A mustra „înaintea tuturor“

„Pe cel batjocoritor ar trebui să–l loveşti, pentru ca del neexperimentat să poată deveni înţelept; şi pe del înţelept ar trebui să–l mustri, pentru ca el să poată înţelege cunoştinţa.“ (Proverbe 19:25)

 1 In conformitate cu 1 Tim. 5:20, aceia care persistă în păcătuire trebuie mustraţi înaintea cui şi pentru ce?

CUM stau atunci lucrurile cu instrucţiunile lui Pavel către Timotei de a mustra „înaintea tuturor celor de faţă (literal greceşte, „în faţa tuturor“)“ pe aceia care persistă în păcat? Aceasta are un scop definit, anume că „restul de asemenea să poată avea frică“, adică, frica de a ajunge în aceeaşi cursă de păcătuire (1 Tim. 5:20). Ce împrejurări, atunci, cer mustrarea în acest mod şi cum poate fi ea făcută „în faţa tuturor“?

 2–4 Ce se poate spune în ceea ce priveşte aplicaţia frazei „înaintea tuturor celor de faţă“, şi ce exemple biblice ilustrează aceasta?

² Fraza „înaintea tuturor celor de faţă“ sau „în faţa tuturor“ nu este specifică în ceea ce priveşte aplicarea ei. Aceasta ar putea însemna că mustrarea este dată înaintea întregii adunări sau ea ar putea însemna că mustrarea este dată înaintea tuturor acelora care într-un mod oarecare sînt implicaţi sau sînt conştienţi de problemă, incluzînd martorii păcatului, şi care sînt prezenţi cînd răufăcătorul este mustrat. Oricare ar fi cazul, este evident că mustrarea trebuia să fie de natură publică mai degrabă decît pur şi simplu o afacere privată.a

³ Aceeaşi frază grecească găsită la 1 Timotei 5:20 este folosită de asemenea la Luca 8:45 cu privire ia femeia vindecată de scurgerea sîngelui de către Isus. Darea de seamă zice că ea „s-a descoperit înaintea tuturor (greceşte)“ în faţa întregului popor. Cauză pentru care ea l-a atins. Aceasta nu înseamnă clar că ea a făcut aceasta înaintea întregii popolaţii a oraşului (probabil Capernaum) ci înaintea acelora din mulţime care se întîmplase ca să fie acolo, care auziseră pe Isus întrebînd: „Cine s-a atins de mine?“ — Luca 8:43–47.

⁴ Oarecum în mod asemănător, apostolul Pavel zice despre faptul că mustrase pe Petru în Antiohia: „Dar atunci cînd am văzut că ei nu umblau drept după adevărul veştii bune, am spus lui Chifa (Petru) înaintea tuturor“ . . . în timp ce „înaintea tuturor“ putea să însemne aici înaintea întregii adunări adunate laolaltă, pronumele „tuturor“ putea să se refere de asemenea la aceia pe care Pavel îi menţionase, ‘aceia care nu umblau drept după adevărul veştii bune’. Aceasta ar putea să însemne că el şi-a rostit mustrarea sa nu într-o întrunire a adunării, ci poate la o masă, unde erau adunaţi credincioşii evrei, ca Petru care, se despărţiseră de ceilalţi. — Gal. 2:11–14.

 5 In absenţa unei reguli scripturale specifice, ce ne va călăuzi la această aplicaţie?

⁵ Deoarece noi nu putem fi dogmatici în ceea ce priveşte cît de cuprinzătoare este în aplicaţia ei fraza „înaintea tuturor celor de faţă“ s-ar părea că necesitatea existentă ar trebuia să ghideze în modul cum ea este aplicată. Dacă mustrarea necesită să fie adusă la cunoştinţa întregii adunări, atunci aceasta trebuia să fie făcută. Dacă nu, atunci ea trebuia să fie dată înaintea tuturor acelora care erau interesaţi în problemă sau care pentru un motiv sau altul trebuiau să tragă foloase din mustrare.

