Unde se află morţii?

„PĂMÂNTUL este o piaţă; cerul este locuinţa noastră“, spun membrii tribului yoruba din Africa de Vest. Acest punct de vedere îşi găseşte ecoul în multe religii. El transmite ideea că pământul este asemenea unei pieţe pe care o vizităm pentru scurt timp, după care plecăm. Potrivit acestei concepţii, la moarte noi mergem în ceruri, adevărata noastră locuinţă.

Biblia învaţă că unii oameni merg la cer. Isus Cristos le-a zis apostolilor săi fideli: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. . . . Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi“. — Ioan 14:2, 3.

Cuvintele lui Isus nu vor să spună că toţi oamenii buni merg la cer sau că cerul este locuinţa omenirii. Unii sunt luaţi la cer în legătură cu guvernarea exercitată asupra pământului. Iehova Dumnezeu a ştiut că guvernele umane nu aveau să administreze vreodată cu succes afacerile pământului. De aceea, el a făcut pregătiri în vederea unui guvern ceresc, sau Regat, care avea să preia în final controlul asupra pământului şi să-l transforme în Paradisul pe care îl plănuise el iniţial (Matei 6:9, 10). Isus avea să fie Regele Regatului lui Dumnezeu (Daniel 7:13, 14). Alţi oameni aveau să fie selectaţi din omenire pentru a guverna împreună cu el. Biblia a profeţit că cei luaţi la cer aveau să fie „o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru“ şi că aveau să ‘împărăţească pe pământ’. — Apocalipsa 5:10.

Cine merge la cer?

Având în vedere marea responsabilitate pe care urmează s-o aibă aceşti conducători cereşti, nu ne surprinde faptul că ei trebuie să îndeplinească nişte cerinţe stricte. Cei ce merg la cer trebuie să aibă o cunoştinţă exactă despre Iehova şi să i se supună (Ioan 17:3; Romani 6:17, 18). Li se pretinde să exercite credinţă în jertfa de răscumpărare a lui Isus Cristos (Ioan 3:16). Însă mai este nevoie de ceva. Ei trebuie să fie chemaţi şi aleşi de Dumnezeu prin Fiul său (2 Timotei 1:9, 10; 1 Petru 2:9). În plus, ei trebuie să fie creştini botezaţi care sunt „născuţi din nou“, zămisliţi de spiritul sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 1:12, 13; 3:3–6). De asemenea, ei trebuie să-şi păstreze integritatea faţă de Dumnezeu până la moarte. — 2 Timotei 2:11–13; Apocalipsa 2:10.

Milioane şi milioane de oameni care au trăit şi au murit nu au întrunit aceste cerinţe. Mulţi nu au prea avut ocazia să audă despre adevăratul Dumnezeu. Alţii nu au citit niciodată Biblia şi cunosc puţine lucruri, dacă nu chiar nimic, despre Isus Cristos. Chiar şi dintre adevăraţii creştini din zilele noastre puţini au fost aleşi de Dumnezeu pentru viaţă cerească.

În consecinţă, numărul celor ce merg la cer avea să fie relativ mic. Isus s-a referit la ei ca la o „turmă mică“ (Luca 12:32). Mai târziu, apostolului Ioan i s-a revelat că cei „răscumpăraţi de pe pământ“ pentru a guverna cu Cristos în cer aveau să fie doar 144 000 (Apocalipsa 14:1, 3; 20:6). În comparaţie cu miliardele de oameni care au trăit pe pământ, acesta este un număr într-adevăr mic.

Cei ce nu merg la cer

Ce se întâmplă cu cei ce nu merg la cer? Suferă ei într-un loc de chin etern, aşa cum învaţă unele religii? Bineînţeles, nu, deoarece Iehova este un Dumnezeu al iubirii. Părinţii iubitori nu-şi aruncă fiii în foc, nici Iehova nu-i torturează pe oameni în felul acesta. — 1 Ioan 4:8.

Perspectiva marii majorităţi a celor care au decedat este învierea într-un paradis terestru. Biblia spune că Iehova a creat pământul „ca să fie locuit“ (Isaia 45:18). Psalmistul a declarat: „Cerurile sunt cerurile DOMNULUI, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor“ (Psalmul 115:16). Pământul, nu cerul, a fost desemnat să fie locuinţa permanentă a omenirii.

Isus a profeţit: „Vine ceasul când toţi cei din morminte[le comemorative, NW] vor auzi glasul Lui [al lui Isus, «Fiul Omului»] şi vor ieşi din ele“ (Ioan 5:27–29). Apostolul creştin Pavel a afirmat: „Am în Dumnezeu nădejdea . . . că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Faptele 24:15). Aflat pe stâlpul de tortură, Isus i-a promis unui răufăcător penitent viaţă prin intermediul unei învieri într-un paradis terestru. — Luca 23:43.

Dar care este starea actuală a morţilor care vor fi înviaţi la viaţă pe pământ? Un eveniment din ministerul lui Isus ne ajută să răspundem la această întrebare. Prietenul său Lazăr decedase. Înainte de a se duce ca să-l învie, Isus le-a spus discipolilor Săi: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn“ (Ioan 11:11). Aşadar, Isus a comparat moartea cu somnul, un somn adânc fără vise.

Somnul morţii

Alte versete biblice se armonizează cu această idee a adormirii în moarte. Ele nu învaţă că oamenii au un suflet nemuritor care, la moarte, trece în domeniul spiritual. Dimpotrivă, Biblia spune: „Cei morţi nu ştiu nimic . . . dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit . . . în Locuinţa Morţilor [mormântul], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“ (Eclesiastul 9:5, 6, 10). În plus, psalmistul a declarat că omul „se întoarce în pământ; şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile“. — Psalmul 146:4.

