Cine va fi aprobat de către Iehova?

„Continuaţi să lucraţi la salvarea voastră (...) căci Dumnezeu este cel care, pentru buna sa plăcere, acţionează în voi, pentru ca totodată şi voi să vreţi şi să acţionaţi.“ — FILIPENI 2:12, 13.

 1, 2. În ce împrejurare a primit Isus o declaraţie de aprobare divină şi de ce ar trebui să ne intereseze aceasta?

EVENIMENTUL avea să marcheze un punct de cotitură în istorie. Ioan Botezătorul predica mesajul lui Dumnezeu şi îi boteza în apă pe cei care se căiau. La un moment dat se apropie de el un bărbat pe care Ioan îl cunoaşte ca fiind drept: era Isus. Cu toate că el nu a comis nici un păcat pentru care să fie necesar să se căiască, Isus i–a cerut lui Ioan să îl boteze ‘pentru a îndeplini tot ce era drept’. — Matei 3:1–15.

² După ce Ioan a îndeplinit cu sfială acest lucru şi Isus a ieşit din apă, „cerurile s–au deschis şi el a văzut spiritul lui Dumnezeu coborînd ca un porumbel“. Ba mai mult decît atît, „din ceruri o voce spunea: «Acesta este Fiul meu cel iubit, pe care l–am aprobat»“ (Matei 3:16, 17; Marcu 1:11). Ce declaraţie impresionantă! Noi, cu toţii, dorim să–i fim plăcuţi unei persoane pe care o respectăm (Fapte 6:3–6; 16:1, 2; Filipeni 2:19–22; Matei 25:21). Imaginează–ţi atunci ce ai fi simţit dacă Atotputernicul Dumnezeu ţi–ar fi zis: ‘Eu te–am aprobat!’

 3. Ce întrebări se ridică referitor la aprobarea divină?

³ Este oare posibil ca cineva să fie aprobat de Dumnezeu şi în zilele noastre? De exemplu, să luăm cazul unui om care ‘nu are nici o speranţă şi care este fără Dumnezeu în lume’ fiind ‘înstrăinat de viaţa care aparţine lui Dumnezeu’ (Efeseni 2:12; 4:18). Poate el să depăşească această stare şi să primească binecuvîntarea de a fi aprobat de Iehova? Dacă da, cum? Să examinăm această chestiune.

Ce însemnătate au cuvintele lui Dumnezeu?

 4. (a) Care este sensul cuvîntului grecesc redat prin „aprobat“ în declaraţia lui Dumnezeu? (b) De ce utilizarea acestui cuvînt în această împrejurare este de un interes deosebit?

⁴ Pentru a reda cuvintele lui Dumnezeu: „L–am aprobat [pe Isus]“, evangheliile utilizează verbul grecesc eu·do·ke·o (Matei 3:17; Marcu 1:11; Luca 3:22). Acest verb are semnificaţia de „a fi satisfăcut, a fi de acord, a avea plăcere de“ şi substantivul care derivă din el are sensul de „bunăvoinţă, bună plăcere, favoare, dorinţă“. Eu·do·ke·o nu se referă numai la aprobarea divină. De exemplu, creştinilor din Macedonia „le–a făcut plăcere“ să–şi împartă resursele lor cu alţii (Romani 10:1; 15:26; 2 Corinteni 5:8; 1 Tesaloniceni 2:8; 3:1). Însă, în cazul de faţă, Isus a primit aprobarea din partea lui Dumnezeu şi nu din partea oamenilor. Acest termen a fost folosit cu referire la Isus numai după botezul său (Matei 17:5; 2 Petru 1:17). În mod interesant, la Luca 2:52 este folosit un termen diferit — khaʹris — atunci cînd se spune că, în tinereţea sa, înainte de botez, Isus avea „favoarea“ lui Dumnezeu şi a oamenilor.

