Nestemate din Evanghelia lui Ioan
SPIRITUL lui Iehova l–a inspirat pe bătrînul apostol Ioan să aştearnă în scris o relatare emoţionantă despre viaţa lui Isus şi serviciul său sacru. Această evanghelie a fost scrisă la Efes sau în împrejurimile acestuia, aproximativ în anul 98 e.n. Dar ce aspecte caracterizează această relatare, şi care sînt cîteva din nestematele pe care le conţine ea?
În mare parte complementară
Ioan a fost selectiv. El a repetat puţine dintre faptele relatate deja de Matei, Marcu şi Luca. În mod cert, relatarea sa de martor ocular este în mare parte complementară, dat fiind faptul că peste 90 % din evenimentele relatate de el nu sînt menţionate în celelalte evanghelii. De exemplu, numai Ioan vorbeşte despre existenţa preumană a lui Isus şi spune că „Cuvîntul a devenit carne“ (1:1–14). În timp ce ceilalţi evanghelişti arată că Isus a curăţat templul la sfîrşitul serviciului său sacru, Ioan precizează că Isus Cristos a făcut acest lucru şi la începutul serviciului său (2:13–17). Numai acest apostol înaintat în vîrstă relatează unele miracole înfăptuite de Isus cum ar fi transformarea apei în vin, învierea lui Lazăr şi pescuirea miraculoasă care a avut loc după învierea sa. — 2:1–11; 11:38–44; 21:4–14.
Toţi evangheliştii istorisesc cum a instituit Isus Comemorarea morţii sale, dar numai Ioan arată că în seara respectivă Cristos le–a dat apostolilor o lecţie de umilinţă spălîndu–le picioarele. În plus, numai Ioan relatează discuţiile de la inimă la inimă pe care le–a avut Isus cu ei şi rugăciunea pe care a rostit–o în favoarea lor cu acea ocazie. — 13:1—17:26.
În această evanghelie, atunci cînd este menţionat numele Ioan, se referă la Ioan Botezătorul, în timp ce despre sine însuşi, redactorul vorbeşte ca despre ’discipolul pe care–l iubea Isus‘ (13:23). Desigur, apostolul îl iubea pe Isus; cît despre noi, iubirea noastră pentru Cristos creşte atunci cînd Ioan îl descrie ca fiind Cuvîntul, pîinea vieţii, lumina lumii, Păstorul excelent, calea, adevărul şi viaţa (1:1–3, 14; 6:35; 8:12; 10:11; 14:6). Această descriere este în armonie cu scopul declarat al lui Ioan: „Dar acestea au fost scrise pentru ca să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu şi, crezînd, să aveţi viaţă veşnică datorită numelui său.“ — 20:31.
Umilinţă şi bucurie
Evanghelia lui Ioan îl prezintă pe Isus ca fiind Cuvîntul şi Mielul care face ispăşire pentru păcat, istorisind totodată miracole care demonstrează faptul că El este „Sfîntul lui Dumnezeu“ (1:1—9:41). Printre altele, relatarea scoate în evidenţă umilinţa şi bucuria lui Ioan Botezătorul. Deşi a fost precursorul lui Cristos el a zis: „Nu sînt demn să–i dezleg legăturile de la sandale“ (1:27). Sandalele erau legate prin intermediul unor curele sau şireturi din piele. Uneori, un sclav era cel care dezlega şireturile şi purta sandalele unei persoane, deoarece era vorba despre o sarcină umilă. Utilizînd această expresie, Ioan Botezătorul şi–a dovedit umilinţa şi a arătat că a înţeles cît era el de neînsemnat în comparaţie cu Stăpînul său. Lecţia dată de Ioan Botezătorul este excelentă, deoarece numai cei umili sînt demni să–i slujească lui Iehova şi Regatului său mesianic. — Psalm 138:6; Proverbe 21:4.
În loc să fie gelos pe Isus, dînd dovadă de orgoliu, Ioan Botezătorul a spus: „Prietenul mirelui, cînd stă şi îl ascultă încearcă multă bucurie din cauza vocii mirelui. Această bucurie deci, care este a mea, a devenit completă“ (3:29). În calitate de reprezentant al mirelui, prietenul mirelui conducea tratativele în vederea căsătoriei, organizînd uneori nunta şi înmînînd cadouri miresei precum şi preţul pentru mireasă tatălui acesteia. Acest reprezentant avea toate motivele să se bucure atunci cînd misiunea sa era îndeplinită. În mod similar, Ioan s–a bucurat să–i conducă la Isus pe cei dintîi componenţi ai miresei lui (Apocalips 21:2, 9). Întocmai după cum serviciile aduse de prietenul mirelui durau o perioadă scurtă de timp, tot la fel, misiunea lui Ioan s–a încheiat repede. El a continuat să descrească în timp ce Isus a continuat să crească. — Ioan 3:30.
Interesul lui Isus faţă de oameni
Lîngă puţul unei fîntîni situate în apropiere de oraşul Sihar, Isus a vorbit cu o samariteancă despre apa simbolică ce conferă viaţă eternă. Cînd au sosit discipolii, „s–au mirat pentru că vorbea cu o femeie“ (4:27). De ce au reacţionat ei în felul acesta? Deoarece evreii îi dispreţuiau pe samariteni şi nu aveau legături cu ei (4:9; 8:48). În plus, nu era un lucru normal ca un învăţător evreu să vorbească cu o femeie în public. Dar compasiunea şi interesul pe care le manifesta Isus faţă de oameni l–au determinat să le depună mărturie, iar drept rezultat, locuitorii oraşului „veneau la el“. — 4:28–30.