A SE LASA CONDUS DE IUBIREA LUI DUMNEZEU

 6 In conformitate cu scripturile, ce efect de control exercită iubirea în aceste probleme?

⁶ Există principii biblice care se opun comunicării inutile a fărădelegilor şi păcatelor altora. Biblia ca întreg arată că iubirea trebuie în general să îndemne pe cineva să acopere păcatele fratelui său mai degrabă decît în mod intenţionat de a atrage atenţia asupra lor (compară Prov. 10:12; 11:12, 13; 16:27; 17:9; 1 Petru 4:8). Iehova vorbeşte despre mustrarea unuia, care, în afară de faptul că a comis alte păcate, a expus sau „a dat în vileag o greşeală“ împotriva propriului său frate (Ps. 50:20, 21). Fiul lui Dumnezeu a dat regula divină care se aplică în toate cazurile: „Toate lucrurile, aşadar, pe care doriţi să vi le facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.“ (Mat. 7:12.) Nimeni dintre noi n-ar dori să se comunice public greşelile noastre, dacă nu există nici o necesitate reală. Pe de altă parte, dacă fraţii noştri trebuie să audă ceva pentru binele lor propriu, noi ar trebui să ne punem în locul lor şi să recunoaştem că noi înşine n-am dori dacă cineva ar reţine de la noi ceva important, ceea ce noi ar trebui să aflăm.

 7, 8. Ilustrează cum ar putea cauza mult necaz inutil comunicarea faptelor altuia?

⁷ Unde este necesat, publicarea greşelilor altuia, poate cauza multă pagubă inutilă. Pentru a ilustra, să examinăm cazul unei tinere femei atrăgătoare care pe baza lucrului ei trebuia să fie mult timp pe drum, într-o călătorie a comis de mai multe ori un păcat. Să presupunem că bătrînii au auzit despre aceasta de la altcineva şi avînd în vedere că tînăra femeie n-a venit la ei din propria ei iniţiativă, după ce au vorbit cu ea şi au hotărît că raportul era adevărat, ei s-au decis atunci să facă o comunicare înaintea adunării că ei au mustrat-o, dîndu-i numele. Ce ar gîndi adunarea? Unii au presupus că poate fapta era de natură sexuală, în timp ce în realitate se întîmplase cu totul altceva. In această călătorie particulară, tînăra femeie se găsea aproape de locuinţa ei şi se folosea de o ocazie să-şi viziteze familia, care nu erau martori. Ea obişnuia să fumeze şi influenţată de obiceiurile lor de fumat ea a slăbit şi de asemenea a fumat de un anumit număr de ori. In realitate, atunci, o comunicare către adunare care o numeşte pur şi simplu ca mustrată, ar putea cauza ca mulţi să-şi facă o icoană foarte deformată despre ea, rezultînd din presupuneri nejustificate şi din conjunctura falsă.

⁸ O situaţie asemănătoare ar putea implica pe un soţ care consumase atîta băutură alcoolică, acasă, de două ori încît se îmbătase. Iarăşi, dacă s-ar fi făcut o anunţare de mustrare înaintea adunării, unii din cei prezenţi ar fi putut să presupună că soţul era un adulter sau vinovat de vreun alt păcat grav, foarte departe de realitatea problemei. Cît de mare ar fi folosul — pentru persoanele individuale, cît şi pentru adunare — ar rezulta în realitate dintr-o astfel de comunicare, şi ar echilibra într-adevăr paguba produsă?

 9, 10. (a) Ce arată tratarea cazurilor faptelor rele în Israel în ceea ce priveşte comunicarea faptelor rele ale unei persoane individuale? (b) Despre măsurile severe în legătură cu ce fel de păcate trebuiau israeliţii să afle şi să se teamă?

