„Continuaţi să umblaţi ca nişte copii ai lumini“
„Altădată eraţi întuneric, acum, însă, sînteţi lumină în legătură cu Domnul. Continuaţi să umblaţi ca nişte copii ai luminii“ (Ef. 5:8).
1 Cum aduce Ioan în legătură, în evanghelia sa, viaţa şi lumina laolaltă şi ce fel de contrast arată el între lumină şi întuneric?
Apostolul Ioan a fost convins, fără îndoială, că viaţa şi lumina merg mînă în mînă. El a accentuat acest fapt, atît în evanghelia sa, cît şi în prima sa epistolă. La începutul evangheliei sale înfăţişează: „Cuvîntul“ (adică pe Isus în existenţa sa înainte de a fi om) şi aminteşte relaţia intimă, care există între „Cuvîntul“ şi Dumnezeu. Apoi el zice: „Ceea ce a venit în existenţă prin el (Cuvîntul) era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Iar lumina luminează în întuneric, dar întunericul n-a biruit-o“. Cu aceste cuvinte arată Ioan nemijlocit spre lupta dintre lumină şi întuneric. Arată, însă, în acelaşi timp, că întunericul n-a putut birui pe mijlocitorul principal al lui Dumnezeu, prin care oamenii primesc viaţă şi lumină (Ioan 1:1–5; Fapte 3:15).
2 (a) Cui trebuia să–i fie accesibilă adevărata lumină? (b) Cine a primit pe Isus ca purtător de lumină şi cine nu?
2 Apoi, Ioan citează unele puncte concludente, care vor ajuta pe aceia care poate încă nu ştiu exact ce fel de măsuri ar trebui să ia pentru a fugi din împărăţia întunericului de sub autoritatea lui Satan. El arată că punctul nostru de vedere şi reacţia noastră, nu originea noastră, experienţa noastră sau aptitudinea noastră naturală, este factorul hotărît pentru faptul că noi tragem foliase din lumină. După cuvintele lui Ioan, pe baza originii noastre, am putea să avem chiar condiţiile cele mai bune, cu toate acestea, însă, să nu primim lumină. După referirea sa la faptul că lumina trebuie să fie accesibilă tuturor, fără deosebire, el spune: „Adevărata lumină, care dă lumină oricărui fel de oameni, era pe punctul de a veni în lume“. Apoi el aminteşte că omenirea, în general, n-a cunoscut pe Isus sau nu l-a primit ca ceea ce era el şi adaugă: „El (Isus) a venit la ai săi (proprietatea sa, Einheitsübersetzung), dar poporul său propriu nu l-a primit. Dar atîţi cît l-au primit, acelora le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu, pentru că au exercitat credinţă în numele său“ (Ioan 1:9–12).
3 (a) Ce răspundere a apăsat asupra acelei generaţii de iudei? (b) In ce măsură au fost binecuvîntaţi, aceia, care l-au primit pe Isus şi cum a devenit aceasta posibil?
3 Ce descriere folositoare a situaţiei! Acea generaţie a iudeilor a avut, pe baza originii şi experienţei ei, cele mai bune condiţii de a primi pe Isus ca pe Mesia, care le-a fost trimis din cer, ca pe Acela, la care s-a referit legea (Rom. 10:4). Prin naşterea sa ca om, el era unul dintre ei, venise într-o anumită măsură, în proprietatea lor, dar, de cei mai mulţi dintre ei, lepădat. Atitudinea rea a majorităţii stătea în contrastevident, faţă de atitudinea bună a acelora, care l-au primit şi care au recunoscut că el era „plin de bunătatea nemeritată şi de adevăr“. Demn de observat este de asemenea, că acelora care l-au primit, el le-a, dat dreptul de a deveni copii ai lui Dumnezeu, pentru care garantează numele său, da, credinţă în acela care se îngrijise de „mîntuire (de sub condamnare) prin răscumpărarea cu ajutorul sîngelui acestuia, şi pentru că ei au exercitat credinţă în sîngele său“ (Ioan 1:12, 14; Ef. 1:5–7; Rom. 3:25; Fapte 4:12).
4 Ce a zis Isus despre îngrijirea, pe care a făcut-o Dumnezeu pentru omenire şi sub ce condiţie poate cineva să tragă foloase din aceasta?
