrie el (Ecl. 2:10a). Într-o anumită măsură regele s-a bucurat de această experienţă a unei existenţe luxoase. El spune: „Nu mi-am oprit inima de la nici un fel de bucurie, căci inima mi se bucura de toată munca mea aspră şi acesta îmi era partea pentru toată munca mea aspră.“ — Ecl. 2:10b.
Dar cu privire la aflarea adevăratei împlinire şi a fericirii autentice, convocatorul mărturiseşte: „Iar eu, da, chiar eu, m-am îndreptat spre toate lucrările mele pe care le făcuseră înseşi mîinile mele şi spre munca aspră pentru care am lucrat din greu ca s-o înfăptuiesc, şi iată că totul era vanitate şi alergare după vînt şi că nu exista nimic de folos sub soare.“ — Ecl. 2:11.
BOGĂTIE ŞI CELEBRITATE
Poate cunoşti persoane care trudesc zi şi noapte ca să–şi procure un „cuib călduţ“ făcut din bunuri materiale. Pentru asemenea oameni cartea Eclesiastului conţine următoare importantă învăţătură: „Cel care nu iubeşte [altceva] decît argintul nu se va sătura de argint şi nici cel care iubeşte bogăţia [nu se va sătura] de venituri. Şi aceasta este vanitate“ (Ecl. 5:10). Unul dintre aspectele care trădează zădărnicia, ale goanei după bogăţii, este exprimat în versetul următor: „Cînd lucrurile bune se înmulţesc desigur că se înmulţesc şi cei ce le mănîncă. Şi ce avantaj există pentru marele lor proprietar decît să le privească cu ochii?“ — Ecl. 5:11.
Chiar dacă ajunge cineva „marele proprietar“ al unor prisositoare bogăţii, el rămîne nesatisfăcut. Adevărata înţelepciune i-ar fi, fără îndoială, de un mai mare folos (Ecl. 7:12). În plus, cu cît cresc mai mult posesiunile cuiva, cu atît este mai mare nevoia de a angaja persoane care să se îngrijească de ele. Întrucît cel bogat trebuie să–i hrănească şi să le poarte de grijă servitorilor săi, pe măsura înmulţirii bogăţiilor, există necesitatea corespunzătoare de înmulţire a celor „care le mănîncă.“ O operă a scriitorului grec Xenophon include următoarele comentarii privitoare la un om care fusese cîndva sărac dar apoi se îmbogăţise:
„Iţi închipui, Sacian, că mă bucur cu atît mai mult de viaţă cu cît mă îmbogăţesc mai mult? Tu nu ştii că eu nici nu mănînc, nici nu beau, nici nu dorm, cu nici cît este negru sub unghie mai cu plăcere acum decît atunci cînd fusesem sărac? Acum, cînd dispun de un asemenea belşug, nu am cîştigat nimic altceva decît că trebuie să veghez mai mult, să împart cu alţii mai mult şi să am în mai măsură tot felul de griji; căci un mare număr dintre servitori îmi cer acum de mîncare, băutură şi îmbrăcăminte; unii au nevoie de doctor; unul vine şi îmi aduce oile care au fost sfîşiate de lupi sau boii care au murit căzînd într-o prăpastie sau îmi povestesc despre [cine ştie ce] boală de care au fost lovite vitele; aşa că, în situaţia în care posed un mare belşug, mi se pare mie însumi că am mai multe necazuri decît avusesem înainte, cînd eram sărac . . . Dacă posedarea bogăţiilor ar fi tot atît de plăcută ca şi obţinerea lor, bogăţia ar depăşi cu mult sărăcia în ce priveşte fericirea rezultată din ea. Dar cel care posedă din belşug este nevoit să irosească din belşug.“
Cartea Eclesiastului discută despre o împrejurare tragică ce intervine frecvent în cazul celor care sînt hotărîţi să se îmbogăţească: „Eu însumi m-am întors să văd vanitatea de sub ceruri: Există unul dar nu [şi] un al doilea; astfel el nu are nici fiu, nici frate, şi [totuşi] munca lui din greu nu are capăt. De asemenea, ochii nu i se satură de bogăţii: ‘Şi pentru cine muncesc eu din greu şi îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?’ Şi aceasta este vanitate, şi este o preocupare aducătoare de nenorocire.“ — Ecl. 4:7, 8.