 5. (a) Ce anume dovedeşte că oamenii imperfecţi pot să fie aprobaţi de Dumnezeu? (b) Cine sînt „oamenii bunăvoinţei“?

⁵ Este oare posibil ca şi oamenii imperfecţi, aşa cum sîntem noi, să cîştige aprobarea lui Dumnezeu? Din fericire, da. Cînd s–a născut Isus, îngerii au proclamat: „Glorie lui Dumnezeu în înălţimile de sus şi pace pe pămînt între oamenii bunăvoinţei [eu·do·kiʹas]“! (Luca 2:14). În mod literal, conform textului grecesc, îngerii anunţau prin cîntecul lor o binecuvîntare care avea să vină pentru „oamenii pe care [Dumnezeu] îi consideră buni“ sau „oamenii pe care Dumnezeu îi aprobă“.a Profesorul Hans Bietenhard scrie despre această utilizare a cuvintelor en an·throʹpois eu·do·kiʹas: „Această expresie îi desemnează pe oamenii plăcuţi lui Dumnezeu (...). Nu este deci problema aici despre bunăvoinţa oamenilor (...) Este vorba despre voinţa suverană şi binevoitoare a lui Dumnezeu, voinţa sa de a–şi alege un popor pentru a–l salva.“ Astfel, aşa cum explică de mult timp Martorii lui Iehova, Luca 2:14 arată că prin intermediul dedicării şi botezului este posibil ca oameni imperfecţi să devină oameni ai bunăvoinţei, oameni aprobaţi de Dumnezeu.b

 6. Ce trebuie să învăţăm încă referitor la aprobarea divină?

⁶ Poţi să observi însă ce diferenţă există între faptul de a fi ‘duşmani ai lui Dumnezeu cu mintea îndreptată înspre lucrări rele’ şi a fi aprobaţi în calitate de colaboratori ai Dumnezeului nostru drept şi înţelept (Coloseni 1:21; Psalm 15:1–5). Totuşi, cu toate că te poţi simţi consolat aflînd că oamenii pot să fie aprobaţi de Dumnezeu, ai dori poate să şti ce anume implică acest lucru. Referitor la aceasta noi putem să învăţăm multe lucruri din acţiunile din trecut ale lui Dumnezeu.

El i–a acceptat pe neisraeliţi

 7. Ce indicaţie ne furnizează Exodul 12:38 despre atitudinea lui Dumnezeu?

⁷ Cu secole înainte ca să se fi făcut declaraţia consemnată la Luca 2:14, Iehova i–a primit în mod călduros pe oamenii care au venit la el pentru a i se închina. Desigur, Dumnezeu a tratat în exclusivitate cu naţiunea Israel care îi era dedicată (Exod 19:5–8; 31:16, 17). Să ne amintim însă că atunci cînd Israel a fost eliberat din sclavia Egiptului, „un vast amestec de însoţitori s–a suit împreună cu ei“ (Exod 12:38). Aceşti neisraeliţi probabil întreţineau relaţii cu poporul lui Dumnezeu şi fuseseră martori ai plăgilor care s–au abătut asupra Egiptului. Ei au ales acum să plece cu israeliţii. Unii au devenit, după toate aparenţele, adevăraţi prozeliţi.