4 In ce măsură ne ajută aceasta ca să luăm măsuri corecte, pentru a fugi din întuneric la lumină şi libertatea Impărăţiei mesianice a lui Dumnezeu? La această întrebare se răspunde cel mai bine printr-o examinare, în continuare, a evangheliei lui Ioan. Din cuvintele pe care le-a vorbit Isus, după Ioan 3:16–21, lui Nicodim, aflăm alte amănunte. Noi citim cu precădere: „Căci atît de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul său Fiunăscut, pentru ca oricine care exercită credinţă în el să nu fie nimicit, ci să aibă viaţă veşnică“. Aşadar, nu numai lumina, ci şi, „viaţa veşnică“ ar trebui să fie acordată lumii umane. Dar acest lucru a devenit posibil numai prin aceea că Dumnezeu şi Fiul său iubit erau gata, pentru marea jertfă. Pentru a trage foloase din această îngrijire, a trebuit să se împlinească, de asemenea, o anumită condiţie. Trebuie să se exercite credinţă, adică să se manifeste atitudinea corectă şi să se reacţioneze corect. Cine a neglijat sau chiar a refuzat să exercite credinţa, a fost condamnat de Dumnezeu, mai bine zis, sentinţa lui Dumnezeu a rămas peste el (Ioan 3:16, 18, 36).
5 Ce principiu important a exprimat Isus şi ce efect a produs el?
5 După aceea, Isus a exprimat un principiu important. El a spus: „Acum, iată baza pentru judecată că lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decît lumina, căci faptele lor erau rele“ a zis Isus, „urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru că faptele lui să nu fie condamnate“. Pentru aceea, propriul său popor nu l-a primit. Iudeilor — mai ales conducătorilor lor, care sau dovedit a fi conducători orbi“ — nu le-a plăcut că, din cauza preferinţei lor pentru tradiţie şi din cauza făţărniciei lor, au fost demascaţi sau atacaţi. Astăzi, situaţia este asemănătoare, mai cu seamă în Creştinătate (Ioan 1:11; 3:19–21; Mat. 15:7–9; 23:16–26).
6 Ce paşi trebuie să facă cineva, indiferent de viaţa sa dinainte?
6 Poate că încă tot nu cunoşti, încă, corect ceea ce ar trebui să faci. Poate te gîndeşti că viaţa dinainte n-ar rezista unei critici. Totuşi, cum ai reacţionat tu, cînd ai auzit pentru prima dată ceva despre marea dragoste a lui Dumnezeu pentru omenire, despre „bunătatea indulgentă şi răbdarea sa“? Poate tu, ca şi Saul, nu ai o inimă îndărătnică, ci ai manifestat o bună atitudine a inimii. Dacă da, hotărît că ai recunoscut cinstit şi în toată smerenia a fi necurat, în multe privinţe, poate chiar foarte necurat. Aceasta te-a determinat atunci să te căieşti sincer de modul de viaţă de mai înainte. Prin aceasta ai corespuns faptului că, calitatea bună a lui Dumnezeu a căutat să te ducă la pocăinţă“. Aceasta a fost primul pas: pocăinţa. Pasul următor l-a amintit Pavel, cînd a zis regelui Agripa: „Eu le-am adus mesajul că ei trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, în timp ce fac fapte, care corespund pocăinţei“. Cu alte cuvinte, căinţei adevărate trebuie să–i urmeze convertirea, o renunţare la modul de procedare dinainte. Convertirii îi urmează, apoi, pasul predării lui Dumnezeu, pentru a face voia sa, adică respectivul se întoarce la el, pentru a-i fi predat lui cu tot sufletul. In acest mod exercită cineva credinţă, realmente se schimbă (Rom. 2:4, 5; Fapte 26:20).
7 Cum mărturiseşte cineva public că s-a predat iui Dumnezeu, şi n-a zis Isus pentru încurajarea acelora, care devin urmaşi ai săi?
7 Ai făcut tu aceşti paşi şi ai mărturisit public predarea lui Dumnezeu, în timp ce te-ai botezat, aşa cum se obişnuieşte la martorii creştinii ai lui Iehova? Dacă da, atunci se poate spune, pe mai departe, că eşti un ucenic sau urmaş adevărat al lui Isus. El a spus, pentru încurajarea noastră: „Eu sînt lumina luminii. Cine mă urmează pe mine, în nici un caz nu va umbla în întuneric ci va poseda lumina vieţii“ (Ioan 8:12).