În căutarea de bogăţii, mult prea adesea oamenii sacrifică relaţii umane atît dinăuntrul cît şi dinafara familiei. Cît de vrednic de milă este nenorocitul care în goana lui după bunuri materiale se izolează, devenind singuratic! El îşi închipuie că e avantajos să nu ai familie sau prieteni, întrucît asemenea relaţii ar pretinde cheltuieli financiare. Cineva care înclină să gîndească în felul acesta se poate să se întrebe: „Pentru cine muncesc eu din greu şi îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?“ Indiferent cît sînt de întinse proprietăţile unui bogat, „ochii nu i se satură de bogăţii.“ Conştient de lucrul acesta Solomon scrie:
Este mai bine doi decît unul, căci ei au o bună răsplată pentru munca lor grea. Căci dacă unul cade, celălalt îl poate ridica pe tovarăşul său. Dar ce va fi cu cel care cade cînd nu există un altul să-l ridice? Iar dacă se culcă doi alături, e cert că ei se vor încălzi; dar cum se va încălzi unul singur? Iar dacă cineva îl poate birui pe cel care este numai singur, doi la un loc i-ar putea sta împotrivă. Şi o frînghie [împletită] în trei nu poate fi ruptă repede [în două].“ — Ecl. 4:9–12.
Din aceste cuvinte se desprinde o foarte importantă învăţătură: Relaţiile umane sînt de o mai mare valoare decît bunurile. Un sincer interes şi eforturi corespunzătoare de a-i veni în ajutor unuia dintre semenii noştri sînt mult mai de preţ decît aurul, decît argintul şi decît orice alt obiect neînsufleţit.
APĂSARE ŞI NEDREPTATE
Cartea Eclesiastului recunoaşte deschis că omenirea a suferit multă apăsare: „Şi eu însumi m-am întors să văd actele de apăsare care se fac sub soare, şi iată lacrimile celor apăsaţi, dar ei n-aveau nici un mîngîietor; iar puterea se afla de partea apăsătorilor lor, aşa că ei n-aveau nici un mîngîietor“ (Ecl. 4:1). Cînd cei apăsaţi caută să scape de cei ce se bucură de putere, adeseori biruie nedreptatea. Solomon face următoarea observaţie: „Şi am văzut apoi sub soare locul dreptului acolo unde era răutate cît şi locul justiţiei acolo unde era răutate.“ — Ecl. 3:16.
Cum ar trebui să reacţioneze oamenii la atît de răspîndita apăsare şi nedreptate? Ei trebuie să aprecieze această declaraţie inspirată: „Ceea ce este strîmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce lipseşte nu poate fi pus la număr“ (Ecl. 1:15). Unele persoane cu motive sincere şi-au consacrat întreaga viaţă în încercarea lipsită de succes de a crea stări drepte pe pămînt. Cuvîntul lui Dumnezeu arată limpede că numai regatul lui Dumnezeu poate înlătura din sînul omenirii (Dan. 2:44; 2 Petr. 3:13; Apoc. 21:1–5). Oricîte eforturi ar depune oamenii, ei nu vor putea îndrepta nenumăratele aspecte „strîmbe“ ale conduitei umane.
Pentru că aşa stau lucrurile, convocatorul ne oferă o altă utilă linie directoare: „Eu spun: ‘Respectă porunca regelui, şi aceasta din consideraţie faţă de jurămîntul lui Dumnezeu. Nu te grăbi să ieşi dinaintea lui. Nu lua atitudine în [favoarea] unui lucru rău. Căci el va face tot ce-i face plăcere [să facă], căci cuvîntul regelui este autoritatea; şi cine-i poate spune: „Ce faci?“’“ — Ecl. 8:2–4.