 8. Care erau cele două categorii de străini care locuiau în Israel şi de ce israeliţii îi tratau în mod diferit?

⁸ Legămîntul Legii definea poziţia neisraeliţilor faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său. Unii străini erau colonişti, care doar locuiau în Israel. Ei trebuiau să se supună legilor fundamentale ale ţării, cum ar fi cele referitoare la ucidere sau la sabat (Neemia 13:16–21). Departe de a–i considera pe aceşti locuitori drept fraţii săi, un israelit proceda cu o anumită prudenţă atunci cînd vorbea sau cînd lucra împreună cu aceştia, deoarece ei nu făceau parte din naţiunea lui Dumnezeu. De exemplu, în timp ce un israelit nu avea voie să cumpere şi să consume un animal găsit mort din care deci nu se scursese sîngele, acestor străini care nu erau prozeliţi li se permitea acest lucru (Deuteronom 14:21; Ezechiel 4:14). Cu timpul, unii din aceşti locuitori străini puteau să imite exemplul altor străini care deveniseră prozeliţi circumcişi. Abia atunci aceştia erau trataţi ca fraţi în cadrul închinării adevărate fiind răspunzători de respectarea Legii în totalitate (Levitic 16:29; 17:10; 19:33, 34; 24:22). Rut, moabita, şi Naaman, sirianul care avea lepră, au făcut parte din numărul acestor neisraeliţi pe care Dumnezeu i–a acceptat. — Matei 1:5; Luca 4:27.

 9. Cu ce cuvinte a confirmat Solomon faptul că Dumnezeu a fost dispus să–i accepte pe străini?

⁹ În zilele regelui Solomon era de asemenea, evident faptul că Dumnezeu era dispus să–i accepte pe neisraeliţi. Cînd a inaugurat templul, Solomon s–a rugat: „Precum şi pe străinul care nu face parte din poporul tău Israel şi care vine, într–adevăr, dintr–o ţară îndepărtată din cauza numelui tău (...) şi se roagă spre această casă, tu însuţi să–l asculţi din ceruri, (...) pentru ca toate popoarele pămîntului să cunoască numele tău, ca să se teamă de tine cum se teme de tine şi poporul tău Israel“ (1 Regi 8:41–43). Da, Iehova a ascultat rugăciunile acelor străini care îl căutau în mod sincer. Poate că aceştia trebuiau să înveţe legile sale, să se supună actului circumciziei şi să devină membri aprobaţi ai poporului său binecuvîntat.

10. Ce atitudine au avut desigur evreii faţă de eunucul etiopian şi în ce mod faptul de a fi circumcis i–a adus beneficii acestui bărbat?

¹⁰ Un bărbat care a acţionat în acest mod cu secole mai tîrziu a fost administratorul reginei Candace din îndepărtata Etiopie. Cînd el a auzit pentru prima dată despre iudei şi despre închinarea lor, probabil că modul său de viaţă şi practicile sale religioase erau inacceptabile înaintea lui Iehova. A trebuit, desigur, ca evreii să manifeste o anumită toleranţă în timp ce acest străin locuia printre ei şi studia Legea pentru a învăţa despre cerinţele lui Dumnezeu. El a făcut, se pare, progrese şi a făcut schimbările necesare în vederea circumciziei. În Fapte 8:27 citim că „el mersese la Ierusalim pentru a se închina“ (Exod 12:48, 49). Aşa cum reiese din acest text, el era atunci un prozelit în sensul deplin al cuvîntului. El putea, în consecinţă, să–l accepte pe Mesia şi să devină unul dintre discipolii săi botezaţi, conformîndu–se astfel progresivei revelări a voinţei lui Dumnezeu.

Necredincioşii şi congregaţia creştină

11, 12. (a) Ce altă schimbare s–a produs în viaţa etiopianului atunci cînd el a fost botezat? (b) Cum era aceasta în armonie cu Filipeni 2:12, 13?

¹¹ Isus le–a zis discipolilor săi: „Duceţi–vă şi faceţi discipoli dintre oamenii tuturor naţiunilor, botezîndu–i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfînt, învăţîndu–i să respecte toate lucrurile pe care vi le–am poruncit“ (Matei 28:19, 20). Prozelitul etiopian despre care tocmai am vorbit îl cunoştea deja pe Iehova şi ştia ce era spiritul sfînt. De aceea, de îndată ce Filip l–a ajutat să înţeleagă şi să accepte faptul că Isus este Fiul mesianic al lui Dumnezeu, el a putut fi botezat. El avea să devină, aşadar, un membru aprobat al poporului lui Iehova, un discipol al lui Cristos. Natural, el trebuia atunci să fie răspunzător în faţa lui Dumnezeu, trebuia să ‘respecte toate lucrurile pe care le–a poruncit’ creştinilor. Dar această responsabilitate era însoţită de o perspectivă minunată: salvarea!