8 Cum face Biblia o deosebire între aceia, care au o nădejde cerească, care speră să trăiască sub Impărăţia lui Dumnezeu pe pămînt?
8 De la Rusaliile anului 33 e.n. urmaşilor lui Isus li s-a acordat „o naştere din nou la o nădejde vie“ pentru o moştenire cerească, prin care ei au fost făcuţi „părtaşi la natura divină“, la nemurire. Ei constituie „turma mică“, ai cărei membri vor şedea împreună cu Cristos Isus, pe tronul său ceresc (1 Petru 1:3, 4; 2 Petru 1:4; Luca 12:32; 1 Cor. 15:54; Apoc. 3:21). Totuşi, Isus le-a spus odată: „Eu am şi alte oi, care nu fac parte din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc, . . . şi ele vor deveni o turmă sub un singur Păstor“. Acestor „alte oi“ le stă în perspectivă viaţa veşnică pe pămînt sub Impărăţia cerească. Ei „corespund oilor“, care, după pilda din Matei 25:31–46 (o pildă care se împlineşte astăzi) fac bine fraţilor spirituali ai lui Cristos. Ei corespund, de asemenea, „mulţimii mari de oameni“, care este amintită în Apocalips 7:9–17, după ce a fost descrisă clasa cerească, compusă din 144 000 de membri (Ioan 10:16).
9 In ce măsură corespund martorii lui Iehova, astăzi, unei turme de oi amintite de Isus?
9 Martorii lui Iehova — astăzi, în număr de peste două milioane — sînt o dovadă vie pentru veracitatea Cuvîntului lui Dumnezeu. Intre ei se o minoritate, un nucleu, care nutreşte speranţa de a ajunge în cer. In jurul acestei grupe mici se adună o naţiune mereu crescîndă a acelora, care nădăjduiesc să trăiască pe pămînt sub guvernarea Impărăţiei lui Dumnezeu şi aceia, care după cele mai bune posibilităţi sprijinesc cu bucurie pe „fraţii“ lui Cristos (Matei 25:40). Ambele constituie „o turmă . . . sub un singur Păstor“. Isus a spus despre toate oile sale: „Oile mele aud glasul meu şi eu le cunosc (cu numele) şi ele mă urmează. Si eu le dau viaţă veşnică“. Deoarece ele toate au fost primite în familia lui Dumnezeu, ei pot fi desemnaţi ca „copii ai lui Dumnezeu“ şi se bucură de lumină vieţii (1 Ioan 10:3, 27, 28; Rom. 8:19–21).
UMBLA IN LUMINA SI NU TE VEI POTICNI
10 Ce recomandă Ioan acelora care doresc să aibe părtăşie cu Dumnezeu şi Cristos.
10 Prima epistolă a lui Ioan conţine, după cum vom vedea acum, sfatul excelent şi neîndoielnic pentru oamenii, care s-au întors la Dumnezeu, s-au predat lui şi au început să urmeze pe urmele lui Isus. Ca în evanghelia sa, la fel scrie Ioan şi în această epistolă, mai întîi despre Isus, îl desemnează de această dată însă, ca „Cuvîntul vieţii“. De asemenea, el aminteşte o părtăşie cu tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos“. Apoi el adaugă, în stilul său obişnuit, convingător cuvintele: „Dumnezeu este lumină . . . şi în unire cu el, nu este de loc întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu el şi, cu toate acestea, umblăm mai departe în întuneric, minţim şi nu procedăm după adevăr. (1 Ioan 1:1–7).
11 (a) Ce răspundere aduce cu sine o cunoştinţă a adevărului? (b) In ce măsură ne ajută cuvintele lui Proverbe 4:23–27 ca răspunderes noastră să fie dreaptă?
11 După cum reiese din aceste cuvinte, o cunoştinţă exactă a adevărului despre Iehova şi scopul său, nu aduce numai binecuvîntări şi o mai bună înţelegere cu sine, ci o răspundere, de la care nu putem da înapoi. Nu este vorba de a poseda o cunoştinţă exactă a adevărului, ci de felul cum reacţionează în inima noastră faţă de adevăr şi aceasta se arată în ceea ce procedăm în public şi, de dinăuntru, este hotărîtor pentru aceasta, cum judecăm o situaţie sau anumite posibilităţi şi la ce mod de procedare ne decidem. Cuvîntul lui Dumnezeu spune: „Mai presus de orice altceva, ceea ce este de păzit, păzeşte-ţi inima, căci din ea ies izvoarele vieţii. In ceea ce priveşte ochii tăi, ei trebuie să privească drept înainte . . . Netezeşte-ţi cărarea picioarelor tale şi toate căile tale să fie ferm stabilite . . . Indepărtează-ţi picioarele de la ceea ce este rău“ (Prov. 4:23–27).