⁹ Principiul de a nu publica greşeala unei persoane afară de cazul cînd este necesar, se pare a-şi găsi sprijinul, din procedura generală urmată de israelul după carne sub legămîntul legii. Regulamentul Bibliei şi dările de seamă arată că cazurile de fapte grave au fost aduse înaintea bătrînilor cetăţii la porţi, cînd, înainte de toate erau implicate controverse, ca în cazurile cînd cel învinuit nu recunoştea de a fi făcut rău altuia şi de asemenea cînd, comunitatea ca întreagă era grav afectată sau primejduită de fapta rea. — Vezi Aid to Bible Understanding, pag. 384, 385, 1053, 1054.

¹⁰ Expresia folosită de apostol la 1 Timotei 5:20, că „restul de asemenea poate avea teamă“, aduce aminte la referinţele din legămîntul legii, la acţiunea puternică luată împotriva acestor răufăcători, fraza fiind folosită, că „tot israelul va auzi şi se va teme şi nu va mai face nimic din nou un lucru atît de rău ca acesta în mijlocul vostru“. Dar este vrednic de notat că păcatele implicate erau fie din acelea care puteau cauza primejdie gravă comunităţii, inclusiv instigaţia şi sprijinirea apostaziai (cădere de la credinţă), păcate care erau supuse pedepsei cu moartea, fie ele erau păcate care deja ajunseseră la cunoştinţa publică, cum ar fi punerea de mărturie falsă în public în faţa tribunalului — Deut. 13:6–11; 17:8–13; 19:15–20.

11, 12. La ce atitudine a încurajat Isus după Matei 18:15–17 în armonie cu păcatele grele la care s-a referit sfatul său?

¹¹ Instrucţiunile lui Isus la Matei 18:15–17 accentuează, de asemenea un interes corect cu probleme private, pe cît posibil să fie tratate privat. Pasajul înrudit la Luca 17:3, 4 arată că acest sfat se ocupă de păcate comise de o persoană individuală împotriva alteia. Isus a spus că problema nu trebuia făcută cunoscută public împotriva celui ce a păcătuit dar, mai degrabă, trebuia să meargă la cel învinuit şi să îndrepte lucrurile în privat. Aceasta ar putea avea un efect bun, răufăcătorul observînd prudenţa arătată în a nu publica problema şi prin aceasta el să devină mai receptiv la mustrare. Chiar dacă eforturile private au dat greş, problema nu trebuia să fie răspîndită în public, ci, în schimb, acela împotriva căruia s-a păcătuit, ar trebui să-şi înnoiască eforturile, în timp ce ia cu sine unul sau doi. Numai dacă acest mic grup de asemenea nu reuşeşte, problema ar fi adusă „în faţa adunării“ (evident înţelegîndu-se prin aceasta membrii ei reprezentativi, bătrînii; compară Numeri 35:12, 24, 25 cu Deutr. 19:12; Iosua 20:4).

¹² Ar trebui să se noteze că păcatele contemplate în sfatul lui Isus erau în realitate păcate grave, deoarece el spune că nereuşita de a reacţiona la mustrarea adunării ar duce la excomunicare (Mat. 18:17). Si totuşi, în ciuda gravităţii lor, aceste păcate nu trebuiau făcute de cunoscut decît numai atunci cînd împrejurările o cereau. Si, în timp ce acest sfat se raportează direct la păcate comise de către o persoană individuală împotriva alteia, se pare evident că principiul pe care Fiul lui Dumnezeu l-a dat de a evita publicitatea inutilă trebuia să se aplice în toate cazurile indiferent de felul de fapte rele despre care ar fi vorba.

13. Cînd ar trebui aşadar ca cineva în mod logic să fie mustrat în faţa întregii adunări şi cînd ar trebui aceasta să se întîmple „cu severitate“?