¹² Mai tîrziu, Pavel a scris că toţi creştinii trebuie să ‘continue să lucreze la salvarea lor cu teamă şi tremur’. Era posibil să facă lucrul acesta, „căci Dumnezeu este cel care, pentru buna sa plăcere eu·do·kiʹas], acţionează în voi, pentru ca totodată şi voi să vreţi şi să acţionaţi“. — Filipeni 1:12, 13.

13. Cum trebuiau să acţioneze creştinii faţă de aceia care nu erau nici dispuşi nici pregătiţi să se boteze tot atît de repede ca eunucul etiopian?

¹³ Nu toţi aceia care au intrat în contact cu adevăraţii creştini erau tot atît de dispuşi şi tot atît de pregătiţi ca etiopianul să progreseze cu rapiditate pînă la botez. Unii, care nu erau nici iudei nici prozeliţi nu ştiau nimic, sau aproape nimic despre Iehova şi despre căile sale; obiceiurile lor nu erau în conformitate cu normele sale de dreptate. Cum trebuia să–i considere creştinii? Ei trebuiau să urmeze exemplul lui Isus. Cu siguranţă, el nu a încurajat şi nici măcar nu a scuzat păcatul (Ioan 5:14). Totuşi, el s–a arătat indulgent faţă de păcătoşii care erau atraşi spre el şi care doreau să–şi armonizeze căile cu cele ale lui Dumnezeu. — Luca 15:1–7.

14, 15. În afară de creştinii unşi ce categorii de persoane asistau la întrunirile ţinute în Corint şi în ce mod era diferit progresul lor spiritual?

¹⁴ Observaţiile pe care le–a făcut Pavel cu privire la întrunirile organizate în Corint arată cu claritate că creştinii dădeau dovadă de indulgenţă faţă de cei care învăţau despre Dumnezeu. Vorbind despre darurile miraculoase ale spiritului care au dovedit că creştinismul primitiv avea binecuvîntarea lui Dumnezeu, Pavel a menţionat ‘credincioşii’ şi ‘necredincioşii’ (1 Corinteni 14:22). ‘Credincioşii’ erau cei care l–au acceptat pe Cristos şi au fost botezaţi (Fapte 8:13; 16:31–34). „Mulţi dintre corintenii care auziseră, începură să creadă şi să fie botezaţi.“ — Fapte 18:8.

¹⁵ În conformitate cu 1 Corinteni 14:24, unii ‘necredincioşi sau oameni obişnuiţi’ asistau, de asemenea, la întrunirile ţinute în Corint şi erau bine–veniţi.c Se pare că nu toţi au făcut aceleaşi progrese în ceea ce priveşte studiul şi aplicarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Probabil, unii comiteau încă păcate. Alţii, dimpotrivă, posedau o anumită măsură de credinţă, făcuseră deja schimbări în viaţa lor şi, înainte chiar de a se boteza, au început să vorbească altora despre ceea ce au învăţat.

16. Cum anume puteau să beneficieze aceste persoane de faptul că participau la întrunirile congregaţiei?

¹⁶ Desigur, niciuna din aceste persoane nebotezate nu trăia „în Domnul“ (1 Corinteni 7:39). Dacă în trecutul lor ele au comis serioase greşeli de ordin moral şi spiritual, se înţelege că le trebuia, fără îndoială, un anumit timp pentru a se conforma normelor divine. Atîta timp cît nu încercau în mod răutăcios să pricinuiască vreun rău purităţii congregaţiei sau să submineze credinţa membrilor ei, ele erau bine venite. Ceea ce vedeau şi auzeau cu ocazia întrunirilor putea ‘să le mustre’ deoarece ‘secretele inimii lor ajung să fie dezvăluite’. — 1 Corinteni 14:23–25; 2 Corinteni 6:14.