12 (a) Cum şi pentru ce ar putea să devină, „lumina“ în noi „întuneric“? (b) Cine a fost un exemplul pentru aceasta în zilele lui Isus?
12 Dacă am căuta, însă, să profităm de cunoştinţa adevărului sau de apartenţa noastră la poporul lui Iehova pentru propriul nostru avantaj, am avea, aşadar, motive rele sau necinstite, atunci am vedea lucrurile într-o lumină falsă şi am primi o imagine denaturată sau distrusă a problemei. Noi n-am fi în stare, poate fără să ştim aceasta, să privim drept înainte în privinţa spirituală. Isus a spus: „lampa trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este deci sănătos, (neîmpărţit în privirea lui, bine fixat), tot trupul va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Dacă, în realitate, lumina care este în tine, este întuneric, cît de mare este acest întuneric!“ (Mat. 6:22, 23). Dacă ceea ce, ochii inimii noastre ar fi întuneric în loc de lumină, atunci ne-am putea poticni chiar de ceea ce ar fi în avantajul nostru, dacă am vedea bine. Un bun exemplu pentru aceasta erau conducătorii spirituali din timpul lui Isus. Dacă ei l-ar fi primit ca „piatra unghiulară“ hotărîtă pentru aranjamentul lui Dumnezeu, atunci ei ar fi fost binecuvîntaţi din belşug. In loc de aceasta, ei l-au lăpădat. Ei s-au poticnit în el şi au căzut. Ei l-au refuzat atît de hotărît şi au dezvoltat o ură atît de ucigaşă, încît, din această cauză, au fost judecaţi foarte aspru de către Iehova Dumnezeu. Isus a spus: „Acela, peste care cade peste această piatră, va fi zdrobit. Acela, peste care cade ea, va fi spulberat“ (Mat. 21:42–44), vezi mai departe Romani 9:32, 23.
13 La ce ar trebui să fim atenţi în legătură cu influienţa, pe care o exercităm asupra altora?
13 Important este, însă, de asemenea, să ţinem seama şi de faptul cum influienţăm pe alţii. Pavel a scris către Corinteni: „Toate lucrurile sînt permise, dar nu toate zidesc. Fiecare să nu caute continuu propriul său avantaj ci pe al altuia“. Din cuvintele sale, în continuare, că ar trebui să ne ferim de a da cuiva „ocazie de poticnire“, mai ales dacă sîntem în discuţie, la aceia la care este vorba de conştiinţă, şi anume, nu pentru folosul nostru, ci pentru acela al altuia. Despre aceasta a dat el romanilor sfatul: „Luaţi această hotărîre: să nu daţi ocazie de poticnire unui frate şi nici să nu-i întindeţi o cursă“. Da, dacă comportarea noastră face ca fratele nostru să se mîhnească, atunci nu mai umblăm în iubire (1 Cor. 10:23–33; Rom. 14:13–15).
14 (a) Care două expresii ale lui Isus arată, de ce proporţii şi cît de primejdios este de a face pe cineva să se poticnească? (b) Cum s-a exprimat Iehova despre aceasta?