¹³ Din toată dovada scripturală s-ar părea că ocaziile cînd cei ce păcătuiesc necesită să fie mustraţi înaintea întregii adunări, ar fi limitate la cazurile de păcate grele, care sînt sau care vor putea să devină cunoscute în general, sau la cazurile cînd mai multe eforturi private la aducerea de căinţă şi la întoarcerea de la fapta cea rea au adus rezultate nesigure şi o anumită primejdie este posibilă pentru adunare, o primejdie, din faţa căreia membrii adunării vor trebui să fie avertizaţi, pentru ca să se poată feri de ea.b Unde fapta rea este o sursă de răspîndirea necazului pentru adunare, mustrarea necesită să fie „cu severitate“ şi să persiste pînă cînd păcatele sînt curăţate. — Tit. 1:13.

A ROSTI O MUSTRARE PUBLICA

14 Pentru ce un comunicat care declară pur şi simplu că cineva a fost mustrat nu îndeplineşte într-adevăr instrucţiunile cu privire la ‘a mustra înaintea tuturor celor de faţă’? Ce este necesar?

¹⁴ Mustrarea efectivă asupra persoanei care persistă în faptele sale rele cere folosirea dovezii convingătoare din Cuvîntul lui Dumnezeu. Citirea unei comunicări în faţa unui grup că o persoană „a fost mustrată“ n-ar putea fi în sine un caz de ‘mustrare înaintea tuturor celor prezenţi’. Comunicarea în sine spune că „a fost mustrată“, arătînd că mustrarea este ceva ce s-a făcut în trecut — şi evident nu în prezenţa acelora care aud comunicarea căci astfel ei n-ar trebui să audă o asemenea comunicare. Comunicarea ar putea fi numită o ‘certare înaintea tuturor celor de faţă’, dar nu este în ea însăşi o mustrare. Ea este o acuzaţie sau o demascare, adevărată, dar nu una însoţită de dovada convingătoare, care caracterizează mustrarea. Pentru a comunica o mustrare reală în faţa adunării, trebuie dovedit cu accent asupra a ceea ce Cuvîntul lui Dumnezeu spune despre anumite păcate. Aceasta este important, dacă la ascultător ar trebui să fie trezită o teamă plăcută lui Dumnezeu, de a nu cădea în acelaşi păcat (2 Tim. 4:2).

15, 16 Este numirea unei persoane esenţială pentru mustrarea lui „înaintea tuturor celor de faţă“, şi cum este demonstrată aceasta în 1 Cor. 14:23–25?

¹⁵ Trebuie răufăcătorul mustrat cu numele pentru ca el să fie mustrat „în faţa tuturor“? Deoarece Scripturile însăşi nu dau nici o indicaţie, că trebuie să se amintească numele, s-ar părea că aceasta, de asemenea depinde de necesitatea existentă. Pentru ca mustrarea să poată fi dată la o întrunire publică, fără identificarea cu numele celor sau celui mustrat este cu toate acestea evident.

¹⁶ De exemplu în prima sa scrisoare către corinteni, apostolul Pavel descrie unul din afară care a venit să viziteze o întrunire creştină. Acest străin ar fi putut să nu priceapă dinainte nedreptatea acţiunilor şi modul său de viaţă trecut. El nu simţea nevoia de căinţă. Dar apostolul spune că, la auzirea acelora care vorbesc despre adevărul lui Dumnezeu, această persoană este „mustrată“ convinsă de păcatul său, (An American Translation, de către toţi) el este îndeaproape examinat de toţi; secretele inimii sale devin cunoscute, nu este necesar ca toţi cei prezenţi să–l amintească cu numele, deoarece este un străin pentru ei. Dar adevărurile puternice pe care ei le vorbesc îl fac să se vadă într-o lumină complet nouă şi inima sa îl îndeamnă la căinţă.“ — 1 Cor. 14:23–25.