Aprobaţi de Dumnezeu pentru salvare

17. Ce împlinire a avut Luca 2:14 în secolul întîi?

¹⁷ Graţie predicării publice efectuate de creştinii botezaţi, mii de oameni din secolul I au auzit vestea bună. Ei au dat crezare celor auzite, s–au căit de conduita lor din trecut şi au fost botezaţi, făcînd o „declaraţie publică pentru salvare“ (Romani 10:10–15; Fapte 2:41–44; 5:14; Coloseni 1:23). Cei care au fost botezaţi pe vremea aceea, au fost aprobaţi, fără îndoială, de Iehova, căci el i–a uns cu spiritul sfînt, adoptîndu–i ca fii spirituali. Apostolul Pavel a scris: „El ne–a predestinat să fim adoptaţi pentru el ca fii, prin intermediul lui Isus Cristos, conform bunei plăceri [eu·do·kiʹan] a voinţei sale“ (Efeseni 1:5). Aşadar, prezicerea făcută în secolul I de către îngeri la naşterea lui Isus a început să se dovedească adevărată: „Pace (...) printre oamenii bunăvoinţei [sau oamenii pe care Dumnezeu îi aprobă]“. — Luca 2:14.

18. De ce creştinii unşi nu trebuiau să se considere aprobaţi o dată pentru totdeauna?

¹⁸ Pentru a păstra această pace, aceşti ‘oameni ai bunăvoinţei’ trebuiau ‘să continue să lucreze la salvarea lor cu teamă şi tremur’ (Filipeni 2:12). Acest lucru nu era uşor pentru că ei erau oameni imperfecţi. Ei trebuiau să reziste unor tentaţii şi presiuni de a face răul. Dacă ei s–ar fi lăsat tîrîţi în păcat, şi–ar fi pierdut aprobarea lui Dumnezeu. Aşadar, Iehova, în mod iubitor, a numit păstori spirituali care trebuiau să ajute ocrotind congregaţiile. — 1 Petru 5:2, 3.

19, 20. Ce măsuri a luat Dumnezeu pentru ca, creştinii botezaţi să poată continua să fie slujitorii săi aprobaţi?

¹⁹ Bătrînii congregaţiilor trebuiau să ia în considerare acest sfat al lui Pavel: „Chiar dacă un om face un pas greşit înainte de a fi conştient de lucrul acesta, voi, care aveţi calităţile spirituale necesare, încercaţi să–l restabiliţi pe un asemenea om în spiritul blîndeţii, veghiind fiecare asupra ta însuţi, ca să nu fii tentat şi tu“ (Galateni 6:1). Aşa cum putem să ne dăm seama, o persoană care a luat importanta decizie de a se boteza, îşi asumă o mai mare responsabilitate, întocmai ca şi străinul care devenea un prozelit circumcis în Israel. Totuşi, dacă un creştin botezat păcătuia, el putea să găsească un ajutor plin de iubire în sînul congregaţiei.

²⁰ În congregaţie, bătrînii puteau să ofere ajutor oricărei persoane care ajungea să comită un păcat grav. Iuda a scris: „Continuaţi să arătaţi îndurare celor care au îndoieli; salvaţi–i smulgîndu–i din foc. Şi continuaţi să le arătaţi îndurare altora, dar să faceţi aceasta cu teamă, urînd chiar şi veşmîntul interior murdărit de carne“ (Iuda 22, 23). Un membru botezat al congregaţiei, care primea acest ajutor, putea să continue să se bucure de aprobarea lui Iehova şi de pacea despre care au vorbit îngerii la naşterea lui Isus.