14 Chiar şi Isus a accentuat aceasta în mod expres. El a spus că, dacă ceva ne-ar face pe noi înşine să ne poticnim, ar trebui să înlăturăm cauza. Cu privire la comportarea noastră faţă de alţi ucenici, el a spus: „oricine face pe unul dintre aceşti micuţi care cred în mine, să se poticnească, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră de moară şi să fie înecat în adîncul mării“. Mai departe, el a spus: „Nu este voia Tatălui meu, care este în cer să piară unul măcar din aceşti micuţi“ (Mat. 18:6–10, 14). Dacă ochii inimii tale sînt într-adevăr luminaţi“, astfel să vezi cît de preţios este „unul dintre aceşti micuţi“ în ochii lui Iehova, vei înţelege de asemenea, cuvintele energice ale lui Ioan: „Cine iubeşte pe fratele său, rămîne în lumină, şi în cazul său nu există nici un motiv de poticnire. Cine, însă, urăşte pe fratele său (chiar dacă numai pe unul), este în întuneric, şi el nu ştie unde merge, pentru că întunericul a orbit ochii săi“. Ioan a fost îndemnat prin dragostea şi loialitatea sa neîmpărţită să aştearnă pe hîrtie astfel de cuvinte. Dragostea şi loialitatea sînt însuşiri ale inimii, care hotărăsc atitudinea şi modul nostru de procedare şi aparţin „noii posibilităţi“, care „au fost create, după voia lui Dumnezeu, dreptate şi loialitate adevărate“ (1 Ioan 2:10, 11; Ef. 1:18; 4:24).
15 Cu ce fel de cuvinte serioase ne spune Pavel cum să umblăm?
15 Pavel ne îndeamnă, mai departe, cu cuvinte serioase: „Nu mai umblaţi în continuare cum umblă naţiunile . . ., în timp ce din pricina neştinţei, care este în ei, din pricina nepăsării inimii lor, în întuneric spiritual şi sînt înstrăinaţi de viaţă, care aparţine lui Dumnezeu“. Mai tîrziu a lămurit el latura pozitivă cu cuvintele: „Prin urmare deveniţi imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi şi umblaţi mai departe în dragoste . . . Continuaţi să umblaţi ca nişte copii ai luminii, căci roadele luminii constau din orice fel de bunătate, dreptate şi adevăr“. Nu este aceasta un fruct minunat şi atrăgător? Pavel ajunge la concluzia: „Băgaţi de seamă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi“ (Ef. 4:17, 18; 5:1, 2, 8–15).
SA PRIMIM LUMINA SI S-O REFLECTAM
16 (a) Pentru a lăsa să strălucească lumina noastră nu trebuie să facem nimic altceva, decît să ducem o viaţă cuvincioasă? (b) Ce întrebare importantă a fost dezbătută, cînd Isus stătea în faţa lui Pilat?
16 In textele biblice tratate pînă acum era vorba, mai cu seamă, de comportarea noastră personală ca copii ai luminii, precum şi de răspunderea noastră faţă de alţii. Cuvîntul lui Dumnezeu însă, pune în evidenţă încă un alt punct de vedere: Isus a spus: „Eu sînt lumina luminii“ şi Pavel a vorbit despre aceasta că Cristos Isus a vestit lumina (Ioan 8:12; Fapte 26:23). Cum s-a întîmplat aceasta? Numai prin aceea că a dus o viaţă morală ireproşabilă. Mulţi creştini pretinşi sînt de părere că aceasta ar fi totul, ceea ce ei ar trebui să facă, pentru a lăsa lumina să strălucească. Fost-a oare Isus din acest motiv — din cauza faptelor sale bune şi generoase — arestat şi dus înaintea lui Pilat? Nu! La întrebarea, care trebuie lămurită, era vorba de Domnia şi de autoritatea Impărăţiei şi Isus a format punctul de centru la aceasta. Aceasta este evident din întrebarea lui Pilat: „Eşti tu regele iudeilor?“ Isus a mărturisit, fără multă vorbă, că era o Impărăţie şi că este un rege. Pilat, însă, nu trebuia să se neliniştească din această cauză, căci Isus a spus: „Impărăţia mea nu este o parte a acestei lumi . . . Impărăţia mea nu este de aici“ (Ioan 18:33–36).
17 (a) Care a fost tema principală a învăţăturii şi mesajului lui Isus? (b) In ce mod a lăsat Isus să strălucească această lumină pînă la sfîrşit? (c) Ce fel de texte scripturale au servit lui Isus, în această privinţă, ca fir conducător şi încurajare?