17 Pentru ce unii din Creta au avut nevoie de mustrare severă? Cum putea Tit să continue a-i mustra?

¹⁷ Scriind lui Tit care se găsea pe insula Creta, Pavel l-a îndemnat să „continue să mustre (pe anumiţi inşi) cu severitate, ca ei să poată fi sănătoşi în credinţă.“ Motivul pentru care aceştia necesitau mustrare severă, era acela că ei erau tulburători în adunare. Ei erau ‘flecari, împotrivitori, nesupuşi şi amăgitori ai minţii, care buimăceau familii întregi, învăţînd lucruri pe care nu trebuiau să le înveţe; alţii s-au dedat la minciună şi la trîndăvie. Pentru a „continua“ sau a persista în a-i mustra, se pare improbabil că Tit ar fi citit în mod repetat anumite nume cu comunicări periodice că aceştia aveau o comportare rea. Mai degrabă el atrăgea atenţia tot mereu în convorbiri private şi în întruniri publice asupra Cuvîntului lui Dumnezeu şi asupra poruncilor sale cu privire la aceste păcate. Prin aceasta, adunarea trebuia să fie în stare să identifice pe oricine care le practica ca o influenţă rea, de care trebuia să se ferească. Sfatul biblic clar, a ajutat întreaga adunare să dezvolte o frică sănătoasă, de a se abţine de la astfel de comportări (Tit 1:9–13; compară 2 Tim. 4:2–4; 2 Tes. 3:6–15).c

18 Ce împrejurări ar reclama în particular mustrarea faptelor rele în întrunirile adunării?

¹⁸ Dacă un membru al adunării este acuzat de a fi căzut în comiterea unei fapte rele, păstorii adunării, fără îndoială, pot trata cazul cu respectivul într-o convorbire personală. Dacă ei însă au motivul de a presupune că alţii vor încerca să comită acelaşi fel de păcat, ei ar trebui să-şi folosească timp în adunări (întruniri), pentru a comunica o mustrare cu privire la păcatul respectiv, cu totul indiferent, dacă problema a devenit cunoscută în public sau a făcut vîlvă în public.

19 In ce împrejurări ar putea bătrînii să simtă recomandabil să facă un comunicat scurt şi să dea numele răufăcătorului?

¹⁹ Dacă ei socotesc că împrejurările cer aceasta, ei ar putea să dea chiar numele persoanei (cu toate că fac aceasta separat de orice cuvîntare asupra subiectului) declarînd că ei l-au mustrat. Unde s-a făcut vîlvă, aceasta ar putea face în stare pe membrii adunării să apere adunarea împotriva acelora care ar putea s-o acuze că a trecut cu vederea o faptă rea. Chiar în cazul cînd fapta nu este larg cunoscută, sau a fost practicată în mod secret, bătrînii ar putea să găsească necesar să facă aceasta. De exemplu un tînnară ar putea să cadă într-o anumită comportare indecentă (nu neapărat necesar curvie) cu cîteva femei tinere, mergînd de la unul la altul. După ce a fost mustrat, el ar putea să exprime căinţă. Totuşi, bătrînii ar putea încă să simtă anumite rezerve cu privire la el. Poate el a fost sfătuit în trecut şi ar putea să fi arătat o lipsă de hotărîre de a evita fapta rea. Bătrînii ar putea simţi că turma are nevoie de un anumit comunicat, astfel încît toţi membrii individuali ai adunării, şi mai cu seamă tinerele surori, ar avea nevoie de o anumită măsură de prevedere în societatea acestui tînăr. Ei ar putea să anunţe că l-au mustrat, declarînd numele lui.

20 Numai cînd este făcut un comunicat scurt, ce, de asemenea, este necesar pentru adunare, pentru „a se teme“ de căderea într-o faptă rea asemănătoare?