Aceste versete scripturale arată clar că cei ce dorm în moarte nu ne pot vedea sau auzi. Ei sunt incapabili să aducă vreo binecuvântare sau vreo nenorocire. Ei nu se află în ceruri, nici nu locuiesc într-o comunitate de strămoşi. Ei sunt lipsiţi de viaţă, nonexistenţi.

Cei ce adorm acum în moarte şi sunt în memoria lui Dumnezeu vor fi treziţi, la timpul fixat de el, la viaţă pe un pământ paradiziac. Acesta va fi un pământ curăţat de poluare, de tulburări şi de problemele cu care se confruntă în prezent omenirea. Ce timp fericit va fi acela! În acest paradis, ei vor avea perspectiva de a trăi veşnic, deoarece Psalmul 37:29 ne dă asigurarea: „Cei drepţi vor stăpâni pământul şi îl vor locui pe vecie“.

[Chenarul de la paginile 6, 7]

AM ABANDONAT ÎNCHINAREA LA MORŢI

„Când eram copil, îl ajutam pe tata cu ocazia jertfelor pe care i le aducea cu regularitate tatălui său decedat. Odată, după ce tatăl meu s-a refăcut în urma unei boli cumplite, vraciul i-a spus că, în semn de apreciere pentru însănătoşirea sa, ar trebui să-i ofere tatălui său decedat o jertfă constând dintr-un berbec, igname, nuci de cola şi lichior. Tata a mai fost sfătuit să-i roage pe strămoşii săi decedaţi să-l ocrotească de o viitoare boală sau nenorocire.

Mama a cumpărat cele necesare pentru jertfă, aceasta urmând să fie oferită la mormântul bunicului meu. Mormântul se afla chiar lângă casa noastră, conform obiceiului local.

Prietenii, rudele şi vecinii au fost invitaţi să asiste la jertfă. Tata, îmbrăcat elegant, potrivit ocaziei, stătea pe un scaun în faţa mormântului unde erau aşezate în rând mai multe cranii de capre ce fuseseră utilizate pentru jertfele anterioare. Misiunea mea era de a turna vin dintr-o sticlă într-un pocal mic, pe care îl înmânam tatălui meu. Apoi, el îl vărsa pe pământ ca jertfă. Tata a invocat de trei ori numele tatălui său şi l-a rugat să-l ocrotească de nenorociri viitoare.

S-au oferit nuci de cola, şi un berbec a fost înjunghiat, fiert şi consumat de cei prezenţi. Am mâncat şi eu împreună cu ei şi am dansat în cântecul şi bătaia tobelor. Tata a dansat foarte frumos şi corect, în pofida anilor care îl apăsau. Din când în când, el se ruga ca strămoşii săi să-i binecuvânteze pe toţi cei prezenţi, în timp ce oamenii, inclusiv eu, răspundeam Ise, însemnând ‘Aşa să fie’. Eu îl urmăream pe tata cu viu interes şi cu admiraţie şi doream cu ardoare să vină ziua când aveam să fiu suficient de mare pentru a le aduce jertfe strămoşilor decedaţi.

În pofida multelor jertfe oferite, pacea ocolea totuşi familia noastră. Deşi mamei îi rămăseseră în viaţă trei fii, nici una dintre cele trei fiice care i s-au născut nu au trăit prea mult; toate au decedat când erau mici. Când mama a rămas din nou însărcinată, tata a adus jertfe complicate pentru ca bebeluşul să se nască sănătos.

Mama a mai născut o fată. Doi ani mai târziu, fetiţa s-a îmbolnăvit şi a murit. Tata a consultat vraciul, care i-a spus că un duşman era răspunzător de moarte. Vraciul i-a spus că pentru ca ‘sufletul’ copilului să contraatace erau necesare pentru jertfă o bucată de lemn arzând, o sticlă de lichior şi un căţeluş. Lemnul arzând trebuia pus pe mormânt, lichiorul trebuia stropit pe mormânt, iar căţeluşul trebuia înmormântat de viu lângă mormânt. Se presupunea că acesta va trezi sufletul fetei decedate pentru a-şi răzbuna moartea.

Eu am dus sticla de lichior şi lemnul arzând la mormânt, iar tata a dus căţeluşul, pe care l-a înmormântat conform instrucţiunilor vraciului. Cu toţii credeam că în interval de şapte zile sufletul fetei decedate avea să distrugă persoana care îi cauzase moartea prematură. Au trecut două luni şi nici un deces nu a fost raportat în împrejurimi. Eram dezamăgit.

Aveam pe atunci 18 ani. La scurt timp după aceea i-am întâlnit pe Martorii lui Iehova, care mi-au arătat din Scripturi că morţii nu pot să le facă nici bine, nici rău celor vii. Deoarece cunoştinţa despre Cuvântul lui Dumnezeu a prins rădăcini în inima mea, i-am spus tatălui meu că nu-l mai puteam însoţi pentru a aduce jertfe celor morţi. La început el s-a supărat pe mine pentru că îl părăsisem, după cum spunea el. Dar când a observat că nu eram dispus să renunţ la noua mea credinţă el nu s-a împotrivit să mă închin lui Iehova.

La 18 aprilie 1948 mi-am simbolizat dedicarea prin botezul în apă. De atunci, continuu să-i slujesc lui Iehova cu multă bucurie şi satisfacţie, ajutându-i pe alţii să se elibereze de închinarea la strămoşii decedaţi, care nici nu ne pot ajuta, nici nu ne pot face rău.“ — Relatată de J. B. Omiegbe, Benin, Nigeria.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

Va fi mare bucurie atunci când morţii vor fi înviaţi pe un pământ paradiziac.