17 Această Impărăţie era tema sau subiectul principal, adevărul cel mai important al mesajului şi învăţăturii lui Isus. Matei raportează că Isus, după ce Ioan Botezătorul a fost arestat, „a început să propovăduiască şi să spună: ‘Pocăiţi-vă, căci Impărăţia cerurilor s-a apropiat“. Matei se referă în mod interesant şi la aceea că atunci s-a împlinit profeţia: „Poporul, care şedea în întuneric, a văzut o lumină mare, iar pentru cei care şedeau în ţinutul umbrii morţii: a răsărit lumina“ (Matei 4:12–17; Is. 9:1, 2). Isus avea datoria să pună mărturie despre acest adevăr peste măsură de important, clar recunoscut, căci el a zis lui Pilat: „Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr“ (Ioan 18:37). Isus îşi însuşise pe deplin Cuvîntul Tatălui său şi a recunoscut clar că scopul lui Iehova se învîrtea în jurul Impărăţiei al cărui rege făgăduit era el. Ca singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, Isus a ştiu că profeţiile din Psalmul 2:4–8 şi Isaia 9:6, 7, în care era vorba de un „Fiu“ s-au referit la el şi că ele s-ar împlini la el. El ştia de asemenea, că el era acela, pe care Iehova l-a numit prin profetul Isaia ca „Servul Meu“ şi despre care spusese: „Te voi da . . . ca lumină naţiunilor ca să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe prizonieri, din închisoare, pe cei ce şăd în întuneric“ şi: „Eu (Iehova) te-am dat, de asemenea, ca o lumină naţiunilor, pentru ca mîntuirea să ajungă la cele mai îndepărtate margini ale pămîntului. (Isa. 42:1, 6, 7; 49:6). Isus a ştiut că unele din aceste texte scripturale deja citate au fost întrebuinţate cu privire la el, cînd îngerul Gavril vizitase pe mama sa, Maria, pentru ai vesti conceperea sa şi cînd părinţii săi l-au adus la templu ca copil mic şi acolo au fost întîmpinaţi de Simeon (Luca 1:31–33; 2:25–32).
18 (a) Ce adevăr important înseamnă rugăciunea model a lui Isus? (b) Ce s-a întîmplat după ce Isus aparent a fost înlăturat ca purtător de lumină?
18 Isus a reflectat fidel tot ce primise. Aceasta o deducem din prima parte a rugăciunii model, în care el a legat Impărăţia cu sfinţirea numelui lui Dumnezeu, în timp ce a spus: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească–se numele Tău. Vie Impărăţia ta. Facă–se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pămînt“ (Mat. 6:9, 10). Atît timp cît Isus a fost activ, mesajul acestei Impărăţii s-a răspîndit întocmai ca o lumină strălucitoare. Dar cînd Isus atîrna mort pe stîlpul de tortură, pe care fusese executat public, se părea ca şi cînd această lumină ar fi dispărut complet în norii de furtună, provocaţi de duşmănia religioasă. Totuşi, ce s-a întîmplat atunci? In a cincizeci şi una zi după aceea, la Rusalii, a vorbit Petru public unei mari mulţimi de oameni în Ierusalim şi a declarat că spiritul sfînt turnat ar fi o dovadă pentru faptul că Dumnezeu, a înviat într-adevăr din morţi pe Fiul său şi l-a ridicat la dreapta sa, ca să se împlinească ceea ce a fost prezis în Sfintele Scripturi (Fap. 2:22–36).
19 Ce arată că adunarea creştină din primul secol a reflectat adevărata lumină?
19 Incepînd de atunci, această lumină a strălucit şi mai puternic, iar raza ei s-a răspîndit peste un teritoriu şi mai mare, mai cu seamă, cînd mesajul Impărăţiei a fost transmis şi naţiunilor, lucrul care a început cu convertirea lui Corneliu (Fapte capitolul 10). Toţi aceia, care au primit acest mesaj şi şi-au umplut mintea şi inima cu el, au reflectat această lumină mai departe. Ei şi-au adus aminte de sarcina pe care le-a trasat-o Isus, cînd a spus: „Voi sînteţi lumina luminii . . . lăsaţi să strălucească lumina voastră înaintea oamenelor“ (Mat. 5:14–16). Faptele apostolilor este o mărturie . . . infailibilă pentru aceasta.Chiar în ultimele cuvinte se repartizează încă că Pavel a „pus temeinic mărturie despre împărăţie“, şi la aceasta se referă împlinirea unei alte expresii a profetului Isaia (Fapte 28:23–28). Chiar şi Petru a accentuat aceasta îndatorire deosebită a adunării creştine, cînd a scris: „Voi sînteţi . . . un popor ca o propietate specială, ca să vestiţi în lung şi în lat calităţile desăvîrşite ale Aceluia care v-a chemat din întuneric la lumină sa minunată“ (1 Petru 2:9).