²⁰ Bineînţeles, unde a fost făcut un scurt comunicat de acest fel, dacă păcatul în sine a fost făcut în mod secret, cei mai mulţi din adunare n-ar avea o idee despre ce faptă rea ar putea fi vorba, pentru a se feri de ea. Ei ar putea cu greu să se aştepte să se teamă de a nu cădea oarecum în ceea ce ei nu cunosc ce este. Astfel, la o altă întrunire, un bătrîn ar putea da informaţii biblice tratînd felul particular al faptei rele implicate, arătînd cum se întîmplă că oamenii cad în el şi pentru ce este atît de condamnabil şi de vătămător, precum şi dînd un sfat sănătos în sensul de a întări pe cineva împotriva căderii într-o astfel de cursă. Cu ocazia unei asemenea vorbiri, cu toate acestea, nu se va menţiona nici un nume.

21 Chiar dacă nu s-a menţionat nici un nume, cum ar putea fi protejaţi membrii adunării împotriva răufăcătorilor sau să fie avertizaţi că aceia, a căror păcătuire produce evident efecte ulterioare, au fost într-adevăr mustraţi înaintea tuturor?

²¹ De fapt, bătrînii ar putea socoti că o astfel de vorbire este tot ceea ce este necesar, căci chiar dacă nu s-a anunţat nici un nume la o întrunire anterioară, vorbirea ar putea fi suficientă pentru a asigura tuturor informaţia de care membrii adunării au nevoie, pentru a se apăra pe ei înşişi în caz că respectivul s-ar apropia de ei şi din nou ar folosi tacticile asemenea celor descrise în vorbire. Sau să considerăm cazul unde un act de imoralitate rezultă într-o sarcină în afara căsătoriei sau duce la un divorţ pe motive de adulter. O vorbire cum poate fi implicată o persoană individuală în păcate sexuale ar putea include avertismentul că noi n-ar trebui să gîndim că la noi nu s-ar putea întîmpla aşa ceva, căci s-a întîmplat în adunarea noastră şi noi regretăm să zicem că aceasta produce acum aceste rezultate nefericite. Cu toate că nu s-a dat nume, fie înainte, fie în decursul sau după vorbire, adunarea ar şti, cînd vede sarcina rezultată sau acţiunea de divorţ că mustrarea fusese într-adevăr dată.

22 (a) Ce responsabilitate scripturală au bătrînii cu privire la fapta rea şi la aceia care cad în ea? (b) Cu toate că este arătată milă, pentru ce cel ce păcătuieşte plăteşte întotdeauna pentru păcatul său?

²² Ca păstori, bătrînii adunării pot vindeca, mustra, dojeni (certa, 2 Tim. 4:2, Kingdom Interlinear Translation), poate îndrepta şi disciplina prin folosirea Cuvîntului lui Dumnezeu. (Gal. 6:1; 2 Tim. 3:16; Iac. 5:14–16). Ei ar putea de asemenea să „certe“ prin excomunicarea celor ce nu se căiesc (1 Cor. 5:1–13; 2 Cor. 2:6–8). Milă ar putea fi arătată de către adunare, dar aceasta nu înseamnă că păcătoşii pot scăpa fără pedeapsă. Căci deşi căinţa ar putea cîştiga mila lui Iehova, păcatul va aduce consecinţe inevitabile. Efectele acţiunii păcatului produc întotdeauna necazuri fie mici, fie mari răufăcătorului, atît în privinţă mintală, emoţională, fie chiar fizică şi marerială. Totuşi vina de pe urma căreia suferă, o poartă el însuşi. El seceră ceea ce a semănat. — Galateni 6:6, 8.

23 Care este calea înţeleaptă, pe care noi toţi trebuie s-o apucăm cu încredere şi răbdare?

²³ In mod înţelept, atunci, să ne străduim cu toţii să „semănăm“, nu în carnea decăzută şi în tendinţele ei corupte, ci în spirit, cunoscînd că putem să „secerăm viaţă veşnică din spirit“. Da, „să nu cedăm în a face ceea ce este bine, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu cădem de oboseală“, dacă căutăm dreptatea care ne asigură aprobarea lui Dumnezeu şi binecuvîntările sale bogate. — Gal. 6:8, 9.

[Note de subsol]