21, 22. Dacă cineva devenea un păcătos care nu se căia, ce măsură trebuia să fie luată împotriva lui şi ce trebuiau să facă membrii loiali ai congregaţiei? 

²¹ Deşi nu era o practică frecventă, se întîmpla ca în unele cazuri păcătosul să nu se căiască. Bătrînii trebuiau atunci să–l excludă cu scopul de a ocroti puritatea congregaţiei de orice contaminare. Acest lucru s–a întîmplat în Corint cînd un creştin botezat a persistat în întreţinerea unor relaţii imorale. Pavel le–a dat membrilor congregaţiei acest sfat: „Să nu aveţi nici o relaţie cu fornicatorii, nu în mod absolut cu fornicatorii acestei lumi, cu oamenii avizi, cu extorcatorii sau idolatrii. Astfel ar trebui pur şi simplu să ieşiţi din lume. Dar acum, eu vă scriu să încetaţi de a vă amesteca în compania cuiva numit frate, care este un fornicator sau un lacom, sau un idolatru, sau un defăimător, sau un beţiv, sau un extorcator; cu un astfel de om nici chiar să nu mîncaţi.“ — 1 Corinteni 5:9–11.

²² Întrucît acest bărbat din Corint se hotărîse să facă importantul pas al botezului, devenind astfel aprobat de Dumnezeu şi un membru al congregaţiei, excluderea sa era o chestiune serioasă. Pavel a precizat că, creştinii nu trebuie să continue să aibă relaţii cu acest bărbat deoarece el respinsese poziţia sa de slujitor aprobat al lui Dumnezeu. (Compară 2 Ioan 10, 11.) Referitor la astfel de creştini excluşi din congregaţie Petru a scris: „Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut cu exactitate calea dreptăţii, decît, după ce au cunoscut–o cu exactitate să se întoarcă de la porunca sfîntă care le–a fost transmisă. Cu ei s–a întîmplat ceea ce spune proverbul adevărat: «cîinele s–a reîntors la propria lui vărsătură.»“ — 2 Petru 2:21, 22.

23. În secolul I, în ce situaţie s–au menţinut faţă de Dumnezeu majoritatea creştinilor?

²³ În mod evident, Iehova nu mai putea să aprobe acest gen de indivizi, căci ei fuseseră excluşi pentru că au refuzat să se căiască de conduita lor rea (Evrei 10:38; compară 1 Corinteni 10:5.) Este clar că membrii congregaţiei care au fost excluşi nu constituiau decît o minoritate. Majoritatea acelora care primiseră „favoare nemeritată şi pace de la Dumnezeu“ şi care au fost ‘adoptaţi ca fii conform bunei plăceri a voinţei sale’ au rămas fideli. — Efeseni 1:2, 5, 8–10.

24. Ce întrebări merită acum să le acordăm atenţie?

²⁴ În general aşa stau lucrurile şi în timpul nostru. Să examinăm totuşi cum putem astăzi să–i ajutăm pe ‘necredincioşi şi pe oamenii obişnuiţi’ să devină aprobaţi de către Dumnezeu şi ce putem să facem pentru a–i ajuta dacă se întîmplă să se îndepărteze de calea dreaptă. Un articol în ediţia din 1 octombrie va trata aceste chestiuni.

[Note de subsol]

Îţi aminteşti?

◼ Potrivit Scripturilor cînd şi în ce mod pot oamenii imperfecţi să fie aprobaţi de Dumnezeu?

◼ Cum îi considera Dumnezeu pe străinii care locuiau în mijlocul poporului său, dar de ce trebuiau israeliţii să dea dovadă în acelaşi timp de prudenţă şi de toleranţă faţă de ei?

◼ Ce concluzie putem să tragem din faptul că unii „necredincioşi“ asistau la întrunirile creştine din Corint?

◼ Ce măsuri a luat Dumnezeu pentru a–i ajuta pe creştinii botezaţi să rămînă slujitorii săi aprobaţi?