În virtutea interesului pe care–l manifesta faţă de oameni, Isus a zis: „Dacă îi este cuiva sete, să vină la mine şi să bea“ (7:37). Prin aceste cuvinte, Isus făcea în mod evident aluzie la un obicei care era asociat sărbătorii corturilor, eveniment care dura opt zile. În fiecare dimineaţă timp de şapte zile, un preot aducea apă din iazul Siloam şi o vărsa pe altarul templului. Se spune că acest gest reprezenta printre altele turnarea spiritului. Începînd de la sărbătoarea Zilei a Cincizecea a anului 33 e.n., spiritul lui Dumnezeu i–a impulsionat pe discipolii lui Isus să ducă apele dătătoare de viaţă la oamenii de pe întregul pămînt. Numai de la Iehova, „izvorul de apă vie“, şi prin intermediul lui Cristos, se poate primi viaţa eternă. — Ieremia 2:13; Isaia 12:3; Ioan 17:3.
Păstorul excelent se îngrijeşte de oi
Interesul lui Isus faţă de oameni reiese în mod evident din rolul său de Păstor excelent care se îngrijeşte de discipolii săi, comparaţi cu „oile“. Chiar în timp ce se apropia momentul morţii sale, Isus le–a dat discipolilor săi sfaturi iubitoare şi s–a rugat pentru ei (10:1—17:26). Spre deosebire de un hoţ sau de un tîlhar, el a intrat pe uşă în ţarcul oilor (10:1–5). Ţarcul era un loc îngrădit unde erau adăpostite oile pe parcursul nopţii pentru a le proteja de hoţi şi de animale de pradă. Împrejmuirea consta într–un zid de piatră deasupra căruia erau puse probabil ramuri de plante cu spini, iar intrarea era păzită de un portar.
În acelaşi ţarc puteau fi adăpostite turmele mai multor păstori, dar oile nu ascultau decît de glasul păstorului căruia–i aparţineau. În cartea sa, Manners and Customs of Bible Lands (Datini şi obiceiuri din ţinuturile biblice), Fred H. Wight afirmă: „Cînd este nevoie ca mai multe turme de oi să fie separate una de alta, fiecare păstor se ridică pe rînd în picioare şi strigă: «Tahouu! Tahouu!» sau scoate un strigăt asemănător pe care–l alege el. Animalele îşi înalţă capul şi, după un moment de confuzie generală, fiecare începe să–şi urmeze păstorul său. Ele cunosc foarte bine tonul vocii păstorului căruia îi aparţin. Se întîmplă adesea ca persoane străine să facă uz de acelaşi strigăt de chemare dar tentativele lor de a face ca oile să–i urmeze eşuează întotdeauna.“ Este interesant de notat că Isus a zis: „Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc, şi ele mă urmează. Şi eu le dau viaţă veşnică“ (10:27, 28). Atît „turma mică“ cît şi „alte oi“ răspund la glasul lui Isus, îi urmează îndrumarea şi se bucură de îngrijirile sale tandre. — Luca 12:32; Ioan 10:16.
Fiul lui Dumnezeu un exemplu de fidelitate
Cristos i–a rămas întotdeauna fidel lui Dumnezeu şi a fost un exemplu de păstor plin de iubire pe tot parcursul vieţii sale pămînteşti. Compasiunea sa a ieşit în evidenţă şi cu ocazia apariţiilor sale care au avut loc după învierea sa. Interesul său plin de compasiune faţă de alţii l–a determinat pe Isus într–o astfel de împrejurare să–l îndemne pe Petru să–i pască oile. — 18:1—21:25.
Cînd Isus a fost ţintuit pe stîlp, el a lăsat pentru noi principalul exemplu de fidelitate pînă la moarte. O infamie la care a fost supus, ca împlinire a profeţiei, a avut loc atunci cînd soldaţii ’şi–au împărţit între ei veşmintele sale exterioare‘ (Psalm 22:18). Ei au tras la sorţi pentru a decide cui avea să–i revină frumosul său veşmînt interior (greceşte: chitṓn) ţesut fără cusătură (19:23, 24). Acest gen de tunică putea fi din lînă sau din in, ţesută dintr–o singură bucată, albă sau de diverse culori. Adeseori era fără mîneci şi era purtată direct pe piele, ajungînd pînă la genunchi sau chiar pînă la glezne. Bineînţeles că Isus nu era materialist, dar el purta un veşmînt de bună calitate, o tunică fără cusătură.
După învierea sa, cu ocazia uneia dintre apariţiile sale, Isus i–a salutat pe discipoli cu aceste cuvinte: „Să aveţi pace“ (20:19). Acesta era un salut curent printre iudei (Matei 10:12, 13). Mulţi utilizau această expresie fără să–i atribuie o semnificaţie specială. Dar nu aşa stăteau lucrurile în cazul lui Isus, deoarece, mai înainte el le spusese discipolilor săi: „Vă las pacea. Vă dau pacea mea“ (Ioan 14:27). Pacea pe care le–a dat–o Isus discipolilor săi avea la bază credinţa lor în el, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, şi avea rolul de a le însenina inima şi mintea.
În mod asemănător, şi noi ne putem bucura de „pacea lui Dumnezeu“. Să păstrăm ca pe un lucru preţios această seninătate incomparabilă care rezultă din relaţia noastră strînsă cu Iehova prin intermediul Fiului său iubit! — Filipeni 4:6, 7.
[Provenienţa fotografiei de la pagina 29]
Pictorial Archive (Near Eastern History) Est.