Eclesiastul nu pledează în favoarea atitudinii rebele şi a eforturilor de a răsturna guvernările existente. Calea înţelepciunii este aceea de a rămîne supus în mod ascultător faţă de „autorităţile superioare“ [publice] guvernamentale (Rom. 13:1–7). Dar în rare cazuri va trebui cineva să se reţină să îndeplinească anumite porunci ale oficialităţilor, din dorinţa de a primi aprobarea lui Dumnezeu (Dan. 3:12, 16–18). Însă în cazurile în care decretele şi pretenţiile oficiale nu ne cer să violăm legea lui Dumnezeu, modul înţelept de procedare este acela de a „respecta porunca regelui.“
Dezvoltînd această idee, convocatorul declară în continuare: „Cel care respectă porunca nu va cunoaşte nici o nenorocire, şi inima înţeleaptă va cunoaşte şi timpul şi judecata. Căci există un timp şi o judecată pentru toate lucrurile, căci nenorocirea oamenilor se află din belşug asupra lor. Căci nu există nimeni care să ştie ce va fi, pentru că cine îi spune exact cum va fi?“ (Ecl. 8:5–7). Nici chiar atunci cînd stăpînirea este aspră şi arbitrară, cel înţelept nu se va răscula. El îşi dă seama că există „un timp“ sau o vreme cînd va interveni ceva care va schimba lucrurile în bine. Dar întrucît el nu ştie „exact cum“ va interveni schimbarea, calea prudentă din prezent va fi pentru el aceea de a–şi vedea de preocupările lui, folosindu-se de o judecată sănătoasă în întîmpinarea aspectelor ale vieţii de fiecare zi. — Compară cu Eclesiast 3:1–13.
INFRUNTAREA NEPREVAZUTULUI
Un alt motiv din care multe dintre străduinţele omeneşti se dovedesc zadarnice este menţionat la Eclesiast 9:11: „M-am întors ca să văd sub soare că nu celor iuţi le aparţine cursa şi nici celor puternici bătălia, că nu cei înţelepţi [dispun de] hrană şi nici cei pricepuţi [de] bogăţii şi că nu celor care au cunoştinţe le aparţine favoarea; pentru că timpul şi împrejurarea neprevăzută îi ajunge pe toţi.“
S-ar părea că însuşiri cum sînt iuţeala, puterea şi înţelepciunea îi pot face pe oameni să prospere în orice întreprindere sau acţiune. Dar adeseori lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Chiar dacă împrejurările neaşteptate sînt ocazional favorabile, ele intervin în mod frecvent sub formă de accidente, de boli sau de catastrofe. Iar în faţa morţii „nu există superioritate a omului faţă de animal, căci totul este vanitate.“ — Ecl. 3:19–21.
Avînd în vedere acest fapt, înţeleptul scriitor biblic recomandă cu deosebire două lucruri:
(1) Să lucrăm sîrguincios zi de zi;
(2) ‘Să vedem binele’ din munca aspră a mîinilor noastre, bucurîndu-ne de ceea ce avem în clipa prezentă. În acest sens Eclesiast 5:18–20 spune:
„Îată, lucrul cel mai bun pe care l-am văzut eu însumi şi care e frumos este ca [omul] să mănînce şi să bea şi să vadă binele pentru toată munca lui aspră la care trudeşte din greu sub soare în decursul numărului zilelor vieţii sale pe care i-a dat-o adevăratul Dumnezeu, căci aceasta este partea lui. Şi pe orice om căruia i-a dat adevăratul Dumnezeu bogăţii şi bunuri materiale el l-a împuternicit tot la fel, să mănînce şi să bea din ele şi să–şi ducă partea lui şi să se bucure de munca lui aspră. Acesta este darul lui Dumnezeu. Căci el nu–şi va aduce adeseori aminte de zilele vieţii sale, pentru că adevăratul Dumnezeu îl preocupă cu aceea de a–şi înveseli inima.“
În timp ce există multă apăsare, nedreptate şi multe alte aspecte rele ale vieţii omeneşti de astăzi, cel înţelept nu permite ca acestea să–i diminueze bucuria pe care i-o dau lucrurile pe care le posedă, chiar dacă acestea pot fi neînsemnate.
Spaţiul nu ne permite să discutăm mai pe larg aici despre înţelepciuneape care o aflăm în cartea Eclesiastului. Sperăm însă că puţinele exemple date mai sus vă vor putea însemna să citiţi cu atenţie întreaga carte. Lucrul acesta vă va ajuta să evitaţi risipirea de timp şi energie cu lucruri fără folos şi vă va ajuta să vă direcţionaţi viaţa şi resursele spre ceea ce este cu adevărat de valoare.