20 (a) Există posibilitatea ca Satan sau servii săi să alunge lumina lui Iehova? (b) Ce dovedeşte istoria poporului modern al lui Iehova cu privire ia ceea ce a prezis Iehova prin Isaia?
20 Cum stau lucrurile, aşadar, astăzi, după secolele aşa numitului mediu întunecat? Să presupunem că servilor lui Satan le-a reuşit foarte bine să întunece lumina, în timp ce au luat forma servilor dreptăţii. Totuşi, aceasta n-a fost o problemă pentru Iehova, căci el a rămas totdeauna Stăpîn pe situaţie. Da, pentru el întunericul poate fi . . . tot aşa de bun ca lumina (2 Cor. 11:14, 15; Ps. 139:11, 12). Nouă noaptea ni s-ar părea nesfîrşită, cu toate acestea, nimic nu poate opri revărsatul zorilor. Razele soarelui, care se ridică, cad mai întîi asupra munţilor celor mai înalţi şi dealurilor, precum şi asupra unui oraş aşezat pe un loc înalt sau asupra unui templu aşezat pe un loc înalt. Aşa a fost şi cu restatornicirea anumitor adevăruri fundamentale începătoare, în anii 1870 şi a activităţii legate de aceasta – e-a sa asemănat cu răsărirea soarelui de dimineaţa. După un scurt timp furtunos de încercări (de la 1914 pînă la 1918), Dumnezeu a dăruit din nou credincioşilor săi, în anul 1919, favoarea sa, razele binefăcătoare ale soarelui au acţionat asupra lor. De la acel timp cararea lor a devenit, într-adevăr, „din ce în ce mai luminoasă“ (Prov. 4:18). Ei trăiesc ceea ce a prezis Iehova cînd a rostit Sionului, organizaţia sa, cuvintele: „Scoală–te, femeie, luminează, căci lumina ta a venit şi slava lui Iehova însuşi a strălucit asupra ta. Căci iată! Intunericul va acoperi pămîntul şi întunecimea deasă, grupurile naţionale; dar pentru tine va străluci Iehova, şi slava sa proprie se va vedea asupra ta. Si naţiunile vor umbla sigur în lumina ta şi regi la strălucirea razelor tale“ (Isaia 59:20; 60:1–3; 62:1–3; vezi mai departe Isaia 2:2, 3).
21 Din cine se compune astăzi „servul“ lui Iehova şi cum reflectă cei in cauză slava sa?
21 „Servul lui Iehova se compune, evident, astăzi, din aceia, care servesc lui Iehova în legătură cu Cristos Isus, Capul lor. Ei formează o clasă a servului compusă din „martori“, Israelul spiritual. Lor le spune Iehova: „Voi sînteţi martorii mei . . . servul meu, pe care l-am ales, ca să puteţi cunoaşte şi să credeţi în mine“ (Isaia 43:10–12). Ei participă cu mulţii lor tovarăşi asemănători oilor la vestirea pe plan mondial a Impărăţiei. Ei primesc mulţumitori lumina continuu crescîndă a priceperii, care le străluceşte din Cuvîntul lui Dumnezeu. Ca altă dată Moise, tot aşa reflectă, şi izraeliţii spirituali „ca oglinda slava lui Iehova, şi anume nu prin comportarea lor personală, ci de asemenea, prin aceea că vestesc“ această veste bună a împărăţiei pe pămîntul locuit . . . tuturor naţiunilor spre mărturie“ (2 Cor. 3:4–6, 16–18; Mat. 24:14).
22 Despre ce se roagă servii credincioşi ai lui Iehova, astăzi, şi ce fac ei în mod corespunzător?
22 Rămăşiţa Izraelului spirituali tovarăşii lor continuă cu bucurie, mai departe, lucrarea încredinţată lor de Dumnezeu, prin care se propovăduieşte Impărăţia şi se face ucenici. Rugăciunea lor către Iehova, prin care ei ar dori, de asemenea, să învite pe alţii şi să ia parte la această lucrare, îşi găseşte expresia potrivită în Psalmul 43:3, 4: „Trimite lumina şi adevărul tău. Acestea să mă conducă. Ele să mă ducă la muntele tău cel sfînt şi la locaşurile tale minunate. Si voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeu, care este bucuria şi veselia mea. Te moi lăuda cu harfa, Dumnezeule, dumnezeul meu“.